1) Pe ce se întemeiază capitalul, adică proprietatea privată asupra produselor muncii altuia?
„Chiar dacă nu se reduce la furt sau la înşelăciune, capitalul are nevoie totuşi de concursul legislaţiei pentru consfinţirea dreptului de succesiune“ (Say, vol. I, p. 136, notă 187).
Cum devine cineva proprietar de fonduri productive? Cum devine el proprietarul bunurilor produse cu ajutorul acestor fonduri?
Prin intermediul dreptului pozitiv (Say, vol. II, p. 4).
Ce se dobîndeşte o dată cu capitalul, de pildă atunci cînd se moşteneşte o mare avere?
„O persoană care dobîndeşte sau moşteneşte o avere mare nu dobîndeşte, prin însuşi acest fapt, accesul la puterea politică. Puterea pe care această posesiune i-o conferă nemijlocit este aceea de a cumpăra dreptul de a dispune de toată munca sau de toate produsele muncii aflate la un moment dat pe piaţă (Smith, vol. I, p. 61).
Capitalul este, aşadar, puterea de comandă asupra muncii şi asupra produselor ei. Capitalistul posedă această putere nu în virtutea însuşirilor sale personale sau omeneşti, ci numai în calitate de proprietar al capitalului. Ceea ce constituie puterea sa este puterea de cumpărare a capitalului său, căreia nu-i poate rezista nimic.
Mai încolo vom vedea, în primul rînd, cum îşi exercită capitalistul, prin intermediul capitalului său, puterea de comandă asupra muncii, iar apoi vom vedea şi puterea de comandă a capitalului asupra capitalistului însuşi.
Ce este capitalul?
„Une certaine quantité de travail amassé et mis en reserve“ *1 (Smith, vol. II, p. 312).
Capitalul este muncă acumulată.
2) Numim fond (fonds, stock) orice acumulare de produse ale solului şi ale muncii industriale. Fondul se numeşte capital numai atunci cînd aduce posesorului său venit, sau profit (Smith, vol. II, p. 191).
Profitul la capital, sau venitul adus de capital, e cu totul deosebit de salariu. Deosebirea dintre ele se manifestă în două moduri: în primul rînd, profitul la capital e în întregime determinat de valoarea capitalului întrebuinţat, deşi la capitaluri diferite munca de supraveghere şi conducere poate fi egală. În plus, în marile fabrici toată această muncă este încredinţată unui funcţionar special, al cărui salariu nu e nicidecum în raport cu capitalul a cărui funcţionare ei o supraveghează, şi cu toate că în acest caz munca proprietarului se reduce aproape la zero, el pretinde totuşi ca profitul său să fie direct proporţional cu capitalul (Smith, vol. I, p. 97—99).
Pe ce se întemeiază pretenţia capitalistului de a se păstra această proporţie între profit şi capital?
El n-ar avea niciun interes să întrebuinţeze pe muncitori dacă nu s-ar aştepta ca vînzarea produselor lor să-i aducă ceva mai mult decît e necesar pentru înlocuirea fondurilor avansate pentru plata salariilor; şi n-ar avea niciun interes să întrebuinţeze o sumă mare — şi nu una mică — de fonduri dacă profitul său n-ar fi direct proporţional cu mărimea capitalului întrebuinţat (Smith, vol. I, p. 96—97).
Aşadar, capitalistul scoate profit calculîndu-l, în primul rînd, asupra salariilor, iar în al doilea rînd asupra materiilor prime avansate.
Care este deci corelaţia dintre profit şi capital?
Dacă nu e deloc uşor de stabilit care e rata mijlocie obişnuită a salariului într-un anumit loc şi la un anumit moment, cu atît mai greu e de stabilit care e profitul la capital. Variaţiile de preţ ale mărfurilor cu care operează capitalistul, reuşita sau eşecul rivalilor şi clienţilor săi, mii de alte întîmplări cărora le sînt expuse mărfurile atît în timpul transportului lor, cît şi la locurile e depozitare, — toate acestea determină schimbări zilnice, aproape orare, în mărimea profitului (Smith, vol. I, p. 179—180). Cu toată imposibilitatea de a stabili cu precizie mărimea profitului la capital, o idee totuşi ne putem face despre această mărime, judecînd după dobînda la bani. Oriunde se poate realiza un profit mare cu ajutorul banilor se plăteşte o dobîndă mare pentru dreptul de a-i întrebuinţa; dacă însă profitul nu e prea mare, nici dobînda nu va fi prea mare (Smith, vol. I, p. 181). Proporţia dintre rata obişnuită a dobînzii şi rata profitului net variază în mod necesar o dată cu creşterea sau scăderea profitului. În Marea Britanie se consideră că dublul dobînzii este ceea ce negustorii numesc un profit onest, moderat şi rezonabil, termeni care nu exprimă altceva decît un profit obişnuit şi normal (Smith, vol. I., p. 198).
Care este cea mai scăzută rată a profitului? Care e cea mai ridicată?
Cea mai scăzută rată a profitului obişnuit la capital trebuie să fie întotdeauna ceva mai mare decît e necesar pentru acoperirea pierderilor ocazionale la care este expusă orice întrebuinţare de capital. Acest surplus nu este, propriu-zis, altceva decît profitul sau cîştigul net. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte rata cea mai scăzută a dobînzii (Smith, vol. I, p. 196).
Rata cea mai ridicată la care pot ajunge profiturile obişnuite este aceea la care ele înghit, din preţul marii majorităţi a mărfurilor, întreaga rentă funciară şi reduc salariul conţinut în marfă la nivelul cel mai scăzut, adică la simpla întreţinere a vieţii muncitorului în timpul lucrului. Într-un fel sau altul, muncitorul trebuie să fie hrănit atîta timp cît e folosit la lucru; renta funciară însă poate să dispară cu desăvîrşire. Exemplu: în Bengal agenţii Companiei Indiilor orientale (Smith, vol. I, p. 197—198).
Pe lîngă toate avantajele unei concurenţe neînsemnate, pe care capitalistul e în drept să le folosească în cazul de faţă, el poate să menţină preţul de piaţă peste preţul natural, fără a încălca regulile decenţei:
În primul rînd, cu ajutorul secretului comercial, atunci cînd piaţa este foarte îndepărtată de locul de reşedinţă al acelora care o aprovizionează; în acest caz, modificarea preţurilor, creşterea lor peste nivelul natural este ţinută în secret. Prin această păstrare a secretului ei reuşesc să ferească branşa lor de investiţii de capital din partea altor capitalişti.
Apoi, cu ajutorul secretului de fabricaţie, care oferă capitalistului posibilitatea de a produce marfa sa cu cheltuieli de producţie mai mici şi de a o livra la acelaşi preţ, sau chiar mai ieftin decît concurenţii săi, obţinînd totodată un profit mai mare. — (înşelăciunea prin păstrarea secretului nu este imorală? Comerţul de bursă.) — Mai departe: acolo unde producţia este legată de o anumită regiune (de pildă producţia de vinuri scumpe) şi nu poate satisface niciodată cererea efectivă. În sfîrşit, prin monopoluri deţinute de indivizi sau de companii. Preţul de monopol atinge limitele posibilului (Smith, vol. I, p. 120—124).
Alte cauze întîmplătoare care pot provoca o creştere a profitului la capital: dobîndirea de noi teritorii sau apariţia unor noi ramuri de comerţ determină adesea, chiar şi într-o ţară bogată, o creştere a profitului la capital, întrucît sustrag o parte din capitalurile afectate vechilor ramuri de comerţ, slăbesc concurenţa, micşorează cantitatea de mărfuri ce se aruncă pe piaţă, ceea ce face ca preţurile lor să crească; cei ce fac comerţ cu asemenea mărfuri pot plăti chiar o dobîndă mai mare pentru banii luaţi cu împrumut (Smith, vol. I, p. 190).
Cu cît mai mare e gradul de prelucrare la care a fost supusă o marfă, cu atît creşte partea din preţ care se descompune în salariu şi profit, în comparaţie cu partea pe care o reprezintă renta funciară. Pe măsură ce marfa trece prin toată gama operaţiilor de prelucrare, creşte nu numai numărul profiturilor consecutive, ci şi fiecare profit următor devine mai mare decît cel obţinut în faza precedentă, căci capitalul cu ajutorul căruia a fost obţinut este în mod necesar din ce în ce mai mare. Capitalul care întrebuinţează munca ţesătorilor trebuie să fie în toate cazurile mai mare decît cel ce întrebuinţează munca torcătorilor, deoarece el nu numai că-l înlocuieşte pe acesta din urmă împreună cu toate profiturile lui, dar mai şi plăteşte salariile ţesătorilor, iar profiturile trebuie să se afle întotdeauna într-o anumită proporţie faţă de capital (vol. I, p. 102—103).
Prin urmare, creşterea ponderii muncii omeneşti la obţinerea şi prelucrarea produsului naturii nu duce la creşterea salariului, ci în parte sporeşte numărul capitalurilor aducătoare de profit, iar în parte — mărimea fiecărui capital următor, în comparaţie cu cel care l-a precedat.
Despre foloasele pe care capitalistul le trage din diviziunea muncii vom vorbi mai încolo.
Capitalistul cîştigă dublu: în primul rînd, de pe urma diviziunii muncii, iar în al doilea rînd, el cîştigă în genere de pe urma creşterii ponderii muncii omeneşti în produsul naturii. Cu cît e mai mare ponderea muncii omeneşti într-o marfă, cu atît mai mare e profitul de pe urma capitalului mort.
În cadrul uneia și aceleiaşi societăţi, rata mijlocie a profiturilor la capital este mult mai aproape de unul şi acelaşi nivel decît salariile diferitelor feluri de munci (op. cit., p. 228). În diferitele întrebuinţări ale capitalului, rata obişnuită a profitului variază în funcţie de certitudinea sau incertitudinea reîntoarcerii capitalului. Rata obişnuită a profitului creşte o dată cu riscul, deşi nu chiar exact în aceeaşi proporţie (op. cit., p. 226—227).
E de la sine înţeles că profitul la capital creşte şi ca urmare a faptului că mijloacele de circulaţie devin mai uşoare sau mai ieftine (de pildă banii de hîrtie).
Singurul motiv care îl determină pe posesorul unui capital să-şi întrebuinţeze capitalul fie în agricultură, fie în manufactură, fie într- o anumită ramură de comerţ cu ridicata sau cu amănuntul este goana după profit. Niciodată nu-i trece prin minte să calculeze cîtă muncă productivă va pune în acţiune fiecare din aceste diferite feluri de întrebuinţare a capitalului sau cîtă valoare va adăuga la produsul anual al terenurilor şi al muncii în ţara sa (Smith, vol. II, p. 400—401).
Pentru capitalist, cea mai bună întrebuinţare a capitalului va fi aceea care, la acelaşi grad de siguranţă, îi va aduce cel mai mare profit. Această întrebuinţare nu va fi întotdeauna cea mai utilă pentru societate. Cea mai utilă întrebuinţare este aceea care tinde să tragă foloase din forţele productive ale naturii (Say, vol. II, p. 130—131).
Planurile şi calculele celor care întrebuinţează capitaluri reglementează şi dirijează cele mai importante operaţii de muncă, iar profitul este ţelul pe care şi-l propun aceste planuri şi operaţii. Spre deosebire însă de renta funciară şi de salariu, rata profitului nu creşte o dată cu prosperitatea societăţii şi nici nu scade o dată cu declinul ei. Dimpotrivă, ea este în mod firesc mai scăzută în ţările bogate şi mai ridicată în ţările sărace; mai ridicată ca oriunde este ea în ţările care se îndreaptă rapid spre ruină. Interesul acestei clase nu are deci aceeaşi legătură cu interesele generale ale societăţii, cum au celelalte două... Dar interesele celor care-şi investesc capitalul într-o ramură sau alta a comerţului sau industriei se deosebesc întotdeauna, în anumite privinţe, de interesele publicului şi le sînt chiar diametral opuse. Interesul negustorului e întotdeauna acela de a lărgi piaţa şi de a îngrădi concurenţa... Aceasta este o clasă de oameni ale căror interese nu coincid niciodată cu cele ale societăţii şi care au în genere interesul de a păcăli şi dijmui publicul (Smith, vol. II, p. 163—165).
Sporirea capitalurilor, care duce la creşterea salariilor, tinde să scadă profitul capitaliştilor, ca urmare a concurenței dintre ei (Smith, vol. I, p. 179).
„Dacă, de pildă, capitalul necesar pentru comerţul de băcănie dintr-un oraş este împărţit între doi băcani, concurenţa va face ca fiecare dintre ei să vîndă mai ieftin decît în cazul cînd tot capitalul s-ar afla în mîna unuia singur; iar dacă ar fi împărţit între douăzeci de băcani, concurenţa ar fi cu atît mai eficientă şi în acelaşi timp ar fi cu atît mai puţine posibilităţi ca să se poată înţelege în vederea ridicării preţurilor la mărfurile lor“ (Smith, vol. II, p. 372—373).
Deoarece ştim deja că preţurile de monopol ating limita maximă posibilă, deoarece — chiar potrivit punctului de vedere îndeobşte admis în economia politică — interesele capitaliştilor sînt ostile intereselor societăţii şi deoarece creşterea profitului la capital are asupra preţului mărfii un efect similar cu cel al dobînzii compuse (Smith, vol. I, p. 199—201), înseamnă că singurul mijloc de apărare împotriva capitaliştilor e concurenţa, care, după cum arată economia politică, are efecte binefăcătoare atît asupra măririi salariilor, cît şi asupra ieftinirii mărfurilor, spre binele publicului consumator.
Dar concurenţa este posibilă exclusiv datorită faptului că capitalurile cresc, şi cresc în multe mîini. Apariţia a numeroase capitaluri este posibilă exclusiv prin acumulare multilaterală, deoarece capitalul se formează în genere numai prin acumulare, iar acumularea multilaterală se transformă inevitabil în unilaterală. Concurenţa dintre capitaluri măreşte acumularea capitalurilor. Acumularea, care în condiţiile dominaţiei proprietăţii private înseamnă concentrarea capitalului în mîini puţine, este în genere o consecinţă necesară atunci cînd capitalurile sînt lăsate să-şi urmeze cursul lor natural, şi tocmai prin intermediul concurenţei îşi croieşte drum liber această menire firească a capitalului.
Am văzut că profitul la capital e proporţional cu mărimea acestuia din urmă. De aceea, chiar dacă pentru moment am face abstracţie de existenţa concurenţei deliberate, un capital mare se va acumula, potrivit cu mărimea sa, mai repede decît unul mic.
Aşadar, cu totul independent de concurenţă, acumularea unui capital mare se desfăşoară într-un ritm mult mai rapid decît cea a unui capital mic. Să vedem însă ce se întîmplă mai departe.
O dată cu creşterea capitalurilor, profitul la capital descreşte din cauza concurenţei. În primul rînd suferă deci micul capitalist.
Creşterea capitalurilor şi existenţa unui mare număr de capitaluri au drept premisă bogăţia crescîndă a ţării.
„Într-o ţară care a atins o foarte înaltă treaptă de bogăţie, rata obişnuită a profitului e atît de mică, încît rata dobînzii pe care o îngăduie acest profit e prea mică pentru ca alţii în afară de oamenii cei mai bogaţi să poată trăi din dobînda adusă de banii lor. Toţi oamenii cu averi mijlocii vor trebui să-şi administreze singuri întrebuinţarea capitalului lor“ (Smith, vol. I, p. 196—197).
Din punctul de vedere al economiei politice, aceasta este starea cea mai preferabilă.
„Raportul dintre capital şi venit determină pretutindeni raportul dintre hărnicie şi trîndăvie. Acolo unde predomină capitalurile, domneşte hărnicia; unde predomină veniturile, domneşte trîndăvia“ (Smith, vol. II, . 325).
Cum stau deci lucrurile cu întrebuinţarea capitalului în condiţiile acestei concurenţe sporite?
„Pe măsură ce sporesc capitalurile, trebuie să crească tot mai mult şi cuantumul fondurilor de împrumut cu dobîndă. O dată cu creşterea acestor fonduri, dobînda scade: 1) pentru că, pe măsură ce cantitatea bunurilor creşte, preţul lor de piaţă scade, şi 2) pentru că, pe măsură ce într-o ţară capitalurile sporesc, devine din ce în ce mai greu de găsit în interiorul ei o modalitate profitabilă de întrebuinţare a unui nou capital. Se iscă astfel o concurenţă între diferitele capitaluri, fiecare dintre posesorii lor străduindu-se din răsputeri să pună stăpînire pe genul de afacere de care se ocupă acum un alt capital. De cele mai multe ori însă, el nu poate spera să alunge din sfera lui de întrebuinţare acel capital dacă nu oferă clienţilor săi condiţii mai avantajoase. El se vede obligat nu numai să-şi vîndă mai ieftin marfa, ci, pentru a o căpăta spre vînzare, el este adesea nevoit s-o plătească mai scump. O dată cu creşterea fondurilor destinate întreţinerii muncii productive, cererea de forţă de muncă devine din ce în ce mai mare. Muncitorii găsesc uşor de lucru, iar posesorii de capital găsesc cu greu muncitori. Concurenţa dintre capitalişti provoacă o creştere a salariilor şi o scădere a profitului“ (Smith, vol. II, p. 358—359).
Micul capitalist are, aşadar, de ales una din două: 1) ori să-şi mănînce capitalul, pentru că nu mai poate trăi din dobîndă, şi în consecinţă să înceteze de a mai fi capitalist; 2) ori să-şi deschidă o afacere proprie, să vîndă marfa mai ieftin şi s-o cumpere mai scump decît capitalistul mai bogat, şi să plătească salarii mai mari; ceea ce înseamnă ruinarea lui, deoarece, datorită concurenţei acerbe, a cărei existenţă am presupus-o, preţul de piaţă e şi aşa destul de scăzut. Dacă, dimpotrivă, marele capitalist e acela care vrea să-l înlăture din cale pe micul capitalist, el are faţă de acesta toate avantajele pe care capitalistul ca atare le are faţă de muncitor. Pentru el, mărimea redusă a profitului se compensează prin proporţiile mai mari ale capitalului, şi el poate suporta chiar pierderi vremelnice pînă în momentul în care micul capitalist se va ruina, iar el va scăpa de concurenţa acestuia din urmă. Aşa acumulează el în mîna sa profiturile micului capitalist.
Apoi, marele capitalist cumpără întotdeauna mai ieftin decît micul capitalist, deoarece cumpără cantităţi mai masive. De aceea el poate să vîndă mai ieftin, fără a suferi vreo pagubă.
Dar dacă scăderea ratei dobînzii transformă pe capitaliştii mijlocii din rentieri în oameni de afaceri, la rîndul ei creşterea capitalurilor investite în afaceri şi micşorarea profitului, determinată de această creştere, provoacă scăderea ratei dobînzii.
„O dată cu scăderea profitului ce se poate scoate din întrebuinţarea unui capital, scade în mod necesar şi preţul ce se poate plăti pentru această întrebuinţare“ (Smith, vol. II, p. 359).
„Pe măsură ce bogăţia, industria şi populaţia cresc, dobînda se micşorează, deci şi profitul la capital; capitalul însă continuă să crească, şi chiar mai repede decît înainte, cu toată scăderea profitului... Un capital mare, deşi aduce profituri mai mici, creşte, în general, mai repede decît un capital mic cu profituri mari. Ban la ban trage, spune un proverb“ (Smith, vol. I, p. 189).
Dacă însă acest capital mare are de înfruntat capitaluri mici cu profituri mici, cum se întîmplă în starea de acerbă concurenţă pe care am presupus-o noi, el le va strivi fără milă.
Urmarea necesară a unei asemenea concurenţe este înrăutăţirea generală a calităţii mărfurilor, falsificarea, contrafacerea, intoxicarea în masă, cum vedem că se întîmplă în marile oraşe.
O circumstanţă importantă în concurenţa dintre marile şi micile capitaluri este, apoi, raportul dintre capitalul fix şi capitalul circulant.
„Capital circulant este capitalul întrebuinţat în producţia de mijloace de subzistenţă, în manufactură sau în comerţ. Capitalul întrebuinţat în acest mod nu aduce posesorului său venit sau profit atîta timp cît rămîne în posesia lui sau atîta timp cît continuă să-şi păstreze forma. Capitalul pleacă încontinuu de la el sub o formă şi se întoarce le el sub altă formă, şi numai prin mijlocirea unei asemenea circulaţii, a unor asemenea transformări succesive, el poate aduce profit. Capital fix este capitalul investit în îmbunătăţiri funciare, în cumpărări de maşini, instrumente, unelte meşteşugăreşti etc.“ (Smith, vol. II, p. 197—198).
„Orice economisire de cheltuieli pentru întreţinerea capitalului fix înseamnă o creştere a venitului net al societăţii. Capitalul total al oricărui întreprinzător se împarte în mod necesar în capital fix şi capital circulant. Cît timp capitalul total rămîne acelaşi, una din cele două părţi ale lui va fi cu atît mai mică cu cît mai mare va fi cealaltă. Capitalul circulant se cheltuieşte pe materii prime şi pe salarii şi pune în mişcare producţia. Prin urmare, orice economie în ceea ce priveşte capitalul fix, dacă nu micşorează forţa productivă a muncii, măreşte fondul care pune în mişcare producţia“ (Smith, vol. II, p. 226).
Chiar, din capul locului se vede că pentru marele capitalist raportul dintre capitalul fix şi cel circulant se prezintă mult mai favorabil decît pentru cel mic. Un bancher foarte mare are nevoie doar de ceva mai mult capital fix decît un bancher foarte mic; atît la unul cît şi la celălalt capitalul fix se reduce la cheltuielile pentru localul băncii. Inventarul de care are nevoie un mare proprietar funciar nu creşte proporţional cu suprafaţa moşiei sale. La fel şi creditul de care se bucură un mare capitalist în comparaţie cu unul mic reprezintă pentru el o economie cu atît mai mare de capital fix, adică de banii pe care trebuie să-i aibă întotdeauna disponibili. În sfîrşit, e de la sine înţeles că acolo unde munca industrială a atins un grad înalt de dezvoltare, adică acolo unde aproape toată munca manuală a devenit muncă mecanizată, micului capitalist nu-i ajunge întregul său capital nici măcar pentru a-şi asigura capitalul fix necesar *2.
În general, acumularea marilor capitaluri este însoţită şi de o corespunzătoare concentrare şi simplificare a capitalului fix, în comparaţie cu capitaliştii mai mici. Marele capitalist introduce pentru sine un fel de organizare a uneltelor de muncă.
„La fel şi în domeniul industriei, fiecare manufactură şi fiecare fabrică este o îmbinare mai cuprinzătoare a unei bogăţii materiale mai mari cu numeroase şi variate capacităţi intelectuale şi iscusinţe tehnice, în vederea unui scop comun, acela al producţiei... Acolo unde legislaţia păstrează neştirbită marea proprietate funciară, excedentul unei populaţii în creştere se îndreaptă spre meşteşuguri, ceea ce face ca — după cum vedem că se întîmplă în Marea Britanie — mai ales în sfera industriei să se aglomereze mari mase de proletari. Acolo însă unde legislaţia admite împărţirea continuă a pămînturilor, cum se întîmplă în Franţa, creşte numărul proprietarilor mici şi înglodaţi în datorii, care, în urma fărîmiţării continue a terenurilor, ajung în clasa nevoiaşilor şi a nemulţumiţilor. Cînd, în sfîrşit, această fărîmiţare şi povara datoriilor ating un grad mai înalt, marea proprietate o înghite din nou pe cea mică, la fel cum marea industrie o distruge pe cea mică, şi deoarece se formează iarăşi mari complexe de moşii, masa muncitorilor lipsiţi de proprietate care nu sînt neapărat necesari pentru cultivarea pămîntului se vor reîntoarce în sfera industriei“ (Schultz, „Bewegung der Produktion“, p. 58—59).
„Proprietăţile mărfurilor de acelaşi fel se modifică datorită schimbărilor survenite în procedeul de producţie, mai ales datorită folosirii maşinilor. Numai datorită eliminării forţei omeneşti a devenit posibil ca dintr-un pfund de bumbac în valoare de 3 şilingi şi 8 pence să se scoată 350 de sculuri de fire în lungime de 167 de mile engleze sau 36 de mile germane şi în valoare de 25 de guinee“ (op. cit., p. 62).
„În medie, preţurile produselor de bumbac au scăzut în Anglia, în ultimii 45 de ani, în proporţie de 11/12, astfel încît, potrivit unor calcule făcute de Marshall, cantitatea de fabricate care în 1814 mai costau 16 şilingi se livrează astăzi la preţul de 1 şiling şi 10 pence. Ieftinătatea mai mare a produselor industriale a mărit atît consumul dinăuntrul ţării, cît şi desfacerea pe piaţa externă; aşa se explică faptul că, după introducerea maşinilor, în Marea Britanie numărul muncitorilor din industria bumbacului nu numai că n-a scăzut, ci a crescut de la 40 000 la 1 500 000. Cît priveşte cîştigul întreprinzătorilor şi muncitorilor industriali, datorită creşterii concurenţei dintre fabricanţi, acest cîştig, raportat la cantitatea de produse livrate de ei, a scăzut în mod necesar. Între anii 1820 şi 1833 profitul brut al fabricanţilor din Manchester, socotit la 1 bucată de stambă, a scăzut de la 4 şilingi şi 11/2 pence la 1 şiling şi 9 pence. Dar pentru compensarea acestei pierderi, volumul producţiei a fost sporit într-o măsură şi mai mare. Datorită acestui fapt, unele ramuri industriale sînt din cînd în cînd lovite de supraproducţie; se produc falimente dese, ceea ce provoacă înăuntrul clasei capitaliştilor şi a stăpînilor muncii o fluctuare instabilă a proprietăţii, fluctuare în urma căreia o parte din proprietarii economiceşte ruinaţi sînt aruncaţi în rîndurile proletariatului; adesea aceasta atrage după sine necesitatea unei bruşte opriri sau restrîngeri a lucrului, ale căror efecte sînt deosebit de greu resimţite de clasa muncitorilor salariaţi“ (op. cit., p. 63).
„Louer son travail, c'est commencer son esclavage; louer la matière du travail, c'est constituer sa liberté... Le travail est l'homme, la matière an contraire n'est rien de l'homme“ *3 (Pecqueur, „Théorie sociale etc“, p. 411—412).
„L'élément matière, qui ne peut rien pour la création de la richesse sans d'autre élément travail, reçoit la vertu magique d'être fécond pour eux comme s'ils y avaient mis de leur propre fait cet indispensable élément“ *4 (ibid.).
„En supposant que le travail quotidien d'un ouvrier lui rapporte en moyenne 400 fr. par an, et que cette somme suffise à chaque adulte pour vivre d'une vie grossière, tout propriétaire de 2 000 fr. de rente, de fermage, de doyer, etc., force donc indirectement 5 hommes à travailler pour lui; 100 000 fr. de rente représentent le travail de 250 hommes, et 1 000 000 le travail de 2 500 individus“ *5 (op. cit., p. 412—413) — şi deci 300 000 000 de franci (Louis-Philippe) — munca a 750 000 de muncitori.
„Les propriétaires ont recu de la loi des hommes le droit d'user et d'abuser, c'est-à-dire de faire ce qu'ils veulent de la matière de tout travail... ils sont nallement obligés par la loi de fournir à propos et toujours du travail aux non-propriétaires, ni de leur payer un salaire toujours suffisant etc.“ *6 (op. cit., p. 413). „Liberté entière quant, à la nature, à la quantité, à la qualité, à l'opportunité de la production, à l'usage, à la consommation des richesses, à la disposition de la matière de tout travail. Chacun est libre d'échanger sa chose comme il l'entend, sans autre considération que son propre intérêt d'individu“ *7 (op. cit., p. 413).
„La concurrence n'exprime pas autre chose que l'échange facultatif, qui luimême est la conséquence prochaine et logique du droit individuel d'user et d'abuser des instruments de toute production. Ces trois moments économiques, lesquels n'en font qu'un: le droit d'user et d'abuser, la liberté d'échange set la concurrence arbitraire, entraînent les conséquences suivantes: chacun produit ce qu-il veut comme il veut, quand il veut, où il veut; produit bien ou produit mal, trop ou pas assez, trop tôt ou trop tard, trop cher ou à trop bas prix: chacun ignore s'il vendra, à qui il vendra, comment il vendra, quand il vendra, où il vendra: et il en est de même quant aux achats. Le producteur ignore les besoins et les ressources, les demandes et les offres. Il vend quand il veut, quand il peut, où il veut, à qui il veut, au prix qu'il veut. Et il achète de même. En tout cela, il est toujours le jouet du hasard, l'esclave de la loi du plus fort, du moins pressé, du plus riche... Tandis que sur un point il y a disette d'une richesse, sur l'autre il y a trop-plein et gaspillage. Tandis qu'un producteur vend beaucoup ou très cher, et à bénéfice énorme, l'autre ne vend rien ou vend à porte... L'offre ignore la demande, et la demande ignore l'offre. Vous produisez sur la foi d'un goût, d'une mode qui se manifeste dans le public des consommateurs; mais déjà, lorsque vous êtes prêts à livrer la marchandise, la fantaisie a passé et s'est fixée sur un autre genre de produit... conséquences infaillibles la permanence et l'universalisation des banqueroutes, les mécomptes, les ruines subites et les fortunes improvisées; les crises commerciales, les chômages, les encombrements ou les disettes périodiques; l'instabilité et l'avilissement des salaires et des profits; la déperdition ou le gaspillage énorme de richesses, de temps et d'efforts dans l'arène d'une concurrence acharnée“ *8 (op. cit., p. 413—416).
Ricardo în cartea sa (renta funciară): naţiunile nu sînt decît ateliere de producţie; omul este o maşină care consumă şi produce; viaţa omului e un capital; legile economice guvernează orbeşte lumea. Pentru Ricardo omul nu e nimic, totul e produsul. În capitolul 26 al traducerii franceze se spune: „Il serait tout à fait indiffèrent pour une personne qui sur un capital de 20 000 fr. ferait 2 000 fr. par an de profit, que son capital employât cent hommes ou mille... L'intérêt récl d'une nation n'est-il pas le même? Pourvu que son revenu net et réel et que ses fermages et ses profits soient les mêmes, qu'importe qu'elle se compose de dix ou de douze millions d'individus?“ *9 „En véritée dit M. de Sismondi (vol. II, p. 331), il ne reste plus qu'à désirer que le roi, demeuré tout seul dans l'île, en tournant constamment une manivelle, fasse accomplir, par des automates, tout l'ouvrage de l'Angleterre“ *10 188.
„Le maître qui achète le travail de l'ouvrier à un prix si bas, qui il suffit à peine aux besoins les plus pressants, n'est responsable ni de l'insuffisance des salaires, ni de la trop longue durée du travail: il subit lui-même la loi qu'il impose... ce n'est pas tant des hommes que vient la misère, que de la puissance des choses“ *11 (Buret, op. cit., p. 82).
„În Marea Britanie sînt multe locuri în care locuitorii nu au capitaluri suficiente pentru a-şi cultiva pămîntul în bune condiţii. Lîna din comitatele de sud ale Scoţiei trebuie să facă o lungă călătorie pe uscat, pe drumuri proaste, spre a fi prelucrată, în mare parte, în comitatul York, din lipsă de capitaluri spre a fi prelucrată pe loc. Sînt în Marea Britanie mai multe orăşele manufacturiere ai căror locuitori n-au capitaluri suficiente pentru a transporta produsul activităţii lor pe pieţe îndepărtate, unde acest produs găseşte cerere şi consumatori. Negustorii din aceste orăşele nu sînt decît agenţii unor negustori mai bogaţi, care îşi au reşedinţa în diverse mari oraşe comerciale“ (Smith, vol. II, p. 382).
„Pour augmenter la valeur du produit annuel de la terre et du travail, il n'y a pas d'autres moyens que d'augmenter, quant au nombre, les ouvriers productifs, ou d'augmenter, quant à la puissance, la faculté productive des ouvriers précédemment employés... Dans l'un et dans l'autre cas il faut presque toujours un surcroît de capital“ *12 (Smith, vol. II, p. 338).
„Deoarece, prin natura lucrurilor, acumularea capitalului trebuie să preceadă diviziunea muncii, extinderea acesteia din urmă este posibilă numai pe măsura creşterii acumulărilor de capital. Pe măsura creşterii diviziunii muncii, creşte şi cantitatea de materii prime pe care o poate prelucra acelaşi număr de oameni; şi deoarece operaţia pe care o execută fiecare muncitor devine din ce în ce mai simplă, se inventează o mulţime de maşini noi pentru uşurarea şi simplificarea acestei operaţii. Deci, pe măsura creşterii diviziunii muncii, pentru a se putea da de lucru în permanenţă aceluiaşi număr de muncitori, este necesar să se acumuleze în prealabil aceeaşi cantitate de mijloace de subzistenţă ca pînă atunci şi o cantitate mult mai mare de materie primă şi unelte de muncă decît era nevoie înainte, într-o stare de lucruri mai puţin evoluată. În fiecare ramură de activitate numărul muncitorilor creşte paralel cu extinderea diviziunii muncii în respectiva ramură, sau, mai bine zis, tocmai această creştere a numărului lor este aceea care le creează posibilitatea unei asemenea subîmpărţiri în grupuri şi categorii diferite“ (Smith, vol. II, p. 193—194).
„Aşa cum această mare creştere a forţei productive a muncii nu poate avea loc fără o prealabilă acumulare de capitaluri, tot astfel acumularea capitalurilor duce în chip firesc la această creştere. Persoana care-şi întrebuinţează capitalul întreţinînd munca vrea, fireşte, să-l întrebuinţeze în aşa fel încît să producă o cantitate cît mai mare de produse; de aceea ea se străduieşte să repartizeze cît mai judicios munca între lucrătorii săi şi să-i înzestreze cu cele mai bune maşini. Posibilităţile ei, în ambele privinţe, depind în genere de mărimea capitalului ce-i stă la dispoziţie şi de numărul oamenilor cărora acest capital le poate da de lucru. De aceea nu numai că cantitatea de muncă se măreşte în fiecare ţară o dată cu creşterea capitalului care o întrebuinţează, ci şi, ca urmare a acestei creşteri, una şi aceeaşi cantitate de muncă produce o cantitate mult mai mare de produse“ (Smith, vol. II, p. 194—195). Deci supraproducţie.
„Combinări mai cuprinzătoare de forţe productive... în industrie şi comerţ prin reunirea unor forţe umane şi naturale mai numeroase şi mai variate pentru întreprinderi de amploare mai mare. Ici şi colo... se şi observă o mai strînsă îmbinare între principalele ramuri de producţie. Aşa, de pildă, marii fabricanţi caută să dobîndească şi o mare proprietate funciară, pentru a nu fi nevoiţi să-şi procure din mîini străine cel puţin o parte din materia primă necesară industriei lor; sau desfăşoară, în combinaţie cu întreprinderile lor industriale, o activitate comercială avînd ca scop nu numai desfacerea propriilor lor produse, ci şi achiziţionarea de produse de alt gen şi desfacerea acestora printre muncitorii din întreprinderile lor. În Anglia, unde unii fabricanţi au cîteodată între 10 000 şi 12 000 de muncitori..., nu mai sînt rare asemenea îmbinări a diferite ramuri de producţie sub conducerea unei singure minţi, asemenea state mai mici sau provincii în cadrul statului. În ultimul timp, de pildă, proprietarii de mine din Birmingham preiau în mîinile lor întregul proces de producţie a fierului, care înainte era împărţit între diferiţi întreprinzători şi proprietari. Vezi articolul «Der bergmännische Distrikt bei Birmingham» în revista «Deutsche Vierteljahrsschrift» nr. 3 din 1838. — În sfîrşit, în marile societăţi pe acţiuni, atît de numeroase azi, vedem vaste îmbinări de resurse financiare ale unui mare număr de participanţi cu cunoştinţele şi priceperea ştiinţifică şi tehnică a altora, cărora le este încredinţată executarea lucrărilor. În felul acesta, capitaliştii capătă posibilitatea de a-şi folosi pe căi multiple economiile şi chiar concomitent în agricultură, industrie şi comerţ, ceea ce face ca interesele lor să devină mai multilaterale, iar opoziţia de interese dintre agricultură, industrie şi comerţ să se atenueze şi să dispară. Dar însăşi această posibilitate sporită de folosire variată a capitalului duce în mod necesar la accentuarea antagonismului dintre clasele avute şi cele neavute“ (Schulz, op. cit., p. 40—41).
Profitul enorm pe care proprietarii de imobile îl realizează de pe urma mizeriei. Chiria este invers proporţională nivelului mizer de trai, generat de dezvoltarea industriei.
Se scoate dobîndă şi din viciile proletarilor ruinaţi (prostituţia, beţia; cămătarul care dă bani cu împrumut pe amanet).
Acumularea capitalurilor creşte, iar concurenţa dintre ele scade atunci cînd capitalul şi proprietatea funciară ajung în aceeaşi mînă, precum şi în cazul cînd, datorită volumului său, capitalul e în măsură să combine diferite ramuri de producţie.
Indiferenţă faţă de oameni. Cele douăzeci de bilete de loterie ale lui Smith 189.
Venit net şi venit brut la Say.
*1. — „O anumită cantitate de muncă acumulată şi pusă la o parte“. — Nota trad.
*2. În acest loc figurează în manuscris următorul adaos făcut de Marx în limba franceză: „Se ştie că în marea gospodărie agricolă efectuarea muncilor necesită de obicei doar puţine braţe de muncă“. — Nota red.
*3. — „A-ţi închiria munca înseamnă a porni pe calea sclaviei; a da cu chirie materialul muncii înseamnă a-ţi asigura libertatea... Munca este omul, pe cînd obiectul muncii n-are în el nimic din ceea ce e omenesc“. — Nota trad.
*4. — „Elementul materie, care e complet incapabil să creeze bogăţii fără celălalt element — munca, capătă însuşirea magică de a fi fecund pentru ei ca şi cum cu propriile lor mîini ar fi introdus în el acest al doilea element necesar“. — Nota trad.
*5. — „Dacă presupunem că munca zilnică a unui muncitor îi aduce în medie 400 de franci pe an şi că această sumă e suficientă pentru a asigura unui adult posibilitatea de a-şi satisface nevoile cele mai stricte, reiese că orice posesor al unui venit anual de 2 000 de franci cu titlu de rentă, arendă, chirie etc. sileşte indirect 5 oameni să lucreze pentru el; un venit de 100 000 franci reprezintă munca a 250 de oameni, rar unul de 1 000 000 de franci — munca a 2 500 de oameni“. — Nota trad.
*6. — „Legea omenească a dat proprietarilor dreptul de a uza şi abuza de bunurile lor, adică de a face ce vor cu orice material al muncii... Dar ea nu-i obligă cîtuşi de puţin să dea de lucru întotdeauna şi la timp celor lipsiţi de proprietate şi nici să le plătească întotdeauna salarii îndestulătoare“. — Nota trad.
*7. — „Libertate deplină în ce priveşte stabilirea felului, cantităţii, calităţii şi oportunităţii producţiei, în ce priveşte uzul şi consumul bunurilor, latitudinea de a dispune de materialul oricărei munci. Fiecare e liber să-şi schimbe bunul după cum găseşte el de cuviinţă, fără a lua în consideraţie altceva decît propriul său interes individual“. — Nota trad.
*8. — „Concurenţa nu este decît expresia schimbului facultativ, care la rîndul lui este urmarea imediată şi logică a dreptului individual de a uza şi abuza de orice unelte de producţie. Aceste trei momente economice, care constituie în fond un tot unic — dreptul de a uza şi a abuza, libertatea schimburilor şi concurenţa arbitrară —, atrag după ele următoarele consecinţe: fiecare produce ce vrea, cum şi cînd vrea, unde vrea, produce bine sau prost, prea mult sau prea puţin, prea devreme sau prea tîrziu, prea scump sau la preţuri prea scăzute; nimeni nu ştie dacă va reuşi să vîndă, cum, cui şi cînd va vinde, unde va vinde. La fel stau lucrurile şi cu cumpărările. Producătorul nu cunoaşte nici trebuinţele şi nici resursele, nici cererea şi nici oferta. El vinde cînd vrea, cînd poate, unde şi cui vrea, la preţul ce-i convine. La fel stau lucrurile cu cumpărările. În toate acestea el se află întotdeauna la voia întîmplării, e un sclav al legii celui mai tare, celui mai puţin presat, celui mai bogat... În timp ce într-un loc cutare bun se află în cantităţi insuficiente, în alt loc el există în cantitate excesivă şi se risipeşte. În timp ce un producător vinde mult sau prea scump şi cu profit enorm, altul nu vinde nimic sau vinde în pierdere... Oferta nu cunoaşte cererea, iar cererea nu cunoaşte oferta. Produci, încrezîndu-te într-o predilecţie a publicului consumator, într-o modă care domneşte în rîndurile lui; dar în momentul cînd eşti gata să livrezi marfa respectivă, constaţi că toana a trecut şi că alt produs e la modă acum... Consecinţele inevitabile ale acestei stări de lucruri sînt: permanentizarea şi generalizarea falimentelor, eşecurile, ruinările subite şi îmbogăţirile rapide, crizele comerciale, lipsa de lucru, suprasaturarea periodică a pieţei şi penuria periodică de mărfuri; instabilitatea şi scăderea salariilor şi a profiturilor; pierderea sau irosirea enormă de bunuri, de timp şi de eforturi pe arena unei concurenţe acerbe“. — Nota trad.
*9. — „Unei persoane cu un capital de 20 000 de franci, al cărei profit ar fi de 2 000 de franci pe an, îi va fi indiferent dacă capitalul său va da de lucru la 100 sau la 1 000 de oameni... Nu este oare acelaşi interesul real al unei naţiuni? Cu condiţia ca venitul ei net real, renta şi profitul ei să fie aceleaşi, nu importă dacă naţiunea se compune din zece sau din douăsprezece milioane de locuitori“. — Nota trad.
*10. — „Într-adevăr, spune d-l de Sismondi, nu mai rămîne de dorit decît ca regele, rămas absolut singur pe insula sa şi învîrtind tot timpul o manivelă, să pună nişte automate să facă toată munca în Anglia“. — Nota trad.
*11. — „Patronul care cumpără munca muncitorului la un preţ atît de scăzut, încît abia dacă îi ajunge acestuia pentru satisfacerea nevoilor celor mai stricte, nu răspunde nici de insuficienţa salariului, nici de durata excesivă a muncii: el însuşi se supune legii pe care o impune altora... Mizeria se naşte nu atît din vina oamenilor, cît din puterea lucrurilor“. — Nota trad.
*12. — „Pentru a spori valoarea produsului anual al pămîntului şi al muncii nu există alt mijloc decît: sau sporirea numărului muncitorilor productivi, sau sporirea productivităţii muncii muncitorilor folosiţi pînă atunci... Şi într-un caz şi în celălalt e nevoie aproape întotdeauna de un capital adiţional“. — Nota trad.
187. J. B. Say. „Traité d'économie politique“. Troisième édition („Tratat de economie politică“. Ediţia a 3-a). Paris, 1817.
188. Întreg acest pasaj (inclusiv citatele din cartea lui Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impunerii“ şi din cartea lui Sismondi „Noi principii de economie politică“) reprezintă un extras din cartea lui E. Buret. „De la misère des classes laborieuses en Angleterre et en France“. Vol. I, Paris, 1840, p. 6—7.
189. Marx se referă la următorul raţionament al lui A. Smith: „La o loterie perfect corectă, cei care au bilete cîştigătoare trebuie să cîştige toate sumele pe care le pierd cei cu bilete necîştigătoare. Într-o profesiune în care douăzeci de persoane nu reuşesc, faţă de una singură care reuşeşte, această singură persoană trebuie să cîştige tot ceea ce ar fi fost cîştigat de cele douăzeci care n-au reuşit“ (vezi A. Smith. „Avuţia naţiunilor“, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 75).