Să revenim la expunerea noastră în ordinea ședințelor congresului.
Ne-am convins acum că, încă înainte de a se trece la discutarea fondului problemelor, a ieșit clar la iveală existența la congres nu numai a unui grup antiiskrist net conturat (8 voturi), ci și a unui grup de elemente intermediare nestatornice, gata să sprijine acest grup de 8 și să-i sporească pînă la aproximativ 16-l8 voturi.
Problema locului pe care trebuie să-i ocupe Bundul în partid, care a fost discutată la congres extrem de amănunțit, mult prea amănunțit, s-a redus la rezolvarea unei probleme de principiu, iar rezolvarea practică a fost amînată pînă la discutarea relațiilor organizatorice. Dat fiind că în literatura dinainte de congres s-a acordat destul de multă atenție lămuririi diverselor aspecte ale acestei probleme, discutarea ei la congres a dat puține rezultate relativ noi. Trebuie să amintim doar că rabocedelții (Martînov, Akimov și Bruker) s-au declarat de acord cu rezoluția lui Martov, precizînd însă că o consideră insuficientă și că nu sînt de acord cu Martov în ceea ce privește concluziile care decurg din ea (pag. 69, 73, 83, 86).
De la problema locului Bundului în partid, congresul a trecut la discutarea programului. De data aceasta dezbaterile s-au învîrtit, în cea mai mare parte, în jurul unor amendamente de amănunt, care prezintă prea puțin interes. Din punct de vedere principial, opoziția antiiskristă s-a manifestat numai prin obiecțiile critice ale tov. Martînov împotriva faimoasei formulări a problemei spontaneității și conștiinței. De partea lui Martînov s-au situat, bineînțeles, toți bundiștii și rabocedelții, fără nici o excepție. Netemeinicia obiecțiilor lui a fost demonstrată, printre alții, de Martov și de Plehanov. Este demn de relevat că acum redacția „Iskrei“ (după o matură chibzuință, probabil) a trecut de partea lui Martînov și spune lucruri care se bat cap în cap cu ceea ce a spus la congres100 ! Aceasta se încadrează, probabil, în faimosul principiu al „continuității“... Nu ne rămîne decît să așteptăm pînă ce redacția se va lămuri pe deplin și ne va explica și nouă în ce măsură, în ce privință și de cînd anume este ea de acord cu Martînov. În așteptarea acestor explicații, ne limităm să punem întrebarea dacă s-a mai pomenit vreodată ca redacția unui organ de partid să spună după congres lucruri care se bat cap în cap cu ceea ce a spus la congres.
Lăsînd la o parte controversele în jurul recunoașterii „Iskrei“ ca Organ Central (ne-am mai ocupat de ele ceva mai sus) și prima parte a dezbaterilor in legătură cu statutul (este mai indicat s-o examinăm împreună cu partea a doua a acestor dezbateri), trecem acum la descrierea nuanțelor principiale care au ieșit la iveală cu prilejul discutării programului. Ținem să relevăm, în primul rînd, un amănunt foarte caracteristic : dezbaterile în legătură cu reprezentarea proporțională. Tov. Egorov de la „Iujnîi rabocii“ a pledat pentru introducerea acestui punct în program, și a pledat în așa fel încît și-a atras din partea lui Posadovski (iskrist din minoritate) observația justă că în această problemă există o „divergență serioasă“. „Este neîndoielnic — a spus tov. Posadovski — că noi răspundem în chip diferit la următoarea întrebare esențială : este oare necesar ca politica noastră viitoare să fie subordonată diferitelor principii democratice fundamentale, atribuindu-li-se o valabilitate absolută, sau toate principiile democratice trebuie să fie subordonate exclusiv intereselor partidului nostru ? Eu mă pronunț categoric pentru soluția a doua“. Plehanov declară că „se raliază întru totul“ la părerea lui Posadovski, ridicîndu-se în termeni și mai categorici, și mai preciși împotriva „valabilității absolute a principiilor democratice“ și împotriva tendinței de a le considera „în mod abstract“. „Ipotetic — spunea el — ne putem imagina un caz în care noi, social-democrații, ne-am pronunța împotriva votului universal. Burghezia republicilor italiene a privat cîndva de drepturi politice nobilimea. Proletariatul revoluționar ar putea să îngrădească drepturile politice ale claselor dș sus, așa cum clasele de sus i le-au îngrădit cîndva pe ale lui“. Cuvintele lui Plehanov sînt primite cu aplauze și vociferări, și, cînd Plehanov protestează împotriva Zwischenruf*1-ului, spunînd : „nu vociferați“, și roagă pe tovarăși să spună deschis ce au de spus, se ridică tov. Egorov și spune : „dacă asemenea cuvinte stîrnesc aplauze, eu sînt dator să vociferez“. Împreună cu tov. Goldblat (delegat al Bundului), tov. Egorov se pronunță împotriva părerilor lui Posadovski și Plehanov. Din păcate, dezbaterile au fost închise, și această problemă ivită în legătură cu ele a dispărut imediat de pe tapet. Zadarnic însă caută acum tov. Martov să-i micșoreze însemnătatea, ba chiar s-o reducă la zero, spunînd la congresul Ligii : „Aceste cuvinte (ale lui Plehanov) au stîrnit indignarea unora dintre delegați, ceea ce s-ar fi putut ușor evita dacă tov. Plehanov ar fi adăugat că, firește, nu ne putem închipui o situație atît de tragică încît, pentru a-și consolida victoria, proletariatul să fie nevoit să violeze astfel de drepturi politice ca libertatea presei... Plehanov: „merci“)“ (pag. 58 din procesele-verbale ale congresului Ligii). Această interpretare este în directă contradicție cu declarația categorică făcută de tov. Posadovski la congres în sensul că în această „problemă esențială“ există o „divergență serioasă“. În această problemă esențială, toți iskriștii s-au declarat la congres împotriva reprezentanților „dreptei“ antiiskriste (Goldblat) și ai grupului care reprezenta la congres „centrul“ (Egorov). Acesta este un fapt incontestabil și se poate afirma cu certitudine că, dacă „centrul“ (sper că acest cuvînt va șoca mai puțin decît oricare altul pe adepții „oficiali“ ai limbajului delicat...), dacă „centrul“ ar fi avut prilejul să se pronunțe nestingherit (prin tov. Egorov sau tov. Mahov) asupra acestei probleme sau asupra unor probleme similare, s-ar fi ivit imediat o divergență serioasă.
Divergențele au ieșit la iveală într-un mod și mai izbitor în problema „egalității limbilor“ (pag. 171 și urm. din procesele-verbale). Grăitoare sînt în legătură cu această problemă nu atît dezbaterile, cît votările : numărîndu-le, obținem o cifră neverosimilă — șaisprezece ! De ce atîtea votări ? Pentru a se stabili dacă este suficient să se prevadă în program egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex etc. și de limbă, sau dacă trebuie adăugat : „libertatea limbilor“ sau „egalitatea limbilor“. La congresul Ligii, tov. Martov a caracterizat destul de just acest episod, spunînd că „o controversă de minimă importanță în jurul redactării unui punct din program a căpătat o însemnătate principială, pentru că jumătate din congres era gata să răstoarne comisia însărcinată cu întocmirea programului“. Foarte adevărat*2. Motivul conflictului era, într-adevăr, cu totul lipsit de importanță ; cu toate acestea însă, conflictul a căpătat un caracter esențial-mente principial și, ca atare, forme extrem de ascuțite, ajungîndu-se chiar la încercări „de a răsturna“ comisia însărcinată cu întocmirea programului, la suspiciuni că s-ar urmări „păcălirea congresului“ (de așa ceva l-a suspectat Egorov pe Martov !), la un schimb de observații cu caracter personal extrem de... injurios (pag. 178). Pînă și tov. Popov „și-a exprimat regretul că din cauza unor fleacuri se creează o asemenea atmosferă“ (subliniat de mine, pag. 182), atmosferă care a domnit la congres timp de trei ședințe (16, 17 și 18).
Toate aceste expresii vădesc cît se poate de clar și de categoric faptul foarte important că atmosfera de „suspiciuni“ și de extrem de înverșunate forme de luptă („răsturnare“) — de a cărei creare a fost acuzată pe urmă, la congresul Ligii, majoritatea iskriștilor ! — s-a creat în realitate cu mult înainte de a ne fi scindat în majoritate și minoritate. Repet, acest fapt este extrem de important, este un fapt esențial, a cărui neînțelegere face ca mulți, foarte mulți să ajungă la părerea cît se poate de superficială că majoritatea cristalizată la sfîrșitul congresului ar avea un caracter artificial. Din punctul de vedere de astăzi al tov. Martov, care susține că 9/10 din delegații la congres au fost iskriști, apare absolut inexplicabil și absurd faptul că din cauza unor „fleacuri“, dintr-un motiv „cu totul lipsit de importanță“ s-a ajuns la un conflict care a căpătat „un caracter principial“ și care era cît pe-aci să ducă la răsturnarea unei comisii a congresului. Ar fi neserios să minimalizăm semnificația acestui fapt prin lamentări și regrete pe tema glumelor „care ne-au pricinuit atîta rău“. Nu glumele tăioase, oricare ar fi fost ele, puteau să imprime acestui conflict o semnificație principială, ci numai caracterul grupărilor politice care s-au conturat la congres. Expresiile tari și glumele nu puteau provoca un asemenea conflict ; ele nu erau decît un simptom care arăta că însuși modul cum se grupau politicește delegații la congres conținea o „contradicție“, conținea toate elementele unui conflict, o anumită neomogenitate lăuntrică, care la fiecare prilej, oricît de neînsemnat, răbufnea cu o forță imanentă.
Dimpotrivă, din punctul de vedere din care privesc eu congresul și pe care mă consider dator să-i susțin ca pe un anumit mod de interpretare politică a evenimentelor, chiar dacă această interpretare ar părea cuiva jignitoare, — din acest punct de vedere este perfect explicabil și inevitabil ca un conflict extrem de acut cu caracter principial să izbucnească dintr-un motiv „cu totul lipsit de importanță“. Din moment ce la congresul nostru s-a dat tot timpul o luptă între iskriști și antiiskriști, din moment ce între unii și ceilalți se aflau elemente instabile, din moment ce aceste elemente instabile împreună cu antiiskriștii reprezentau o treime din voturi (8+10=18 din 51, după calculele mele, desigur aproximative), este cît se poate de clar și de firesc că desprinderea de grupul iskrist a oricărui număr de delegați, fie chiar fi a unei minorități neînsemnate, crea posibilitatea unei victorii a curentului antiiskrist și, de aceea, provoca o luptă „furibundă“. Acesta nu era rezultatul unor atacuri și ieșiri peste măsură de violente, ci rezultatul unei combinații politice. Nu expresiile tari au provocat acest conflict politic, ci existența unui conflict politic în însuși modul cum se grupau delegații la congres a dus la atacuri și la folosirea unor expresii tari ; în această antiteză rezidă principala divergență principială dintre noi și Martov în aprecierea semnificației politice a congresului și a rezultatelor congresului.
În tot cursul congresului au fost trei cazuri mai importante în care un număr neînsemnat de iskriști s-au desprins de majoritatea iskristă — egalitatea limbilor, § 1 din statut și alegerile — și în toate aceste trei cazuri s-a iscat o luptă înverșunată, care a dus în cele din urmă la actuala criză gravă din partidul nostru. Pentru a putea înțelege semnificația politică a acestei crize și a acestei lupte trebuie să nu ne mărginim la condamnarea glumelor nepermise, ci să analizăm gruparea politică a nuanțelor care s-au ciocnit la congres. De aceea, incidentul în legătură cu „egalitatea limbilor“ prezintă un dublu interes pentru lămurirea cauzelor dezbinării, căci pe vremea aceea Martov mai era (mai era !) iskrist și lupta, poate, mai mult ca oricine împotriva antiiskriștilor și împotriva „centrului“.
Lupta a început cu o controversă între tov. Martov și tov. Liber, lider al bundiștilor (pag. 171-172). Martov demonstrează că e suficient să se treacă în program revendicarea „egalității în drepturi a cetățenilor“. „Libertatea limbilor“ este respinsă, dar imediat după aceea se propune „egalitatea limbilor“, și tov. Egorov intervine în luptă alături de Liber. Martov califică drept fetișism faptul că „oratorii insistă asupra egalității în drepturi a naționalităților și mută în domeniul limbii problema inegalității. În realitate, problema trebuie privită sub cu totul alt aspect : există inegalitatea în drepturi a naționalităților, exprimată, printre altele, în faptul că oamenii aparținînd unei anumite națiuni sînt lipsiți de dreptul de a se folosi de limba lor maternă“ (pag. 172). Martov avea atunci perfectă dreptate. Într-adevăr, Liber și Egorov dădeau dovadă de un fel de fetișism în încercarea lor, cu totul inconsistentă, de a demonstra justețea formulării lor și de a vedea în atitudinea noastră un indiciu că nu dorim sau că nu știm să promovăm principiul egalității în drepturi a naționalităților. În realitate, ei, ca „fetișiști“, apărau numai cuvîntul, și nu principiul, procedînd astfel nu pentru că se temeau să nu comită vreo greșeală principială, ci pentru că se temeau de ce va spune lumea. De aceeași mentalitate șovăielnică (dar dacă „alții“ ne vor face din asta o vină ?) — pe care noi am semnalat-o în incidentul cu Comitetul de organizare — a dat dovadă aici în modul cel mai limpede și întregul nostru „centru“. Un alt reprezentant al său, Lvov, delegatul Uniunii muncitorilor din industria minieră și siderurgică, situat pe poziții foarte apropiate de cele ale grupului „Iujnîi rabocii“, „consideră că problema asupririi limbilor, pusă de regiunile periferice, este foarte serioasă. Important este ca noi, introducînd în programul nostru punctul referitor la limba maternă, să înlăturăm orice posibilitate ca social-democrații să fie suspectați de tendințe de rusificare“. Iată o remarcabilă motivare a „seriozității“ problemei. Problema este foarte serioasă, pentru că trebuie să îndepărtăm eventualele suspiciuni din partea regiunilor periferice ! Oratorul nu spune în fond absolut nimic, nu răspunde la acuzațiile de fetișism, ci le confirmă în întregime, lăsînd să se vadă că n-are nici un argument și referindu-se exclusiv la ceea ce vor spune regiunile periferice. Cînd i se argumentează că tot ce ar putea să spună ele este nejust, în loc să examineze temeinicia acestui argument, el răspunde : „ar putea să ne suspecteze“.
Acest mod de a pune problema, cu pretenția că este o problemă serioasă și importantă, capătă într-adevăr un caracter principial, însă unul cu totul diferit de acela pe care voiau să-i găsească aici Liberii, Egorovii și Lvovii. Principială devine întrebarea : trebuie oare să lăsăm la latitudinea organizațiilor și membrilor de partid să aplice la condițiile concrete principiile generale și fundamentale ale programului și să le dezvolte în vederea acestei aplicări, sau trebuie să ne împănăm programul cu detalii neînsemnate, cu indicații de amănunt, cu repetări și cazuistică numai de teama unor suspiciuni ? Principială devine întrebarea : cum este posibil ca niște social-democrați să vadă („să suspecteze“) în lupta împotriva cazuisticii încercări de a îngusta drepturile și libertățile democratice elementare ? Și cînd ne vom dezbăra, în sfîrșit, de acest cult fetișist al cazuisticii ? — iată ce gînduri ne treceau prin minte la vederea luptei stîrnite de problema „limbilor“.
Gruparea delegaților în această luptă este cît se poate de clară datorită frecvenței votărilor nominale. Asemenea votări au fost nu mai puțin de trei. Împotriva nucleului iskrist fac tot timpul front comun toți antiiskriștii (8 voturi) și, cu foarte mici oscilări, întregul centru (Mahov, Lvov, Egorov, Popov, Medvedev, Ivanov, Țarev și Belov ; numai ultimii doi au oscilat la început, cînd abținîndu-se, cînd votînd cu noi, și și-au precizat definitiv poziția abia la a treia votare). Din grupul iskriștilor se desprind cîțiva, în special caucazienii (trei delegați cu șase voturi), fapt datorită căruia curentul „fetișist“ devine pînă la urmă preponderent. La votarea a treia, după ce partizanii celor două tendințe și-au precizat limpede pozițiile, cei trei caucazieni cu șase voturi s-au desprins de iskriștii din majoritate, trecînd în tabăra adversă ; de iskriștii din minoritate s-au desprins doi delegați cu două voturi — Posadovski și Kostici ; la primele două votări au trecut în tabăra adversă sau s-au abținut : Lenski, Stepanov și Gorski din majoritatea iskristă și Deutsch din minoritate. Desprinderea celor opt voturi iskriste (din totalul de 33) a dat preponderența coaliției antiiskriștilor și a elementelor șovăielnice. Acesta este faptul esențial privind gruparea delegaților la congres, fapt care s-a repetat (cu singura deosebire că s-au desprins alți iskriști) atît la votarea § i din statut cît și la alegerea centrelor conducătoare. Nu-i de mirare că cei înfrînți în alegeri se încăpățînează acum să nu vadă cauzele politice ale acestei înfrîngeri, punctele de plecare ale luptei dintre nuanțe care dezvăluia tot mai clar și demasca tot mai necruțător în fața partidului elementele șovăielnice și politicește inconsecvente. Incidentul în legătură cu egalitatea limbilor ne arată această luptă într-un mod cu atît mai pregnant, cu cît pe vremea aceea tov. Martov nu reușise încă să-și cîștige aprobarea și laudele lui Akimov și ale lui Mahov.
*1 — observație făcută din sală în cursul unei cuvîntări. — Nota trad.
*2 Martov adaugă : „În cazul de fată ne-a pricinuit un mare rău gluma cu măgarii a lui Plehanov“ (cînd s-a vorbit despre libertatea limbilor, un bundist, pare-se, a amintit printre instituții întreprinderile pentru creșterea cailor, iar Plehanov a lăsat să-i scape printre dinți : „caii nu vorbesc, în schimb vorbesc uneori măgarii“). Eu, desigur, nu pot vedea în această glumă o dovadă de prea multă delicateță, îngăduință, prudență sau suplețe» Dar mi se pare ciudat că Martov, recunoscînd însemnătatea principială a controversei, nici nu încearcă măcar să stabilească ce anume este principial aici și ce nuanțe s-au manifestat aici, ci se mărginește să arate „răul“ pe care-l pricinuiesc glumele. Este, într-adevăr, un punct de vedere pur birocratic și formalist ! Glumele tăioase au pricinuit, într-adevăr, „un mare rău la congres“, și nu numai glumele la adresa bundiștilor, ci și cele făcute la adresa delegaților pe care uneori îi sprijineau și chiar îi salvau de la înfrîngere bundiștii. Dar, o dată recunoscută însemnătatea principială a incidentului, nu mai este îngăduit nimănui să se limiteze la cîteva vorbe goale despre „inadmisibilitatea“ unor glume (pag. 58 din procesele-verbale ale Ligii).
100 Redacția „Iskrei“ menșevice a publicat în suplimentul la nr. 57 al „Iskrei“ din 15 ianuarie 1904 un articol al fostului „economist“ Martînov, în care acesta se ridica împotriva principiilor organizatorice ale bolșevismului și se deda la atacuri împotriva lui V. I. Lenin. Într-o notă la articolul lui Martînov, redacția „Iskrei“ se declara formal în dezacord cu unele dintre ideile autorului, dar în linii generale aproba articolul și era de acord cu tezele fundamentale ale lui Martînov. — 212. [Nota red.]