Fondul acestui incident strîns legat de așa-zisa listă „falsă“ (cum s-a exprimat tov. Martov), pomenită în scrisoarea tovarășilor Martov și Starover pe care am reprodus-o în textul § j, se reduce la următoarele : tov. Gusev comunicase tov. Pavlovici că această listă, pe care figurau tovarășii Ștein, Egorov, Popov, Troțki și Fomin, i-a fost transmisă lui, adică lui Gusev, de tov. Deutsch (pag. 12 din „Scrisoarea“ tov. Pavlovici). Pentru această comunicare făcută de tov. Gusev, tov. Deutsch l-a acuzat de „calomnie intenționată“, iar o comisie de arbitraj tovărășesc a stabilit că „spusele“ tov. Gusev „nu corespund realității“ (vezi rezoluția comisiei de arbitraj, publicată în „Iskra“ nr. 62). După ce redacția „Iskrei“ a publicat rezoluția acestei comisii, tov. Martov (și nu redacția) a scos o foaie volantă, intitulată „Rezoluția comisiei de arbitraj“, în care a reprodus în întregime nu numai rezoluția comisiei, ci și o dare de seamă completă asupra dezbaterilor care au avut loc la judecarea acestui caz, adăugînd totodată și o postfață semnată de el. În această postfață, tov. Martov, între altele, califică drept „rușinos“ „faptul plăsmuirii unei liste în interesul luptei fracționiste“. La această foaie volantă, tovarășii Leadov și Gorin, delegați la Congresul al II-lea, au răspuns printr-o foaie intitulată „Al patrulea personaj în comisia de arbitraj“, în care „protestează cu energie împotriva faptului că tov. Martov își îngăduie să adauge de la el lucruri neconstatate în hotărîrea comisiei de arbitraj, atribuind tovarășului Gusev intenții condamnabile“, în timp ce comisia n-a stabilit că el ar fi vinovat de calomnie intenționată, limitîndu-se la constatarea că comunicarea făcută de tov. Gusev nu corespunde realității. Tovarășii Gorin și Leadov explică amănunțit că această comunicare pe care a făcut-o tov. Gusev putea să provină dintr-o eroare cu totul firească, și califică drept „nedemnă“ comportarea tov. Martov, care a făcut (și face în foaia lui) o serie de declarații eronate, atribuind tov. Gusev în mod arbitrar intenții condamnabile. În cazul de față, spun ei, nici nu puteau să existe în genere intenții condamnabile. Aceasta este, dacă nu mă înșel, toată „literatura“ referitoare la această chestiune, la a cărei limpezire mă consider dator să contribui.
Înainte de toate este necesar ca cititorul să știe cu precizie cînd și în ce condiții a apărut această listă (de candidați pentru C.C.). După cum am arătat în text, organizația „Iskrei“ a ținut la congres o consfătuire în vederea alcătuirii unei liste de candidați pentru C.C., pe care ea s-o poată propune în comun congresului. Consfătuirea s-a încheiat printr-un dezacord : majoritatea organizației „Iskrei“ a adoptat o listă alcătuită din Travinski, Glebov, Vasiliev, Popov și Troțki ; dar minoritatea n-a vrut să cedeze, și a insistat asupra unei liste alcătuite din Travinski, Glebov, Fomin, Popov și Troțki. După această consfătuire, la care au fost prezentate și puse la vot aceste liste, cele două părți ale organizației „Iskrei“ nu s-au mai întrunit laolaltă. Ambele părți și-au luat libertatea de agitație la congres, dorind să decidă printr-un vot al întregului congres al partidului problema litigioasă care le despărțea și căutînd fiecare să atragă de partea ei cît mai mulți delegați. Această libertate de agitație la congres a scos îndată la iveală faptul politic pe care l-am analizat atît de amănunțit în text, și anume : necesitatea pentru minoritatea iskriștilor (în frunte cu Martov) de a se sprijini pe „centru“ (mlaștina) și pe antiiskriști pentru a ne putea învinge. Acest lucru era necesar deoarece imensa majoritate a delegaților care apărau în mod consecvent programul, tactica și planurile organizatorice ale „Iskrei“ împotriva asaltului antiiskriștilor și al „centrului“ a trecut foarte repede și foarte hotărît de partea noastră. Din 33 de delegați (mai exact : voturi) care nu aparțineau nici antiiskriștilor, nici „centrului“, am cîștigat foarte repede de partea noastră 24, am încheiat cu ei „un acord expres“ și am format o „majoritate compactă“.
Tov. Martov însă a rămas numai cu nouă voturi ; pentru a-și asigura victoria, el avea nevoie de toate voturile antiiskriștilor și ale „centrului“, grupuri cu care putea să meargă împreună (ca și în problema paragrafului 1 din statut), putea „să se coalizeze“, adică să aibă sprijinul lor, dar cu care nu putea să încheie un acord expres, pentru că în tot cursul congresului el a luptat împotriva acestor grupuri cu aceeași înverșunare ca și noi. Tocmai în aceasta constă tragicomicul situației tov. Martov ! În broșura sa „Starea de asediu“, tov. Martov vrea să mă distrugă cu întrebarea ucigător de veninoasă : „Respectuos îl rugăm pe tov. Lenin să răspundă fără ocol la următoarea întrebare : față de cine a fost străin la congres grupul «Iujnîi rabocii» ?“ (pag. 23, nota). Răspund respectuos și fără ocol : a fost străin față de tov. Martov. Dovada : eu am încheiat foarte repede un acord expres cu iskriștii, în timp ce tov. Martov n-a încheiat și nu putea încheia un acord expres nici cu grupul „Iujnîi rabocii“, nici cu tov. Mahov și nici cu tov. Bruker.
Numai dacă înțelegem clar această situație politică, ne putem da seama care este „miezul“ delicatei chestiuni a faimoasei liste „false“. Imaginați-vă în mod concret cum se prezentau lucrurile : organizația „Iskrei“ se scindase, și noi făceam la congres agitație liberă în apărarea listelor noastre. În cursul acestei apărări, în nenumărate convorbiri neoficiale, listele se combină în fel și chip, în loc de un grup de cinci se propune un grup de trei, se propun tot felul de variante pentru înlocuirea unui candidat cu altul. Eu, de pildă, îmi amintesc foarte bine că în cursul unor convorbiri neoficiale în cadrul majorității au fost propuse, iar apoi, după discuții și controverse, au fost respinse candidaturile tovarășilor Rusov, Osipov, Pavlovici și Dedov. Se prea poate să se fi propus și alte candidaturi, pe care nu le cunosc. În cursul acestor convorbiri, fiecare delegat la congres își spunea părerea, propunea modificări, făcea obiecții etc. Este foarte greu de presupus că asta se întîmplă numai în rîndurile majorității. Se poate afirma chiar cu certitudine că același lucru se întîmplă și în rîndurile minorității, căci grupul lor inițial de cinci (Popov, Troțki, Fomin, Glebov, Travinski) a fost înlocuit apoi, după cum am văzut din scrisoarea tovarășilor Martov și Popov, cu grupul de trei ; Glebov, Troțki, Popov, și deoarece Glebov nu le plăcea, ei erau oricînd dispuși să-i înlocuiască cu Fomin (vezi foaia tovarășilor Leadov și Gorin). Nu trebuie să uităm că, așa cum sînt înfățișate în textul broșurii, grupurile de delegați la congres au fost delimitate de mine pe baza unei analize făcute post factum : în realitate, în cursul agitației dinainte de alegeri aceste grupuri abia începuseră să se contureze, iar schimbul de păreri între delegați se desfășura cu totul nestingherit ; între noi nu exista nici un „zid“, și fiecare discuta cu orice delegat cu care dorea să stea de vorbă în mod neoficial. Nu-i de mirare că, în asemenea condiții, printre diversele combinații și liste, paralel cu lista minorității organizației „Iskrei“ (Popov, Troțki, Fomin, Glebov, Travinski) a apărut una care nu se deosebea prea mult de aceasta din urmă, și anume lista : Popov, Troțki, Fomin, Ștein și Egorov. Apariția unei asemenea combinații de candidați era cît se poate de firească, deoarece candidații noștri, Glebov și Travinski, nu erau cîtuși de puțin pe placul minorității organizației „Iskrei“ (vezi în textul § j scrisoarea reprezentanților minorității, scrisoare în care ei îl înlătură pe Travinski din grupul de trei, iar în ceea ce-l privește pe Glebov spun de-a dreptul că acceptarea candidaturii lui este un compromis). Înlocuirea lui Glebov și Travinski cu Ștein și Egorov, membri ai Comitetului de organizare, era ceva cît se poate de firesc, și ar fi fost ciudat ca printre delegații aparținînd minorității partidului să nu se fi găsit vreunul căruia să-i vină în minte ideea unei asemenea înlocuiri.
Să examinăm acum următoarele două întrebări : 1) de la cine emana lista : Egorov, Ștein, Popov, Troțki, Fomin ? și 2) de ce l-a revoltat pe tov. Martov faptul că i-a fost atribuită paternitatea acestei liste ? Pentru a răspunde precis la prima întrebare ar trebui să cerem lămuriri de la toți delegații care au participat la congres. Acest lucru nu mai e posibil acum. Ar trebui îndeosebi să aflăm care delegați din rîndurile minorității partidului (pe care nu trebuie s-o confundăm cu minoritatea organizației „Iskrei“) au auzit vorbindu-se la congres despre listele care au provocat scindarea organizației „Iskrei“ ? Care a fost atitudinea lor față de cele două liste ale majorității și minorității organizației „Iskrei“ ? N-au emis ei oare și n-au auzit pe alții emițînd păreri sau sugestii în legătură cu o eventuală modificare a listei propuse de minoritatea organizației „Iskrei“ ? Din păcate, aceste întrebări n-au fost puse, după cît se vede, nici la comisia de arbitraj, care (judecind după textul hotărîrii) nici n-a știut care sînt „grupurile de cinci“ din cauza cărora s-a scindat organizația „Iskrei“. Tov. Belov, de pildă (pe care eu îl clasific printre delegații „centrului“), „a declarat că era în bune raporturi tovărășești cu Deutsch, care îi împărtășea impresiile sale despre lucrările congresului, și că, dacă Deutsch ar fi făcut agitație în favoarea uneia sau alteia dintre liste, i-ar fi spus-o și lui“. Nu putem să nu regretăm că a rămas nelămurită întrebarea dacă tov. Deutsch i-a împărtășit la congres tovarășului Belov impresiile sale despre listele organizației „Iskrei“ și, în caz afirmativ, care a fost atitudinea tov. Belov față de lista de cinci propusă de minoritatea organizației „Iskrei“. N-a propus el oare sau n-a auzit pe alții propunînd eventuale modificări în această listă ? Neclarificarea acestei împrejurări a generat în declarațiile tovarășilor Belov și Deutsch o contradicție, pe care au mai semnalat-o și tovarășii Gorin și Leadov, și anume că tov. Deutsch, contrar afirmațiilor sale, „a făcut agitație în favoarea unora sau altora dintre candidații pentru C.C.“ desemnați de organizația „Iskrei“. Tov. Belov a mai declarat că „despre lista care a circulat la congres el a aflat pe cale particulară, cu două zile înainte de sfîrșitul congresului, cînd s-a întîlnit cu tovarășii Egorov, Popov și cu delegații Comitetului din Harkov. Cu această ocazie, Egorov și-a exprimat mirarea că numele său figurează pe lista de candidați pentru C.C., deoarece consideră că candidatura sa nu putea să fie primită cu simpatie nici de delegații la congres din rîndurile majorității, nici de cei din rîndurile minorității“. Extrem de caracteristic este faptul că aici este vorba, evident, de minoritatea organizației „Iskrei“, căci printre ceilalți delegați din rîndurile minorității congresului partidului candidatura tov. Egorov — membru al Comitetului de organizare și orator de frunte al „centrului“ — nu numai că putea, dar, după toate probabilitățile, trebuia să se bucure de simpatie. Din păcate, nu aflăm nimic de la tov. Belov despre simpatiile sau antipatiile acelor membri ai minorității partidului care nu făceau parte din organizația „Iskrei“, deși tocmai aceasta este chestiunea care interesează aici, căci pe tov. Deutsch l-a revoltat faptul că paternitatea acestei liste a fost atribuită minorității organizației „Iskrei“, în timp ce se prea poate ca ea să fi emanat de la minoritatea care nu aparținea acestei organizații !
Astăzi e, firește, foarte greu să ne aducem aminte cine a fost primul care a sugerat această combinație de candidați și de la cine a auzit-o fiecare dintre noi. Eu, de exemplu, nu mi-aș mai putea aminti nu numai de acest lucru, dar nici cine anume din majoritate a fost primul care a propus candidaturile lui Rusov, Dedov și alte candidaturi pomenite de mine : din nenumăratele convorbiri, supoziții și zvonuri despre tot felul de combinații de candidați n-am reținut decît „listele“ care au fost puse la vot în organizația „Iskrei“ sau în adunările separate ale majorității. De cele mai multe ori aceste „liste“ se comunicau verbal (în a mea „Scrisoare către redacția «Iskrei»“, pag. 4, rîndul 5 de jos, eu numesc „listă“ combinația de cinci candidați pe care am propus-o verbal într-o adunare), dar în foarte multe cazuri se treceau și pe bilețele, pe care delegații și le trimiteau în timpul ședințelor congresului și care de obicei se distrugeau după fiecare ședință.
Din moment ce nu există date precise cu privire la proveniența faimoasei liste, rămîne de presupus ori că un delegat din rîndurile minorității partidului, necunoscut de minoritatea organizației „Iskrei“, s-a pronunțat pentru combinația de candidați care figurează pe această listă, și că această combinație a început să circule la congres, verbal și în scris, ori că cineva din rîndurile minorității organizației „Iskrei“ s-a pronunțat la congres pentru această combinație și după aceea a uitat că el a propus-o. A doua ipoteză mi se pare mai verosimilă, și iată de ce : candidatura tov. Ștein era, fără îndoială, privită cu simpatie de minoritatea organizației „Iskrei“ încă în timpul congresului (vezi textul broșurii mele), pe cînd la ideea candidaturii tov. Egorov această minoritate a ajuns, fără îndoială, abia după congres (căci atît la congresul Ligii cît și în broșura „Starea de asediu“ se exprimă regrete în legătură cu faptul că Comitetul de organizare n-a fost confirmat ca Comitet Central ; or, tov. Egorov a fost membru al Comitetului de organizare). Nu este oare firesc să presupunem că această idee a transformării membrilor Comitetului de organizare în membri ai C.C., idee care plutea, evident, în aer, a fost formulată și la congresul partidului de către cineva din rîndurile minorității, în cadrul unei convorbiri particulare ?
Dar în loc să caute o explicație firească, tov. Martov și tov. Deutsch vor cu orice preț să vadă aici o faptă murdară, o uneltire, ceva necinstit, răspîndirea „unor zvonuri vădit false cu scopul de a defăima“, „plăsmuirea unei liste în interesul luptei fracționiste“ etc. Această tendință bolnăvicioasă poate fi explicată numai prin nesănătoasele condiții ale vieții de emigrant sau printr-un dezechilibru nervos, și nici nu m-aș fi gîndit să mă opresc asupra acestei chestiuni dacă nu s-ar fi ajuns la nedemne încercări de a atenta la onoarea unui tovarăș. Gîndiți-vă numai : ce i-a putut îndreptăți pe tovarășii Deutsch și Martov să caute intenții condamnabile, murdare, într-o comunicare necorespunzătoare realității, într-un zvon neadevărat? în imaginația lor bolnăvicioasă ei și-au închipuit, probabil, că majoritatea i-a „defăimat“ nu prin semnalarea greșelii politice a minorității (§ 1 și coaliția cu oportuniștii), ci atribuind acesteia din urmă liste „vădit false“, „plăsmuite“. Minoritatea a preferat să explice totul nu prin greșeala ei, ci prin aceea că majoritatea ar folosi procedee murdare, necinstite, infame. Descriind împrejurările cauzei, am arătat și mai înainte cît de absurd este să se caute intenții condamnabile într-o „comunicare necorespunzătoare realității“ ; de aceeași părere a fost și comisia de arbitraj tovărășesc, care n-a constatat aici nici o calomnie, nici o intenție condamnabilă, nimic rușinos. În sfîrșit, dovada cea mai concludentă în acest sens este faptul că, încă la congresul partidului, încă înainte de alegeri, minoritatea organizației „Iskrei“ a avut cu majoritatea o explicație în legătură cu acest zvon neadevărat, iar tov. Martov a dat în această privință o serie de lămuriri și într-o scrisoare care a fost citită la adunarea celor 24 de delegați ai majorității ! Majoritatea nici nu s-a gîndit să ascundă minorității organizației „Iskrei“ că la congres circulă o astfel de listă : tov. Lenski vorbise despre asta cu tov. Deutsch (vezi hotărîrea comisiei de arbitraj), tov. Plehanov vorbise despre același lucru cu tov. Zasulici („cu ea nu se poate vorbi, mi se pare că mă ia drept Trepov“ — mi-a spus tov. Plehanov ; și această glumă, care a fost de multe ori repetată, arată o dată în plus anormala stare de iritare a minorității), eu declarasem tov. Martov că afirmațiile lui (că lista nu-i aparține) îmi sînt suficiente (procesele-verbale ale congresului Ligii, pag. 64). Atunci tov. Martov (după cîte îmi amintesc, împreună cu tov. Starover) ne-a trimis nouă, biroului, un bilețel care avea aproximativ următorul conținut : „Majoritatea redacției «Iskrei» roagă să fie admisă la adunarea separată a majorității, pentru a dezminți acolo zvonurile infamante care se răspîndesc pe seama ei“. Plehanov și cu mine am răspuns pe același bilețel : „N-am auzit nici un fel de zvonuri infamante. Dacă e nevoie de o ședință a redacției, trebuie să ne înțelegem în prealabil asupra acestui lucru. Lenin. Plehanov.“ Venind seara la adunarea majorității, am informat despre aceasta pe cei 24 de delegați. Pentru a înlătura orice posibilitate de neînțelegere, s-a hotărît să alegem laolaltă un număr de delegați din partea noastră, a tuturor celor 24 de delegați, și să-i trimitem să aibă o explicație cu tovarășii Martov și Starover. Delegații aleși, tovarășii Sorokin și Sablina, s-au dus și au dat explicații în sensul că nimeni nu atribuie această listă în mod special lui Martov sau lui Starover, mai ales după cele declarate de ei, și că este cu totul indiferent dacă ea emană, într-un fel sau altul, de la minoritatea organizației „Iskrei“ sau de la acea parte a minorității congresului care nu aparține acestei organizații. Doar nu era să facem o anchetă la congres, cerînd fiecărui delegat să spună tot ce știe în legătură cu această listă ? în plus, tovarășii Martov și Starover ne-au trimis și o scrisoare care conținea o dezmințire formală (vezi § j). Delegații noștri, tovarășii Sorokin și Sablina, au dat citire acestei scrisori în adunarea celor 24. Se părea că incidentul putea fi considerat închis, nu în sensul că s-ar fi stabilit cu precizie de la cine emana această listă (dacă asta prezenta vreun interes), ci în sensul că a fost complet înlăturată ideea că cineva ar fi avut intenția de „a lovi în minoritate“, sau de „a defăima“ pe cineva, sau de a face uz de „o listă plăsmuită în interesul luptei fracționiste“. Cu toate acestea, la congresul Ligii (pag. 63-64), tov. Martov dezgroapă din nou această afacere murdară, această elucubrație a unei imaginații bolnăvicioase, făcînd totodată o serie întreagă de afirmații inexacte (datorită, probabil, stării de iritare în care se afla). El declară că pe această listă figura și un bundist. Inexact. Toți martorii audiați la comisia de arbitraj, inclusiv tovarășii Ștein și Belov, confirmă că lista cuprindea candidatura tov. Egorov. Tov. Martov spunea că această listă însemna o coaliție în sensul unui acord expres. Este o afirmație inexactă, după cum am arătat mai înainte. Tov. Martov declară că alte liste care să fi emanat de la minoritatea organizației „Iskrei“ (și care să fi fost de natură să îndepărteze de această minoritate majoritatea congresului) „nu au existat, nici măcar liste plăsmuite“. Afirmație inexactă, căci toată majoritatea congresului partidului cunoștea nu mai puțin de trei liste care emanau de la tov. Martov & Co. și care nu se bucurau de aprobarea majorității (vezi foaia volantă scoasă de Leadov și de Gorin).
De ce a stîrnit în genere această listă indignarea tov. Martov ? Pentru că ea însemna o cotitură spre aripa dreaptă a partidului. Pe atunci tov. Martov protesta zgomotos împotriva „falsei acuzații de oportunism“, se arăta indignat de „caracterizarea greșită a poziției sale politice“ ; astăzi însă vede toată lumea că problema dacă o anumită listă aparținea sau nu tovarășilor Martov și Deutsch nu putea să aibă nici o semnificație politică, că, în fond, independent de această sau de orice altă listă, acuzația n-a fost falsă, ci perfect întemeiată, iar caracterizarea poziției politice a fost întru totul justă.
Bilanțul acestui penibil și artificial incident în legătură cu faimoasa listă plăsmuită este următorul :
1) Încercarea tov. Martov de a atenta la onoarea tov. Gusev, acuzîndu-l zgomotos de a fi culpabil de „infamia plăsmuirii unei liste în interesul luptei fracționiste“, nu poate fi calificată decît ca nedemnă, cum au și calificat-o, de altfel, tovarășii Gorin și Leadov.
2) Pentru a însănătoși atmosfera și pentru a scuti pe membrii partidului de obligația de a lua în serios orice ieșiri bolnăvicioase, ar trebui, poate, să adoptăm la Congresul al III-lea o normă analogă cu aceea care figurează în statutul de organizare a Partidului muncitoresc social-democrat german. Paragraful 2 din acest statut glăsuiește : „Nu poate face parte din partid acela care se face vinovat de grave abateri de la principiile programului partidului sau de fapte infamante. Problema rămînerii mai departe în partid este hotărîtă de o comisie de arbitraj, pe care o convoacă conducerea partidului. Jumătate din arbitri sînt desemnați de persoana care propune excluderea, iar cealaltă jumătate de acela a cărui excludere se cere ; președintele este numit de conducerea partidului, împotriva hotărîrii comisiei de arbitraj se poate face apel la comisia de control sau la congresul partidului“. O asemenea normă ar putea să constituie un excelent mijloc de luptă împotriva tuturor acelora care în mod ușuratic aruncă acuzații (sau răspîndesc zvonuri) infamante de orice natură. Dacă ar exista o asemenea normă, toate acuzațiile de acest soi ar fi considerate, o dată pentru totdeauna, drept bîrfeli nedemne, atîta timp cît cei care acuză nu au curajul moral să apară în rolul de acuzatori în fața partidului și să ceară ca instituțiile de partid competente să-și dea verdictul.