În analiza dezbaterilor și a votărilor care au avut loc la congres, ordinea cea mai potrivită este aceea a ședințelor congresului, care ne permite să înregistrăm succesiv nuanțele politice din ce în ce mai precis conturate. Numai atunci cînd va fi absolut necesar, ne vom abate de la ordinea cronologică, pentru a examina concomitent probleme strîns legate între ele sau grupări similare. Pentru a fi nepărtinitori, vom căuta să examinăm toate votările mai importante, lăsînd la o parte, desigur, nenumăratele votări în chestiuni de amănunt, care au răpit congresului nostru mult prea mult timp (in parte, din cauza lipsei noastre de experiență și a nepriceperii noastre de a repartiza materialul între ședințele plenare și ședințele în comisii, iar în parte, din cauza tergiversărilor, care aduceau a obstrucție).
Prima chestiune care a stîrnit dezbateri în cadrul cărora a început să se manifeste deosebirea de nuanțe a fost aceea dacă pe primul loc (de pe „ordinea de zi“ a congresului) trebuie să figureze punctul : „Situația Bundului în partid“ (pag. 29-33 din procesele-verbale). Din punctul de vedere iskrist, susținut de Plehanov, de Martov, de Troțki și de mine, nu putea fi nici o îndoială în această privință. Plecarea Bundului din partid a arătat cît se poate de elocvent justețea considerentelor noastre : dacă Bundul nu voia să meargă împreună cu noi și să recunoască principiile organizatorice pe care, alături de „Iskra“, le împărtășea majoritatea partidului, era inutil și lipsit de sens să „ne prefacem“ că mergem împreună și să tărăgănăm doar lucrările congresului (cum le tărăgănau bundiștii). Problema fusese complet elucidată în publicațiile noastre, și pentru fiecare membru de partid cît de cît lămurit era evident că nu mai rămînea decît să se pună deschis problema și să se aleagă pe față și cinstit : autonomie (mergem împreună) sau federație (ne despărțim).
Evazivi în toată politica lor, bundiștii au vrut să se eschiveze și de data aceasta, tărăgănind lucrurile. Lor li se alătură tov. Akimov, punînd imediat pe tapet, probabil în numele tuturor partizanilor grupului „Rabocee Delo“, divergențele cu „Iskra“ în problemele organizatorice (pag. 31 din procesele-verbale). Tov. Mahov (avînd două voturi din partea Comitetului din Nikolaev, care își exprimase nu de mult solidaritatea cu „Iskra“ !) trece de partea Bundului și a grupului „Rabocee Delo“. Pentru tov. Mahov problema nu e de loc clară ; el consideră că „punctul nevralgic“ îl constituie „problema organizării democratice sau, invers (vă rog să rețineți acest lucru !), problema centralismului“, adică e de aceeași părere cu majoritatea actualei noastre redacții „de partid“, care la congres nu observase încă acest „punct nevralgic“ !
Așadar, împotriva iskriștilor iau atitudine Bundul, „Rabocee Delo“ și tov. Mahov, care reprezintă laolaltă tocmai cele 10 voturi care au fost date împotriva noastră (pag. 33). Pentru au fost 30 de voturi — cifră în jurul căreia, după cum vom vedea mai jos, oscilează adesea voturile iskriștilor. Unsprezece s-au abținut, nesituîndu-se, probabil, de partea nici unuia dintre „partidele“ în luptă. Este interesant de semnalat că, atunci cînd s-a pus la vot § 2 din statutul Bundului (respingerea acestui paragraf a provocat retragerea Bundului din partid), numărul celor care au votat pentru acest paragraf sau care s-au abținut de la vot a fost tot de 10 (pag. 289 din procesele-verbale), și s-au abținut tocmai cei trei rabocedelți (Bruker, Martînov și Akimov), precum și tov. Mahov. Este evident că, pronunțîndu-se asupra locului pe care trebuie să-i ocupe problema Bundului, delegații s-au grupat într-un mod care nu era întîmplător. Este evident că toți acești tovarăși erau în divergență cu „Iskra“ nu numai în problema tehnică a ordinii dezbaterilor, ci și în fond. În ceea ce privește grupul „Rabocee Delo“, această divergență de fond e limpede pentru oricine, iar tov. Mahov, în cuvîntarea rostită în legătură cu plecarea Bundului, și-a caracterizat admirabil atitudinea (pag. 289-290 din procesele-verbale). Merită să ne oprim asupra acestei cuvîntări. Tov. Mahov spune că, după adoptarea rezoluției prin care principiul federației a fost respins, „problema situației Bundului în P.M.S.D.R. a devenit pentru el, dintr-o problemă principială, o problemă de politică realistă față de o organizație națională formată istoricește ; în acest caz — continuă oratorul — nu puteam să nu iau în considerație toate consecințele pe care le-ar putea avea votul nostru, și de aceea aș fi votat pentru punctul al doilea în ansamblu“. Tov. Mahov și-a însușit perfect spiritul „politicii realiste“ : în principiu el a respins deja federația, și de aceea în practică ar fi votat pentru un punct de statut care promovează această federație ! Și acest tovarăș „practic“ își explică astfel poziția profund principială : „Dar (faimosul „dar“ al lui Șcedrin !), deoarece votul meu într-un sens sau altul avea numai un caracter principial (! !) și nu putea să aibă un caracter practic, dat fiind votul aproape unanim al tuturor celorlalți delegați la congres, am preferat să mă abțin de la vot, ca să subliniez în principiu“... (ferește-ne, doamne, de asemenea principialitate !).....deosebirea dintre poziția mea în cazul de față și poziția adoptată de delegații Bundului, care au votat pentru acest punct. Și invers, aș fi votat pentru acest punct dacă delegații Bundului s-ar fi abținut de la vot — așa cum își propuseseră inițial“. Înțeleagă cine poate ! Un om principial se abține să spună cu voce tare da pentru că, practic vorbind, asta este inutil atunci cînd toată lumea spune nu.
După votul dat asupra locului pe care urma să-i ocupe problema Bundului, s-a pus la congres problema grupului „Borba“, care a prilejuit și ea o extrem de interesantă grupare a delegaților și care era strîns legată de cea mai „spinoasă“ problemă a congresului — aceea a componenței centrelor. Comisia pentru stabilirea compoziției congresului se pronunță împotriva invitării grupului „Borba“, bazîndu-se pe cele două hotărîri adoptate în acest sens de către Comitetul de organizare (vezi pag. 383 și 375 din procesele-verbale) și pe raportul prezentat de reprezentanții săi în comisie (pag. 35).
Tov. Egorov, membru în Comitetul de organizare, declară că „problema grupului «Borba» (vă rog să rețineți că e vorba de grupul „Borba“, și nu de unul sau altul dintre membrii lui) este nouă pentru el“, și cere suspendarea ședinței. Cum e posibil ca o problemă de două ori dezbătută și rezolvată în Comitetul de organizare să fie totuși nouă pentru un membru al acestui comitet — iată ceva care rămîne învăluit în negura misterului. În timpul pauzei are loc (pag. 40 din procesele-verbale) o ședință a membrilor Comitetului de organizare aflați întîmplător la congres (cîțiva membri ai Comitetului de organizare dintre vechii membri ai organizației „Iskrei“ nu erau prezenți la congres)*1. Încep dezbaterile în legătură cu grupul „Borba“. Rabocedelții se declară pentru (Martînov, Akimov și Bruker, pag. 36-38). Iskriștii (Pavlovici, Sorokin, Lange, Troțki, Martov și alții) se declară contra. Congresul se împarte din nou în grupările pe care le cunoaștem. În jurul grupului „Borba“ se încinge o luptă aprinsă, iar tov. Martov rostește o amplă cuvîntare „combativă“ (pag. 38), în care relevă, pe bună dreptate, „neproporționalitatea reprezentării“ grupurilor din Rusia și a celor din străinătate și că n-ar fi tocmai „nimerit“ să se acorde „privilegii“ unui grup din străinătate (prețioase cuvinte, deosebit de instructive acum, în urma evenimentelor de după congres !), că nu trebuie încurajat „haosul organizatoric în partid, haos caracterizat printr-o fărîmițare care nu era dictată de nici un fel de considerente principiale“ (aceste cuvinte se potrivesc de minune... minorității“ congresului partidului nostru !). În afară de partizanii grupului „Rabocee Delo“, pînă la închiderea listei oratorilor nimeni nu se pronunță deschis și motivat în favoarea acestui grup (pag. 40) : trebuie să fim drepți cu tov. Akimov și cu prietenii lui și să recunoaștem că ei, cel puțin, n-au umblat cu tertipuri și nu s-au ascuns, ci au urmat fățiș linia lor, spunînd deschis ce vor.
După închiderea listei oratorilor, cînd nu se mai poate lua cuvîntul în fond, tov. Egorov „cere insistent cuvîntul pentru a da citire unei hotărîri pe care Comitetul de organizare a adoptat-o cu puțin în urmă“. Nu e de mirare că membrii congresului sînt indignați de acest procedeu, iar tov. Plehanov, care prezidează ședința, își exprimă „mirarea că tov. Egorov insistă asupra cererii sale“. Una din două : ori te pronunți deschis și categoric asupra fondului chestiunii în fața întregului congres, ori nu te pronunți de loc. Dar să aștepți închiderea listei oratorilor pentru ca, sub formă de „cuvînt de încheiere“, să prezinți apoi congresului o nouă hotărîre a Comitetului de organizare chiar în problema care a fost dezbătută — asta echivalează cu o lovitură pe la spate !
Ședința este reluată după-amiază, iar biroul, continuînd să rămînă nedumerit, hotărăște să lase la o parte „formele“ și să recurgă la ultimul mijloc, folosit la congrese numai în cazuri extreme, și anume la o „explicație tovărășească“. Popov, reprezentant al C.O., face cunoscut că, printr-o hotărîre adoptată de toți membrii acestui comitet, cu excepția lui Pavlo-vici (pag. 43), se propune congresului să-i invite pe Reazanov.
Pavlovici declară că el a contestat și continuă să conteste legalitatea ședinței Comitetului de organizare și că noua hotărîre a acestui comitet „e în contradicție cu hotărîrea lui anterioară“. Această declarație stîrnește o adevărată furtună. Tov. Egorov, care este și el membru în Comitetul de organizare și membru al grupului „Jujnîi rabocii“, se eschivează să dea un răspuns în fond și încearcă să mute discuția pe alt teren, pe acela al disciplinei. El pretinde că tov. Pavlovici ar fi călcat disciplina de partid (!), deoarece Comitetul de organizare, după ce a examinat protestul lui Pavlovici, a hotărît „să nu aducă la cunoștința congresului opinia separată a lui Pavlovici“. Dezbaterile se mută pe terenul disciplinei de partid și, în aplauzele puternice ale congresului, Plehanov îi explică lui Egorov că „la noi nu există mandate imperative“ (pag. 42, comp. pag. 379, regulamentul congresului, § 7 : „În împuternicirile lor, deputății nu trebuie să fie limitați prin mandate imperative. Ei sînt întru totul liberi și independenți în exercitarea mandatului lor“). „Congresul este instanța supremă a partidului“ ; prin urmare, vinovat de călcarea disciplinei de partid și a regulamentului congresului este tocmai acela care într-un fel sau altul împiedică pe un delegat să se adreseze direct congresului în orice problemă a vieții de partid, fără nici o excepție. Problema litigioasă se reduce, așadar, la dilema : spirit de cerc sau spirit de partid ? Limitarea drepturilor delegaților la congres în numele imaginarelor drepturi sau statute ale diverselor organe și cercuri, sau dizolvarea completă înainte de congres, nu numai în vorbe, ci și în fapt, a tuturor instanțelor inferioare și vechilor grupuri, pînă în momentul cînd vor fi create adevărate instituții de partid. De aici cititorul își poate da seama cît de mare era importanța principială a acestei controverse chiar la începutul congresului (în ședința a treia), care-și pusese ca scop refacerea efectivă a partidului. În această controversă s-a concentrat, ca să zicem așa, conflictul dintre vechile cercuri și grupulețe (de felul grupului „Iujnîi rabocii“) și partidul în curs de refacere. Grupurile antiiskriste își arată îndată fața : și bundistul Abramson, și tov. Martînov, aliat zelos al actualei redacții a „Iskrei “, și tov. Mahov, pe care-l cunoaștem deja — toți se pronunță pentru Egorov și pentru grupul „Iujnîi rabocii“, împotriva lui Pavlovici. Tov. Martînov, care în cot cu Martov și cu Akselrod se întrece acum în elogii la adresa „democratismului“ organizatoric, își aduce aminte chiar și de... armată, unde te poți adresa instanței superioare numai prin intermediul celei inferioare ! ! Adevăratul obiectiv al acestei „compacte“ opoziții antiiskriste era cît se poate de clar pentru toți cei care participau la congres sau care urmăriseră cu atenție viața internă a partidului nostru înainte de congres. Obiectivul opoziției (pe care, poate, nu toți reprezentanții ei îl aveau întotdeauna prezent în minte, iar uneori îl urmăreau în virtutea inerției) era acela de a apăra independența, particularismul și interesele înguste ale micilor grupuri împotriva absorbirii lor de către partidul larg care se crea pe bazele propagate de „Iskra“.
Tocmai din acest punct de vedere a abordat problema și tov. Martov, care pe atunci încă nu se unise cu Martînov. Tov. Martov se ridică cu hotărîre, și pe bună dreptate, împotriva acelora a căror „idee despre disciplina de partid nu depășește sfera obligațiilor unui revoluționar față de grupul de ordin inferior din care face parte“. „Nici o grupare obligatorie (subliniat de Martov) nu este admisibilă în cadrul unui partid unic“, explică Martov campionilor spiritului de cerc, neștiind că prin aceste cuvinte își biciuiește propria sa atitudine politică de la sfîrșitul congresului și de după congres... Gruparea obligatorie este inadmisibilă pentru comitetul de organizare, dar întru totul admisibilă pentru redacție. Gruparea obligatorie este condamnată de Martov atunci cînd el privește lucrurile ca membru al unui centru de partid, dar este apărată de el îndată ce se dovedește a fi nemulțumit de componența centrului...
Este interesant de semnalat că, în cuvîntarea sa, tov. Martov a subliniat în mod deosebit nu numai „marea greșeală“ a tov. Egorov, ci și inconsecvența politică de care a dat dovadă Comitetul de organizare. „în numele Comitetului de organizare — se revoltă pe bună dreptate Martov — ni se prezintă o propunere care este în contradicție cu raportul comisiei (bazat, adăugăm noi, pe raportul membrilor Comitetului de organizare : pag. 43, cuvintele îi aparțin lui Kolțov) și cu propunerile anterioare ale Comitetului de organizare“ (subliniat de mine). După cum vedeți, pe vremea aceea, înainte de „cotitura“ sa, Martov înțelegea limpede că înlocuirea grupului „Borba“ prin Reazanov nu înlătură nicidecum caracterul complet contradictoriu și nestatornicia acțiunilor Comitetului de organizare (din procesele-verbale ale congresului Ligii, pag. 57, membrii partidului pot afla cum a văzut Martov lucrurile după cotitura sa). Pe vremea aceea, Martov nu s-a mărginit să examineze problema disciplinei, ci a întrebat pe față Comitetul de organizare : „ce elemente noi au intervenit, care fac să fie necesară această revenire asupra hotărîrii anterioare ?“ (subliniat de mine). Într-adevăr, prezentîndu-și propunerea, Comitetul de organizare nici n-a avut măcar curajul să-și susțină deschis părerea, așa cum au apărat-o Akimov și alții. Martov contestă acest lucru (procesele-verbale ale congresului Ligii, pag. 56), dar din lectura proceselor-verbale ale congresului se poate vedea că Martov se înșală. Popov, care a prezentat propunerea în numele Comitetului de organizare, nu a spus nici un cuvînt întru motivarea ei (pag. 41 din procesele-verbale ale congresului partidului). Egorov mută problema pe terenul disciplinei, iar în fond nu spune decît că „Comitetul de organizare putea să găsească că s-au ivit noi considerente“... (dar s-au ivit oare asemenea considerente și care anume ? — iată ce nu ni se spune).....el putea să uite să treacă pe cineva etc.“ (Acest „etc.“ este singurul refugiu al oratorului, căci Comitetul de organizare nu putea să uite problema grupului „Borba“, pe care o discutase de două ori înainte de congres și o dată în cadrul comisiei.) „Comitetul de organizare a luat această hotărîre nu pentru că și-ar fi schimbat atitudinea față de grupul «Borba», ci pentru că vrea să înlăture pe cît posibil stîncile submarine din calea viitoarei organizații centrale a partidului, la începuturile activității ei“. Aceasta nu este o motivare, ci o eschivare de la motivare. Orice social-democrat sincer (și nu ne îndoim cîtuși de puțin de sinceritatea oricăruia dintre participanții la congres) este preocupat de grija de a înlătura, prin mijloacele pe care el le găsește potrivite, tot ce consideră el că este o stîncă submarină. A motiva înseamnă a explica și a-ți formula precis părerea într-o chestiune sau alta, și nu a te eschiva prin truisme. Și motivarea era imposibilă fără „o schimbare de atitudine față de grupul «Borba»“, pentru că hotărîrile precedente, contrare, ale Comitetului de organizare urmăreau și ele înlăturarea unor stînci submarine, pe care însă le vedeau în ceva diametral opus. Tov. Martov a făcut acestui argument o critică foarte aspră și cît se poate de temeinică, calificîndu-l drept „îngust“' și izvorît din dorința „de a se eschiva“ și sfătuind Comitetul de organizare „să nu se teamă de ce va spune lumea“. Prin aceste cuvinte tov. Martov a definit foarte bine esența și semnificația acelei nuanțe politice care a jucat un rol imens la congres și pe care o caracterizează tocmai lipsa unei linii proprii, îngustimea de vederi, teama de ce va spune lumea, veșnicele oscilări între cele două tabere bine precizate, frica de a-și exprima deschis credo-ul*2, într-un cuvînt „spiritul de mlaștină“*3.
Acestei nestatornicii politice a grupului șovăielnic i se datorește, printre altele, faptul că nimeni, în afară de bundistul Iudin (pag. 53), n-a prezentat la congres o rezoluție cu privire la invitarea vreunuia dintre membrii grupului „Borba“. Rezoluția lui Iudin a întrunit 5 voturi — toate, probabil, bundiste ; elementele șovăielnice își schimbaseră din nou atitudinea ! Cît de mare era numărul de voturi al grupului intermediar s-a văzut cu aproximație atunci cînd au fost puse la vot rezoluțiile prezentate de Kolțov și de Iudin în legătură cu această chestiune : rezoluția iskristului a întrunit 32 de voturi (pag. 47), cea a bundistului 16, adică celor opt voturi antiiskriste li s-au adăugat cele două voturi ale tov. Mahov (pag. 46), cele patru voturi ale membrilor grupului „Iujnîi rabocii“ și încă alte două voturi. Vom arăta imediat că această împărțire a voturilor nu poate fi în nici un caz considerată întîmplătoare, dar mai întîi trebuie să înfățișăm pe scurt actuala părere a lui Martov despre acest incident cu Comitetul de organizare. Martov a afirmat la congresul Ligii că „Pavlovici și alții au ațîțat patimile“. Este de ajuns să citim procesele-verbale ale congresului ca să ne convingem că cele mai ample, mai înflăcărate și mai vehemente cuvîntări rostite împotriva grupului „Borba“ și împotriva Comitetului de organizare îi aparțin chiar lui Martov. Încercînd să arunce „vina“ pe Pavlovici, el nu face decît să-și dovedească inconsecvența : înainte de congres el era de părere că Pavlovici trebuie să fie ales al șaptelea membru în redacție, la congres a fost întru totul de partea lui Pavlovici (pag. 44) împotriva lui Egorov, iar pe urmă, după ce a fost înfrînt de Pavlovici, a început să-i acuze că „ațîță patimile“. Asta e pur și simplu ridicol.
În „Iskra“ (nr. 56), Martov face ironii în legătură cu faptul că se dă o mare importanță invitării lui X sau Y. Aceste ironii se întorc împotriva lui Martov, deoarece tocmai incidentul cu Comitetul de organizare a declanșat controversele în jurul unei chestiuni atît de „importante“ ca invitarea lui X sau Y în Comitetul Central sau în redacția Organului Central. Nu este bine să întrebuințezi două măsuri diferite, după cum e vorba de propriul tău „grup de ordin inferior“ (în raport cu partidul) sau de un grup străin. Aceasta este o atitudine de filistin, atitudinea unui om care privește lucrurile prin prisma intereselor de cerc, și nu a intereselor de partid. O simplă confruntare a cuvîntării rostite de Martov la congresul Ligii (pag. 57) cu aceea pe care a rostit-o la congresul partidului (pag. 44) dovedește suficient acest lucru. „Nu pot înțelege — spunea Martov, printre altele, la congresul Ligii — cum se face că unii oameni se intitulează cu orice preț iskriști și în același timp le e rușine să fie iskriști“. Ciudată neînțelegere a deosebirii dintre „a se intitula“ și „a fi“, dintre vorbă și faptă. Însuși Martov se intitula la congres adversar al grupărilor obligatorii, iar după congres s-a dovedit a fi un partizan al lor...
*1 Cu privire la această ședință, vezi „Scrisoarea“ lui Pavlovici, membru al Comitetului de organizare, ales în unanimitate înainte de congres ca persoană de încredere a redacției, ca al șaptelea membru al ei (procesele-verbale ale Congresului Ligii, pag. 44).
*2 — crez, program, expunere a concepției despre lume. — Nota trad.
*3 Exista azi în partidul nostru oameni care la auzul acestui cuvînt se îngrozesc și țipă că se polemizează într-o manieră netovărășească. Ce stranie deformare a sensibilității sub influența unor considerente de ordin oficial... aplicate nelalocul lor ! Nu cred ca vreun partid politic care cunoaște lupta internă să se poată lipsi de acest termen, întrebuințat întotdeauna pentru a desemna elementele șovăitoare, care oscilează între două tabere antagoniste. Nici germanii, care știu să păstreze în lupta internă un ton foarte moderat, nu se supără la auzul cuvîntului „versumpft“ (— „împotmolit în mlaștina“. — Nota trad.), nu se îngrozesc și nu manifesta această ridicolă pruderie (— pudicitate afectată. — Nota trad.) oficială.