Felul în care s-au împărțit delegații în problema Comitetului de organizare ar putea să pară întîmplător. Dar o astfel de părere ar fi greșită, și pentru a o înlătura ne vom abate de la ordinea cronologică și vom examina îndată un incident care, deși s-a produs la sfîrșitul congresului, este totuși strîns legat de cel precedent. E vorba de incidentul în legătură cu dizolvarea grupului „Iujnîi rabocii“. În calea tendințelor organizatorice iskriste — unirea cît mai strînsă a forțelor partidului și lichidarea haosului care fărîmițează aceste forțe s-au pus aici interesele unuia dintre grupuri, care a desfășurat o activitate folositoare atîta timp cît n-a existat un partid adevărat, dar care a devenit de prisos în cadrul unei organizări centralizate a muncii. Dacă privim lucrurile prin prisma intereselor de cerc, grupul „Iujnîi rabocii“ nu era mai puțin îndreptățit decît redacția „Iskrei“ să pretindă menținerea „continuității“ și respectarea intangibilității sale. Dar dacă le privim prin prisma intereselor partidului, acest grup trebuia să accepte trecerea forțelor lui în „organizațiile de partid respective“ (pag. 313, partea finală a rezoluției adoptate de congres). Din punctul de vedere al intereselor de cerc și al „mentalității filistine“ era inevitabil ca dizolvarea unui grup folositor, care, ca și vechea redacție a „Iskrei“, ridica obiecții împotriva dizolvării, să pară „o chestiune delicată“ (după cum s-au exprimat tov. Rusov și tov. Deutsch). Din punctul de vedere al intereselor partidului era necesară această dizolvare, această „resorbire“ (cum a spus Gusev) în partid. Grupul „Iujnîi rabocii“ a declarat categoric că „nu socoate necesar“ să se declare dizolvat și a cerut congresului „să-și spună hotărît părerea“, și s-o spună „imediat : da sau nu“. Grupul „Iujnîi rabocii“ invoca de-a dreptul aceeași „continuitate“ pe care a invocat-o și vechea redacție a „Iskrei“... după dizolvarea ei ! „Cu toate că noi toți, luați în parte, formăm un partid unic — a spus tov. Egorov acest partid se compune totuși dintr-o serie întreagă de organizații, de care trebuie să ținem seama ca de niște entități istorice... Dacă o organizație de felul acesta nu este dăunătoare partidului, nu este cazul să fie dizolvată“.
Așadar, o importantă problemă principială a fost pusă în modul cel mai categoric, și toți iskriștii — atîta timp cît nu răbufniseră încă propriile lor interese de cerc — s-au ridicat cu toată hotărîrea împotriva elementelor șovăielnice (în acel moment bundiștii și doi dintre rabocedelți nu se mai aflau la congres ; fără îndoială că ei ar fi susținut cu îndîrjire necesitatea „de a se ține seama de entitățile istorice“). Cînd s-a trecut la vot, au fost 31 de voturi pentru, cinci contra și cinci abțineri (patru voturi ale grupului „Iujnîi rabocii“ și încă un vot, probabil al lui Belov, judecînd după declarațiile lui anterioare, pag. 308). Se conturează cît se poate de olar existența unui grup de zece voturi care are o atitudine net negativă față de planul organizatoric consecvent al „Iskrei“ și care apără interesele de cerc împotriva intereselor partidului. În cursul dezbaterilor, iskriștii pun această problemă într-o manieră strict principială (vezi cuvîntarea lui Lange, pag. 315), pronunțîndu-se împotriva metodelor primitive de muncă și împotriva fărîmițării, refuzînd să țină seama de „simpatiile“ cutărei sau cutărei organizații și declarînd pe față că, „dacă tovarășii din grupul «Iujnîi rabocii» ar fi avut un punct de vedere strict principial mai înainte, cu un an sau cu doi ani în urmă, unificarea partidului și triumful principiilor programului pe care le-am sancționat aici ar fi fost obținute mai curînd“. În acest sens se pronunță și Orlov, și Gusev, și Leadov, și Muraviev, și Rusov, și Pavlovici, și Glebov, și Gorin. Iskriștii din „minoritate“ nu numai că nu se ridică împotriva acestor aprecieri categorice, de repetate ori făcute la congres, asupra insuficientei principialități a politicii și „liniei“ grupului „Iujnîi rabocii“, a lui Mahov și a altora ; ei nu numai că nu fac nici o rezervă în această privință, ci, dimpotrivă, prin glasul lui Deutsch, li se alătură cu hotărîre, condamnînd „haosul“ și declarînd că salută „modul deschis în care a fost pusă problema“ (pag. 315) de către același Rusov care în aceeași ședință a avut — ce oroare ! — cutezanța „să pună deschis“ pe un teren pur partinic și problema vechii redacții (pag. 325).
În rîndurile grupului „Iujnîi rabocii“, problema dizolvării lui a stîrnit o indignare fără margini, ale cărei urme se văd și în procesele-verbale (nu trebuie să uităm că procesele-verbale nu ne dau decît o imagine palidă a dezbaterilor, deoarece, în locul textului integral al cuvîntărilor, ele cuprind numai extrase și rezumate cît se poate de concise). Tov. Egorov a calificat chiar drept „minciună“ simpla pomenire a numelui grupului „Raboceaia mîsl“99 alături de acela al lui „Iujnîi rabocii“, ceea ce arată deosebit de clar ce atitudine domnea la congres față de economismul consecvent. Chiar și mult mai tîrziu, în ședința a 37-a, Egorov vorbește pe un ton foarte iritat (pag. 356) despre dizolvarea grupului „Iujnîi rabocii“, cerînd să se consemneze în procesul-verbal că, la discutarea problemei dizolvării acestui grup, membrii lui n-au fost întrebați nici asupra fondurilor pentru editare de publicații, nici asupra controlului din partea Organului Central și a Comitetului Central. În timpul dezbaterilor cu privire la grupul „Iujnîi rabocii“, tov. Popov face aluzie la existența unei majorități compacte care ar fi hotărît dinainte soarta acestui grup. „Acum — spune el (pag. 316) —, după cele spuse de tovarășii Gusev și Orlov, totul este clar“. Sensul acestor cuvinte este limpede : acum, după ce iskriștii s-au pronunțat și au propus o rezoluție, totul este clar, adică este clar că grupul „Iujnîi rabocii“ va fi dizolvat împotriva voinței lui. Însuși reprezentantul grupului „Iujnîi rabocii“ face aici o distincție netă între iskriști (și chiar asemenea iskriști ca Gusev și Orlov) și partizanii săi, considerînd că ei reprezintă „linii“ diferite în politica organizatorică. Și cînd „Iskra“ de astăzi pretinde că grupul „Iujnîi rabocii“ (împreună, probabil, cu Mahov ?) ar fi format din „iskriști tipici“, aceasta nu denotă decît că ca a uitat evenimentele cele mai importante care au avut loc la congres (în legătură cu acest grup) și că noua redacție dorește să șteargă orice urme care arată din ce elemente s-a format așa-zisa „minoritate“.
Din păcate, problema editării unui organ de presă popular nu a fost ridicată la congres. Toți iskriștii au discutat cu multă însuflețire această problemă atît înainte de congres cît și în timpul congresului, în afara ședințelor, și au căzut de acord că, în momentul actual al vieții de partid, ar fi cu totul nerațional să se întreprindă editarea unui asemenea organ de presă sau transformarea unuia dintre organele existente într-un organ popular. Antiiskriștii s-au pronunțat la congres în sens contrar, la fel și grupul „Iujnîi rabocii“ în raportul său ; și faptul că nu a fost prezentată o rezoluție corespunzătoare, semnată de zece persoane, poate fi explicat numai printr-o întîmplare sau prin nedorința de a face o propunere „care nu avea sorți de izbîndă“ !
99 „Raboceaia mîsl“ — grup de „economiști“ ; a editat un ziar cu aceeași denumire. Ziarul a apărut din octombrie 1897 pînă în decembrie 1902 ; a fost redactat de K. M. Tahtarev și de alții. Au apărut 16 numere.
Grupul „Raboceaia mîsl“ propaga concepții fățiș oportuniste. El se ridica împotriva luptei politice a clasei muncitoare, limitînd sarcinile proletariatului la „interesele de moment“, la revendicarea unor reforme parțiale, în special cu caracter economic. Prosternîndu-se în fața spontaneității mișcării muncitorești, reprezentanții grupului „Raboceaia mîsl“ se pronunțau împotriva creării unui partid proletar de sine stătător. Ei minimalizau importanța teoriei revoluționare, a conștiinței revoluționare, afirmau că ideologia socialistă poate izvorî din mișcarea spontană.
Critica concepțiilor grupului „Raboceaia mîsl“, ca varietate rusă a oportunismului internațional, a fost făcută de V. I. Lenin în articolul „O orientare retrogradă în social-democrația rusă“, în cartea „Ce-i de făcut ?“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 235—267, și vol. 6, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 1—190), precum și într-o serie de articole publicate în ziarul „Iskra“. — 210. [Nota red.]