Aruncînd o privire de ansamblu asupra dezvoltării crizei din partidul nostru, ne convingem lesne că, cu mici excepții, elementele componente fundamentale ale celor două tabere în luptă au rămas tot timpul aceleași. Aceasta a fost o luptă între aripa revoluționară și aripa oportunistă a partidului nostru. Dar această luptă a trecut prin cele mai felurite stadii, și o cunoaștere precisă a particularităților fiecăruia dintre ele este indispensabilă pentru oricine vrea să se orienteze în vasta literatură deja acumulată, în noianul de referiri fragmentare, de citate smulse din context, de acuzații etc. etc.
Să enumerăm stadiile principale, care se deosebesc în chip vădit unele de altele : 1) Controversa în jurul § 1 din statut. O luptă pur ideologică în jurul principiilor fundamentale de organizare. Plehanov și cu mine sîntem în minoritate. Martov și Akselrod propun o formulare oportunistă și se trezesc în brațele oportuniștilor. 2) Scindarea organizației „Iskrei“ în problema listelor de candidați pentru C.C. : Fomin sau Vasiliev în grupul de cinci, Troțki sau Travinski în grupul de trei. Plehanov și cu mine cîștigăm de partea noastră majoritatea (nouă contra șapte), — în parte, datorită tocmai faptului că în problema § 1 am fost în minoritate. Coaliția lui Martov cu oportuniștii a confirmat în fapt toate temerile pe care mi le inspirase incidentul cu Comitetul de organizare. 3) Continuarea dezbaterilor asupra unor prevederi de amănunt ale statutului. Martov este din nou salvat de oportuniști. Noi sîntem din nou în minoritate și apărăm drepturile minorității în instituțiile centrale. 4) Cei șapte ultraoportuniști părăsesc congresul. Noi ajungem să fim în majoritate și învingem în alegeri coaliția (minorității iskriste cu „mlaștina“ și cu antiiskriștii). Martov și Popov refuză să facă parte din grupurile noastre de trei. 5) Ciorovăiala de după congres în jurul cooptării. Dezmățul conduitei anarhiste și al frazeologiei anarhiste. Elementele cele mai inconsecvente și mai nestatornice din rîndurile „minorității“ capătă preponderență. 6) Pentru a evita o sciziune, Plehanov trece la politica „kill with kindness“. „Minoritatea“ se instalează în redacția Organului Central și în Consiliu și atacă din răsputeri Comitetul Central. Ciorovăiala continuă să domine totul. 7) Primul atac împotriva Comitetului Central este respins. Ciorovăiala pare a începe să se potolească întrucîtva. Devine posibilă discutarea relativ calmă a două probleme pur ideologice care frămîntă adînc partidul : a) ce semnificație politică are și cum se explică din punct de vedere politic acea împărțire a partidului în „majoritate“ și „minoritate“ care s-a produs la Congresul al II-lea și care a înlocuit toate împărțirile vechi ? b) ce semnificație principială are noua poziție a noii „Iskre“ în problema organizatorică ?
Fiecare din aceste stadii se caracterizează prin conjunctura esențialmente diferită a luptei și prin scopul nemijlocit al atacului ; fiecare stadiu reprezintă, ca să zicem așa, o bătălie izolată în cadrul unei campanii militare. Fără o studiere a condițiilor concrete ale fiecărei bătălii nu se poate înțelege nimic din lupta noastră. Studiindu-le, vedem clar că dezvoltarea urmează într-adevăr calea dialectică, calea contradicțiilor : minoritatea devine majoritate, majoritatea minoritate ; fiecare tabără trece de la apărare la atac și de la atac la apărare ; punctul de plecare al luptei ideologice (§ 1) „este negat“ și cedează locul unei ciorovăieli care domină totul*1 ; după aceea însă începe „negarea negației“ și, „învoindu-ne“, de bine de rău, în instituțiile centrale, cu nevasta pe care ne-a hărăzit-o soarta, revenim la punctul de plecare, la lupta pur ideologică, cu deosebirea că între timp această „teză“ a fost îmbogățită cu toate rezultatele „antitezei“ și s-a transformat într-o sinteză mai înaltă, cînd greșeala izolată, întîmplătoare, comisă în legătură cu § 1 devine un cvasisistem de concepții oportuniste în problema organizatorică, iar legătura acestui fenomen cu împărțirea fundamentală a partidului nostru în aripă revoluționară și aripă oportunistă devine din ce în ce mai evidentă pentru toată lumea. Într-un cuvînt, nu numai orzul crește potrivit dialecticii lui Hegel, dar și social-democrații ruși se luptă între ei tot potrivit dialecticii lui Hegel.
Dar marea dialectică hegeliană, pe care marxismul a preluat-o după ce a pus-o în picioare, nu trebuie confundată niciodată cu metoda vulgară a justificării zigzagurilor acelor oameni politici care dezertează din aripa revoluționară a partidului și trec în aripa lui oportunistă, cu maniera vulgară de a pune în aceeași oală declarații izolate, momente izolate ale dezvoltării diferitelor stadii ale unui proces unic. Adevărata dialectică nu justifică greșelile personale ; ea studiază cotiturile inevitabile, demonstrînd, pe baza unei analize cît mai amănunțite a dezvoltării în toate formele ei concrete, caracterul inevitabil al acestor cotituri. Teza fundamentală a dialecticii este : nu există adevăr abstract, adevărul este întotdeauna concret... Adăugăm, de asemenea, că această mare dialectică hegeliană nu trebuie confundată cu vulgara înțelepciune practică care și-a găsit expresia în proverbul italian : mettere la coda dove non va il capo (să-ți bagi coada unde nu intră capul).
Bilanțul dezvoltării dialectice a luptei din partidul nostru se reduce la două revoluții. Congresul partidului a fost o adevărată revoluție, cum remarcă pe bună dreptate tov. Martov în broșura sa „încă o dată în minoritate“. Au dreptate și amatorii de spirite din rîndurile minorității care spun : lumea progresează prin revoluții, ei bine, am făcut și noi o revoluție ! Ei au făcut într-adevăr o revoluție în perioada de după congres ; e adevărat de asemenea că, în general vorbind, lumea progresează prin revoluții. Dar această maximă generală nu definește încă semnificația concretă a fiecărei revoluții concrete : există și revoluții care seamănă a reacțiune, ca să parafrazăm expresia de neuitat a neuitatului tov. Mahov. Pentru a stabili dacă cutare sau cutare revoluție concretă a împins „lumea“ (partidul nostru) înainte sau înapoi trebuie să știm dacă aripa revoluționară a partidului sau cea oportunistă a fost forța reală care a săvîrșit revoluția, trebuie să știm dacă luptătorii au fost însuflețiți de principii revoluționare sau de principii oportuniste.
Congresul partidului nostru a fost în felul său un fenomen unic, fără precedent în întreaga istorie a mișcării revoluționare ruse. Pentru prima oară un partid revoluționar conspirativ a reușit să iasă din bezna ilegalității la lumina zilei, arătînd tuturor întreaga desfășurare și deznodămîntul luptei interne din partidul nostru, întreaga fizionomie a partidului nostru — precum și a fiecăreia dintre părțile lui cît de cît vizibile — în problemele programului, ale tacticii și ale organizării. Pentru prima oară am reușit să ne eliberăm de tradițiile indisciplinei proprii spiritului de cerc, de tradițiile filistinismului revoluționar, și să adunăm laolaltă zeci de grupuri dintre cele mai diferite, adesea crîncen învrăjbite între ele, legate exclusiv prin forța ideii și hotărîte (în principiu hotărîte) să sacrifice orice fel de particularism și de autonomie de grup în folosul marelui întreg — partidul, pe care pentru prima oară îl creăm în fapt. Dar în politică sacrificiile nu se fac ușor ; ele se obțin prin luptă. Lupta pentru dizolvarea organizațiilor nu putea să nu fie extrem de îndîrjită. Vîntul proaspăt al luptei libere, deschise, s-a transformat într-o vijelie. Această vijelie a măturat — și e foarte bine că a măturat ! — rămășițele de orice fel ale tuturor intereselor, sentimentelor și tradițiilor de cerc, fără nici o excepție, creînd pentru întîia oară adevărate organe conducătoare de partid.
Dar una-i să te numești, alta-i să fii. Una e să sacrifici în principiu spiritul de cerc în folosul partidului și alta e să renunți la propriul tău cerc. Vîntul proaspăt s-a dovedit a fi prea proaspăt pentru aceia care se obișnuiseră cu aerul închis al filistinismului. „Partidul n-a fost în stare să-și suporte primul congres“, cum a spus pe bună dreptate (dar fără să vrea) tov. Martov în broșura sa „încă o dată în minoritate“. Resentimentul pe care l-a provocat dizolvarea organizațiilor a fost prea puternic. Vijelia năprasnică a stîrnit din adîncuri tot mîlul adunat pe fundul albiei în care curge torentul partidului nostru, și acest mîl și-a luat revanșa. Vechiul și ruginitul spirit de cerc a biruit spiritul de partid, încă tînăr. Înfrîntă pe toată linia, aripa oportunistă a partidului, întărindu-și forțele cu întîmplătoarea captură akimovistă, a reușit — vremelnic, desigur — să pună în minoritate aripa revoluționară.
Rezultatul a fost noua „Iskră“, nevoită să dezvolte și să adîncească greșeala pe care redactorii ei au comis-o la congresul partidului. Vechea „Iskră“ propaga adevărurile luptei revoluționare. Noua „Iskră“ propovăduiește banala maximă a înțelepciunii practice cotidiene : fii conciliant și învoiește-te cu toată lumea. Vechea „Iskră“ a fost organul ortodoxismului militant. Noua „Iskră“ ne oferă o recrudescență a oportunismului, — mai ales în problemele organizatorice. Vechea „Iskră“ a binemeritat onoarea de a fi detestată atît de oportuniștii ruși, cît și de cei din Europa occidentală. Noua „Iskră“ „s-a cumințit“ și în curînd nu-i va mai fi rușine de laudele cu care o copleșesc ultraoportuniștii. Vechea „Iskră“ mergea neabătut spre țel ; la ea vorba nu se despărțea de faptă. La noua „Iskră“ falsitatea lăuntrică a propriei sale poziții duce în mod inevitabil la ipocrizie politică, independent chiar de voința și de conștiința cuiva, oricare ar fi el. Ea tună și fulgeră împotriva spiritului de cerc, pentru a camufla victoria spiritului de cerc asupra spiritului de partid. Ea condamnă în mod fariseic sciziunea, ca și cum într-un partid cît de cît organizat, care-și merită cît de cît numele, s-ar putea imagina împotriva sciziunii un alt mijloc în afară de supunerea minorității față de majoritate. Ea proclamă necesitatea de a se ține seama de opinia publică revoluționară și, ascunzînd laudele Akimovilor, se îndeletnicește cu meschine bîrfeli împotriva comitetelor aripii revoluționare a partidului*2. Ce rușine ! Cum au dezonorat ei vechea noastră „Iskră“ !
Un pas înainte, doi pași înapoi... Asta se întîmplă și în viața indivizilor, și în istoria națiunilor, și în dezvoltarea partidelor. Acela care s-ar îndoi o singură clipă măcar de triumful inevitabil și deplin al principiilor social-democrației revoluționare, al organizării proletare și al disciplinei de partid ar da dovadă de o lașitate de neiertat. Avem deja foarte mari cuceriri ; trebuie să luptăm mai departe, fără a ne lăsa descurajați de insuccese ; trebuie să luptăm în mod consecvent, respingînd cu dispreț metodele filistine ale ciorovăielii de cerc, făcînd tot ce ne stă în putință pentru a păstra unitara legătură de partid a tuturor social-democraților din Rusia, legătură creată cu prețul atîtor eforturi, și străduindu-ne ca printr-o muncă perseverentă și sistematică să facem ca toți membrii partidului, și în special muncitorii, să cunoască pe de-a-ntregul și să înțeleagă temeinic îndatoririle membrilor de partid, lupta care a avut loc la Congresul al II-lea al partidului, toate cauzele și peripețiile divergențelor noastre, rolul funest al oportunismului, care și în domeniul problemelor organizatorice cedează tot atît de neputincios în fața mentalității burgheze, își însușește într-un mod tot atît de necritic punctul de vedere al democrației burgheze și tocește tot atît de perseverent ascuțișul armei luptei de clasă a proletariatului ca și în domeniul programului nostru și al tacticii noastre.
În lupta pentru cucerirea puterii, proletariatul nu are altă armă în afară de organizare. Dezbinat de concurența anarhică care domnește în societatea burgheză, strivit de povara muncii silite pe care o prestează în folosul capitalului, împins mereu „la fund“, în prăpastia mizeriei negre, a abrutizării și degenerării, proletariatul poate deveni — și va deveni în mod inevitabil — o forță de neînvins numai datorită faptului că unirea lui ideologică pe baza principiilor marxismului este consolidată de unitatea materială a organizării, care, unind strîns milioane de oameni ai muncii, făurește armata clasei muncitoare. În fața acestei armate nu va rezista nici puterea șubrezită a absolutismului rus, nici puterea din ce în ce mai șubredă a capitalului internațional. Această armată își va strînge tot mai mult rîndurile, în pofida oricăror zigzaguri și oricăror pași înapoi, în pofida frazeologiei oportuniste a girondinilor social-democrației contemporane, în pofida laudelor pline de mulțumire de sine aduse înapoiatului spirit de cerc, în pofida poleielii de paradă și a zarvei anarhismului de intelectual.
*1 Dificila problemă a stabilirii unei linii de demarcație între ciorovăială, de o parte, și divergentă principială, de altă parte, se rezolvă acum de la sine : tot ce se referă la cooptare este ciorovăială, tot ce se referă la analiza luptei duse la congres, la controversele în jurul § 1 și al cotiturii spre oportunism și anarhism este divergență principială.
*2 Pentru aceasta onorabilă îndeletnicire a și fost elaborată o formă stereotipă: corespondentul nostru cutare comunica despre cutare comitet al majorității că l-a nedreptățit pe cutare tovarăș din minoritate.