Un dicton spune că oricine are dreptul să-și blesteme judecătorii timp de 24 de ore. Congresul partidului nostru, ca orice congres al oricărui alt partid, a fost și el judecătorul unor persoane care au pretins posturi de conducători și au suferit un eșec. Acum, acești reprezentanți ai „minorității“ „își blestemă judecătorii“ cu o naivitate înduioșătoare și caută să discrediteze în fel și chip congresul, să-i minimalizeze însemnătatea și autoritatea. Mai pregnant ca oriunde, poate, s-a exprimat această tendință în articolul apărut în nr. 57 al „Iskrei“ sub pseudonimul Practician ; autorul acestui articol se ridică indignat împotriva ideii „divinității“ suverane a congresului. Aceasta este o trăsătură atît de caracteristică noii „Iskre“, încît nu poate fi trecută sub tăcere. Redacția, formată în majoritatea ei din persoane respinse de congres, continuă, pe de o parte, să se numească redacție „de partid“, iar pe de altă parte primește cu brațele deschise persoane care afirmă că congresul nu este o divinitate. Asta-i drăguț, nu-i așa ? Da, domnilor, firește, congresul nu-i o divinitate, dar ce trebuie să credem despre cei care încep să-i „ocărască“ după ce au suferit o înfrîngere la acest congres ?
Într-adevăr, amintiți-vă faptele mai însemnate din istoria pregătirii congresului.
„Iskra“ a declarat din capul locului, în înștiințarea publicată în 1900*1, în preajma apariției ziarului, că înainte de a ne uni trebuie să ne delimităm. „Iskra“ s-a străduit să transforme conferința din 190298 într-o consfătuire neoficială, și nu într-un congres al partidului*2, în vara și în toamna anului 1902, „Iskra“ a procedat cu multă prudență, formînd un nou Comitet de organizare în locul celui ales la această conferință. În cele din urmă, procesul de delimitare a luat sfîrșit, lucru care a fost recunoscut de toți. Comitetul de organizare s-a constituit chiar la sfîrșitul anului 1902. „Iskra“ salută consolidarea lui și declară — în articolul redacțional din nr. 32 — că convocarea congresului partidului este o necesitate absolut imperioasă și urgentă*3. Rezultă, așadar, că mai puțin decît oricui ni se poate reproșa nouă că ne-am fi pripit cu convocarea Congresului al II-lea. Am respectat întocmai regula : măsoară de șapte ori și taie o dată ; moralmente aveam tot dreptul să contăm că, după ce am tăiat, tovarășii nu vor începe să se plîngă și să măsoare din nou.
Comitetul de organizare a elaborat într-un mod foarte meticulos (formalist și birocratic, ar spune cei care își ascund acum sub aceste cuvinte nestatornicia lor politică) regulamentul Congresului al II-lea, l-a trecut prin toate comitetele și, în cele din urmă, l-a aprobat, prevăzînd, printre altele, în § 18 : „Toate hotărîrile congresului și toate alegerile efectuate de el sînt hotărîri de partid, obligatorii pentru toate organizațiile partidului. Ele nu pot fi contestate de nimeni, sub nici un motiv, și pot fi revocate sau modificate numai de congresul următor al partidului“*4. Cît de inofensive, nu-i așa, sînt în sine aceste cuvinte, care la timpul său au fost acceptate fără nici o obiecție, ca ceva de la sine înțeles, și cît de ciudat sună ele acum, asemenea unui verdict rostit împotriva „minorității“ ! Ce s-a urmărit prin întocmirea acestui paragraf ? Respectarea unei simple cerințe formale ? Firește că nu ! Această prevedere părea necesară și era într-adevăr necesară, căci partidul se alcătuia dintr-o serie de grupuri fărîmițate și de sine stătătoare, de la care te puteai aștepta să nu recunoască congresul. Această prevedere exprima tocmai adeziunea liber-consimțită a tuturor revoluționarilor (adeziune despre oare se vorbește acum atît de des și atît de nelalocul său, caracterizînd eufemistic prin termenul „liber“ ceva care merită mai curînd epitetul „capricios“). Această prevedere echivala cu un cuvînt de onoare pe care și l-au dat reciproc toți social-democrații ruși. Ea trebuia să constituie o garanție că imensele eforturi, riscuri și cheltuieli legate de congres nu vor fi zadarnice, că congresul nu se va transforma într-o comedie. Ea declara anticipat că orice nerecunoaștere a hotărîrilor congresului și a alegerilor efectuate de el va fi calificată drept o călcare a cuvîntului dat.
De cine rîde deci noua „Iskră“ atunci cînd face descoperirea că congresul nu este o divinitate și că hotărîrile lui nu sînt sacrosancte ? Conține oare această descoperire „concepții organizatorice noi“ sau numai noi încercări de a șterge urme vechi ?
*1 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 316—351. — Nota red.
*2 Vezi procesele-verbale ale Congresului al II-lea, pag. 20.
*3 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 90—92. — Nota red.
*4 Vezi procesele-verbale ale Congresului al II-lea, pag. 22—23 și 380.
98 Conferința din 1902 — conferința reprezentanților comitetelor și organizațiilor P.M.S.D.R. care a avut loc la Belostok între 23 și 28 martie (5 și 10 aprilie) 1902. La această conferință au fost reprezentate comitetele din Petersburg și Ekaterinoslav ale P.M.S.D.R., „Uniunea comitetelor și organizațiilor din sud ale P.M.S.D.R.“, C.C. al Bundului și Comitetul său din străinătate, „Uniunea social-democraților ruși din străinătate” și redacția ziarului „Iskra” (reprezentantul ei, F. I. Dan, avea mandat din partea „Ligii din străinătate a social-democrației revoluționare ruse“). Din vina organizatorilor „economiști“ ai conferinței, delegatul redacției ziarului „Iskra“ a venit după începerea conferinței, iar reprezentantul organizației din Rusia a „Iskrei“, F. V. Lengnik, nu a ajuns de loc la conferință, deși a sosit la timp la Belostok ; reprezentantul Comitetului din Nijni-Novgorod (de orientare iskristă), A. I. Piskunov, care sosise la Belostok înaintea lui Dan, a protestat împotriva faptului că lipsesc de la conferință reprezentanții unor organizații de orientare iskristă și curînd a părăsit conferința. „Economiștii“ împreună cu bundiștii, care îi sprijineau pe cei dintîi, aveau intenția să transforme conferința într-un congres — Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., sperînd că în felul acesta își vor putea consolida poziția în rîndurile social-democrației ruse și vor paraliza influența crescîndă a „Iskrei“. Dar această încercare a eșuat atît din pricina componenței relativ restrînse a conferinței (nu erau reprezentate decît patru din organizațiile P.M.S.D.R. care activau în Rusia) cît și din pricina profundelor divergențe principiale care au ieșit la iveală în cadrul ei ; împotriva transformării conferinței într-un congres al partidului a ridicat obiecții categorice în special delegatul „Iskrei“, care a demonstrat că un asemenea congres nu ar avea nici competența și nici pregătirea necesară.
La Conferința de la Belostok au fost adoptate o rezoluție de constituire și rezoluția principială propusă de delegatul C.C. al Bundului, cu amendamentele aduse de reprezentantul „Uniunii comitetelor și organizațiilor din sud ale P.M.S.D.R.“ (delegatul „Iskrei“, care prezentase un proiect propriu de rezoluție principială, a votat împotriva proiectului prezentat de bundist) ; de asemenea a fost confirmat textul unui manifest de 1 Mai la baza căruia a fost pus proiectul elaborat de redacția ziarului „Iskra“. (Vezi „Rezoluțiile și hotărîrile congreselor, conferințelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 28—31.) Conferința a ales un Comitet de organizare pentru pregătirea celui de-al II-lea Congres al partidului. Din Comitetul de organizare făceau parte reprezentantul „Iskrei“ (F. I. Dan), reprezentantul „Uniunii comitetelor și organizațiilor din sud ale P.M.S.D.R.“ (O. A. Ermanski) și cel al. C.C. al Bundului (K. Portnoi). Curînd după conferință, majoritatea delegaților, printre care și doi membri ai Comitetului de organizare, au fost arestați de poliție. Noul comitet de organizare pentru pregătirea Congresului al II-lea al P.M.S.D.R. a fost format în noiembrie 1902, la Pskov, la consfătuirea reprezentanților Comitetului din Petersburg al P.M.S.D.R., ai organizației din Rusia a „Iskrei“ și ai grupului „Iujnîi rabocii“. — 194. [Nota red.]