Inconsecvența principială a antiiskriștilor și a „centrului“ a ieșit în evidență și în cursul dezbaterilor pe marginea programului agrar, care au luat congresului destul de mult timp (vezi pag. 190-226 din procesele-verbale) și au pus în fața lui numeroase probleme extrem de interesante. Cum era și de așteptat, atacul împotriva programului este dezlănțuit de tov. Martînov (după cîteva observații de amănunt făcute de tov. Liber și Egorov). El aduce vechiul argument că, în dorința de a repara „o anumită nedreptate istorică“, indirect, chipurile, „consfințim alte nedreptăți istorice“ etc. De partea lui se situează și tov. Egorov, care declară chiar că „nu-i este clară semnificația acestui program. Este el oare un program pentru noi, adică fixează el revendicările pe care le formulăm noi, sau vrem să-i facem popular“ (!?!?). Tov. Liber „ar vrea să facă aceleași observații ca și tov. Egorov“. Tov. Mahov intervine în maniera tranșantă care-l caracterizează, declarînd că „majoritatea (?) oratorilor nu înțeleg cîtuși de puțin ce reprezintă programul propus și ce scopuri urmărește“. Programul propus, vedeți dv., „cu greu ar putea fi considerat un program agrar social-democrat“ ; el... amintește întrucîtva jocul de-a repararea nedreptăților istorice“ și are „o nuanță de demagogie și de aventurism“. Confirmarea teoretică a acestei arhiprofunde cugetări o constituie obișnuita exagerare și simplificare prin care se caracterizează marxismul vulgar : cică iskriștii „vor să vadă în țărănime un tot omogen ; cum însă țărănimea e de mult (?) împărțită în clase, formularea unui program unic duce în mod inevitabil la rezultatul că programul în întregime devine demagogic, iar cînd va fi aplicat în practică va deveni o aventură“ (202). Tov. Mahov „divulgă fără să vrea“ adevărata cauză a atitudinii negative pe care o au față de programul nostru agrar mulți social-democrați, care sînt gata „să recunoască“ „Iskra“ (cum a recunoscut-o și el, Mahov), dar care nu și-au însușit temeinic orientarea ei, poziția ei teoretică și tactică. Ceea ce a dus și duce la neînțelegerea acestui program este tocmai vulgarizarea marxismului într-o problemă atît de complexă și multilaterală ca structura contemporană a gospodăriei țărănești din Rusia, și nicidecum divergențele în chestiuni de amănunt. În jurul unui asemenea punct de vedere vulgar-marxist s-au unit repede liderii elementelor antiiskriste (Liber și Martînov) și cei ai „centrului“ — Egorov și Mahov. Tov. Egorov a exprimat deschis și una dintre trăsăturile caracteristice ale grupului „Iujnîi rabocii“ și ale grupurilor și cercurilor care gravitează în jurul acestuia din urmă, și anume neînțelegerea însemnătății mișcării țărănești, neînțelegerea faptului că ceea ce constituia punctul slab al social-democraților noștri în timpul primelor și binecunoscutelor răscoale țărănești era nu supraaprecierea însemnătății acestei mișcări, ci, dimpotrivă, mai curînd subaprecierea ei (precum și lipsa unor forțe suficiente pentru a putea folosi această mișcare). „Sînt departe de a împărtăși iluziile redacției în ceea ce privește mișcarea țărănească — spunea tov. Egorov iluzii pe care după tulburările țărănești le nutresc azi mulți social-democrați“. Din păcate însă, tov. Egorov nu și-a dat osteneala să arate congresului ceva mai precis în ce anume constau aceste iluzii ale redacției; el nu și-a dat osteneala să facă referiri concrete la materialul publicat de „Iskra“. El a uitat, de asemenea, că toate punctele esențiale ale programului nostru agrar au fost dezvoltate de „Iskra“ încă în cel de-al treilea număr al ei*1, adică cu mult înainte de tulburările țărănești. Din partea unor oameni care „recunoșteau“ „Iskra“ nu numai în vorbe s-ar fi cuvenit ceva mai multă atenție pentru principiile ei teoretice și tactice !
„Nu, în rîndurile țărănimii nu putem face mare lucru !“ — exclamă tov. Egorov, și în continuare explică această exclamație nu ca un protest împotriva uneia sau alteia dintre „iluziile“ noastre, ci ca o negare a întregii noastre poziții : „Aceasta înseamnă că lozinca noastră nu poate concura cu o lozincă aventuristă“. Pregnantă formulare a unei atitudini neprincipiale, care reduce totul la o „concurență“ între lozincile diferitelor partide ! Și asta o spune oratorul după ce s-a declarat „satisfăcut“ de explicațiile teoretice în care se arăta că în domeniul agitației urmărim un succes trainic, fără a ne lăsa impresionați de insuccese vremelnice, și că un succes trainic (în pofida zarvei „concurenților“... de o clipă) nu este cu putință dacă programul nu are o bază teoretică stabilă (pag. 196). Dînd mai întîi asigurări în sensul că este „satisfăcut“ și repetînd imediat după aceasta tezele vulgare moștenite de la vechiul economism, pentru care „concurența dintre lozinci“ rezolva toate problemele, adică nu numai problemele programului agrar, ci și cele ale întregului program și ale întregii tactici a luptei economice și politice, oratorul n-a făcut decît să arate cît de mare este confuzia care domnește în capul său. „Nu-l veți putea sili pe muncitorul agricol — spunea tov. Egorov — să lupte alături de țăranul bogat pentru pămînturile rășluite, care în bună parte se află deja în mîinile acestui țăran bogat“.
Este mereu aceeași simplificare, înrudită, fără îndoială, cu economismul nostru oportunist, care susținea că nu-l poți „sili“ pe proletar să lupte pentru ceva care în bună parte se află deja în mîinile burgheziei și care în viitor va încăpea pe mîinile ei într-o măsură și mai mare. Este aceeași vulgarizare care nu ține seama de particularitățile rusești ale relațiilor general-capitaliste dintre muncitorul agricol și țăranul bogat. Pămînturile rășluite îl apasă acum efectiv și pe muncitorul agricol, pe care nu trebuie să-i „silești“ să lupte pentru eliberarea de sub jugul aservirii. Dacă e vorba de „a sili“ pe cineva, ar trebui siliți unii intelectuali să-și conceapă mai larg sarcinile, să renunțe la șabloane în discutarea problemelor concrete, să țină seama de conjunctura istorică, care complică și modifică țelurile noastre. Numai prejudecata că țăranul este prost — prejudecată care, după cum a observat pe bună dreptate tov. Martov, se face simțită în cuvîntările tov. Mahov (pag. 202) și ale altor adversari ai programului agrar — poate explica faptul că acești adversari uită condițiile de trai reale ale muncitorului nostru agricol.
După ce au simplificat problema, reducînd-o la opoziția goală : muncitor și capitalist, reprezentanții „centrului“ nostru au încercat, ca de obicei, să atribuie țăranului propria lor îngustime. „Tocmai pentru că eu — spunea tov. Mahov — îl consider pe țăran inteligent în limitele punctului său de vedere de clasă îngust, cred că el va împărtăși idealul mic-burghez al ocupării și al împărțirii“. Este clar că aici se confundă două lucruri : caracterizarea punctului de vedere de clasă al țăranului, ca mic-burghez, și îngustarea acestui punct de vedere, reducerea lui în cadrul unor „limite înguste“. În această reducere constă greșeala Egorovilor și a Mahovilor (după cum greșeala Martînovilor și a Akimovilor consta în faptul că ei reduceau în cadrul unor „limite înguste“ punctul de vedere al proletarului). În realitate însă, atît logica cît și istoria ne învață că punctul de vedere de clasă mic-burghez poate fi mai mult sau mai puțin îngust, mai mult sau mai puțin progresist tocmai din cauza dualității situației micului burghez. Iar pe noi nu trebuie să ne descurajeze nicidecum îngustimea („prostia“) țăranului sau faptul că e stăpînit de „prejudecăți“ ; dimpotrivă, sarcina noastră este de a lărgi neîncetat punctul lui de vedere, de a contribui ca judecata să-i învingă prejudecata.
Punctul de vedere vulgar-„marxist“ în problema agrară din Rusia și-a găsit expresia cea mai deplină în cuvintele cu care și-a încheiat expunerea de principii Mahov, fidelul apărător al vechii redacții a ziarului „Iskra“. Nu degeaba au fost primite aceste cuvinte cu aplauze... ce-i drept, ironice. „Nu știu, într-adevăr, ce trebuie să numim o nenorocire“ — spunea tov. Mahov, indignat de afirmația lui Plehanov că pe noi nu ne sperie de loc o mișcare în favoarea împărțirii pămînturilor și că nu ne-am opune unei asemenea mișcări progresiste (burghezo-progresiste). — „Dar această revoluție, dacă poate fi numită astfel, nu va fi revoluționară. Aș spune mai precis că aceasta nu va mai fi o revoluție, ci o reacțiune (ilaritate), o revoluție care seamănă a rebeliune... O astfel de revoluție ne-ar da îndărăt, și va fi nevoie de un anumit timp pentru a reveni la situația pe care o avem în prezent. Or, în prezent avem mult mai mult decît în timpul revoluției franceze (aplauze ironice), avem un partid social-democrat (i 1 a r i t a t e)“ ...Într-adevăr, un partid social-democrat care ar gîndi în felul lui Mahov sau care ar avea instituții centrale sprijinite de oameni ca Mahov n-ar merita decît să fie luat în rîs...
Vedem, așadar, că și în problemele pur principiale ridicate de programul agrar delegații s-au grupat imediat în felul pe care-l cunoaștem deja. Antiiskriștii (8 voturi) pornesc la atac în numele marxismului vulgar ; în urma lor se tîrăsc liderii „centrului“, Egorovii și Mahovii, poticnindu-se și alunecînd neîncetat spre același punct de vedere îngust. Este deci cît se poate de firesc că, la votarea pe puncte a programului agrar, unele puncte au întrunit 30-35 de voturi pentru (pag. 225 și 226), adică aproximativ numărul de voturi pe care l-am văzut și în controversa asupra locului pe care trebuie să-i ocupe pe ordinea de zi problema Bundului, și în incidentul cu Comitetul de organizare, și în problema dizolvării grupului „Iujnîi rabocii“. E de ajuns să se pună o problemă care să depășească cît de cît cadrul șablonului obișnuit, deja stabilit, o problemă care să necesite cît de cît o aplicare de sine stătătoare a teoriei lui Marx la relații social-economice specifice și noi (noi pentru germani), pentru ca imediat iskriștii care știu să fie la înălțimea sarcinilor să nu mai reprezinte decît 3/5 din voturi și pentru ca imediat întregul „centru“ să pornească pe urmele lui Liber și ale lui Martînov. Iar tov. Martov se mai căznește să ascundă acest fapt evident, ocolind cu teamă votările în care au ieșit clar la iveală nuanțele !
Din dezbaterile asupra programului agrar reiese limpede lupta dusă de iskriști împotriva a 2/5 din congres. Delegații caucazieni au avut aici o poziție întru totul justă, în bună parte, probabil, datorită faptului că ei cunoșteau de aproape formele locale ale numeroaselor rămășițe ale iobăgiei și erau deci la adăpost de opozițiile goale, școlăresc-abstracte care satisfăceau pe alde Mahov. Împotriva poziției adoptate de Martînov și de Liber, de Mahov și de Egorov au luat atitudine și Plehanov, și Gusev (care a confirmat că printre tovarășii care activează în Rusia i-a fost adesea dat să întîlnească „o astfel de părere pesimistă asupra muncii noastre la sate“... ca aceea a tov. Egorov), și Kostrov, și Karski, și Troțki. Acesta din urmă arată, pe bună dreptate, că „sfaturile binevoitoare“ ale criticilor programului agrar „prea miroase a filistinism“. Trebuie să remarcăm doar, în legătură cu analiza grupărilor politice care s-au conturat la congres, că în acest pasaj al cuvîntării sale (pag. 208) el a greșit punînd pe tov. Lange alături de Egorov și de Mahov. Cei care vor citi cu atenție procesele-verbale vor vedea că Lange și Gorin au o poziție cu totul diferită de cea a lui Egorov și Mahov. Lange și Gorin declară că le displace formularea punctului referitor la pămînturile rășluite ; ei înțeleg foarte bine ideea programului nostru agrar, dar încearcă s-o aplice altfel ; ei depun eforturi pozitive pentru a găsi o formulare mai perfectă din punctul lor de vedere, prezentînd proiecte de rezoluții pentru a-i convinge pe autorii programului sau pentru a se situa de partea lor, împotriva tuturor neiskriștilor. E de ajuns să comparăm, de pildă, propunerile lui Mahov cu privire la respingerea întregului program (pag. 212, nouă voturi pentru, 38 contra) sau a unora dintre punctele lui (pag. 216 și altele) cu poziția lui Lange, care propune o altă formulare a punctului referitor la pămînturile rășluite (pag. 225), ca să ne convingem că între ei doi există o deosebire radicală*2.
Vorbind apoi despre argumentele care miroase a „filistinism“, tov. Troțki a arătat că „în perioada revoluționară care se apropie trebuie să ne legăm cu țărănimea“... în fața acestei sarcini, scepticismul și «clarviziunea» politică a lui Mahov și a lui Egorov sînt mai dăunătoare decît orice miopie“. Tov. Kostici, un alt iskrist din minoritate, a subliniat foarte just că tov. Mahov dă dovadă de „neîncredere în forțele proprii, în propria sa stabilitate principială“, — caracterizare care se potrivește de minune „centrului“ nostru. „în pesimismul său, tov. Mahov se întîlnește cu tov. Egorov, deși între ei există deosebiri de nuanțe — continuă tov. Kostici. — El uită că social-democrații au și început să activeze în rîndurile țărănimii, că ei de pe acum conduc, în limita posibilităților, mișcarea acesteia. Iar cu acest pesimism al lor, Mahov și Egorov restrîng amploarea muncii noastre“ (pag. 210).
Pentru a termina cu dezbaterile care au avut loc la congres în legătură cu programul, trebuie să mai menționăm dezbaterile sumare în problema sprijinirii curentelor opoziționiste, în programul nostru se spune clar că partidul social-democrat sprijină „orice mișcare opoziționistă și revoluționară îndreptată împotriva orînduirii sociale și politice existente în Rusia“101. S-ar părea că această din urmă specificare arată destul de precis care anume curente opoziționiste înțelegem noi să sprijinim. Cu toate acestea, deosebirea dintre nuanțele de multă vreme cristalizate în partidul nostru a ieșit îndată la iveală și aici, oricît de greu era de presupus că ar mai fi posibile „nedumeriri și neînțelegeri“ într-o chestiune atît de mult rumegată ! Este evident că nu era vorba de neînțelegeri, ci de nuanțe. Mahov, Liber și Martînov au dat imediat alarma și au rămas într-o minoritate atît de „compactă“, încît, pentru a putea explica acest fenomen, tov. Martov ar trebui, desigur, să-i declare ca fiind și aici efectul unor intrigi, al unor lucrături și al celorlalte lucruri drăguțe (vezi cuvîntarea lui la congresul Ligii) pe care le invocă toți cei care nu sînt în stare să aprofundeze cauzele politice ale formării grupurilor „compacte“ ale minorității și majorității.
Mahov începe iarăși cu o simplificare vulgară a marxismului. „La noi singura clasă revoluționară este proletariatul — declară el, și din această teză justă trage imediat o concluzie greșită : — celelalte sînt așa și așa, un fel de a cincea roată la căruță (ilaritate generală)... Da, sînt a cincea roată la căruță și nu vor decît să profite. Mă declar împotriva sprijinirii lor“ (pag. 226). Această neasemuită formulare pe care Mahov a dat-o poziției sale a făcut ca mulți (dintre partizanii săi) să se simtă jenați, dar în fond s-au dovedit a fi de acord cu el atît Liber cît și Martînov, care au propus ca cuvîntul „opoziționistă“ să fie înlăturat sau să fie limitat printr-o adăugire : „opoziționistă-democratică“. Împotriva acestui amendament al lui Martînov s-a ridicat, pe bună dreptate, Plehanov. „Noi trebuie să-i criticăm pe liberali — a spus el —, trebuie să demascăm inconsecvența lor. Asta-i adevărat... Dar, dezvăluind îngustimea și caracterul limitat al tuturor celorlalte mișcări, în afară de cea social-democrată, sîntem datori să explicăm proletariatului că, în comparație cu absolutismul, chiar și o constituție care nu acordă votul universal înseamnă un pas înainte și că de aceea el nu trebuie să prefere ordinea existentă unei constituții de acest fel“. Tovarășii Martînov, Liber și Mahov arată că nu împărtășesc această părere și insistă asupra propunerii lor, care este combătută de Akselrod, de Starover, de Troțki și încă o dată de Plehanov. Cu acest prilej tov. Mahov reușește să-și dea încă o dată singur la cap. Mai înainte el a spus că celelalte clase (în afară de proletariat) „sînt așa și așa“ și că este „împotriva sprijinirii lor“. Acum însă s-a îndurat să recunoască că „burghezia, deși reacționară în fond, este adesea revoluționară, de pildă atunci cînd e vorba de lupta împotriva feudalismului și a rămășițelor lui“. „Există însă grupări — a continuat el, căzînd încă o dată din lac în puț — care sînt întotdeauna (?) reacționare, de pildă meseriașii“. Iată ce perle teoretice au ajuns să debiteze aceiași lideri ai „centrului“ nostru care pe urmă au făcut spume la gură apărînd vechea redacție ! Se știe doar că pînă și în Europa occidentală, unde organizația corporativă era atît de puternică, tocmai meseriașii au avut, ca și ceilalți mic-burghezi de la orașe, o atitudine deosebit de revoluționară în epoca căderii absolutismului. În gura unui social-democrat rus, mai ales, este cu totul absurdă o apreciere prin care, fără a se gîndi, el repetă ceea ce spun tovarășii din Occident despre meseriașii de astăzi, acum, după un secol sau o jumătate de secol de la căderea absolutismului. În Rusia, afirmația că pe tărîm politic meseriașii sînt reacționari în comparație cu burghezia nu este altceva decît o frază șablon, învățată pe dinafară.
Din păcate, procesele-verbale nu conțin nici o indicație cu privire la numărul voturilor întrunite de amendamentele respinse pe care le-au propus în această chestiune Martînov, Mahov și Liber. Tot ce putem spune este că liderii elementelor antiiskriste și unul dintre liderii „centrului“*3 s-au unit și de astă dată împotriva iskriștilor, în cadrul grupării pe care o cunoaștem deja. Făcînd bilanțul tuturor dezbaterilor care au avut loc pe marginea programului, ajungem la concluzia inevitabilă că printre dezbaterile cît de cît însuflețite și care au stîrnit interesul general n-a fost nici una care să nu fi scos la iveală deosebirea de nuanțe pe care astăzi o ignorează cu desăvîrșire tov. Martov și noua redacție a „Iskrei“.
*1 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag, 421—429. — Nota red.
*2 Vezi cuvîntarea lui Gorin, pag. 213.
*3 Un alt lider al acestui grup, tov. Egorov, s-a pronunțat cu alt prilej în problema sprijinirii curentelor opoziționiste, și anume atunci cînd a fost dezbătută rezoluția lui Akselrod cu privire la socialiștii-revoluționari (pag. 359). Tov. Egorov găsește că există o „contradicție“ între punctul din program care prevede sprijinirea oricărei mișcări revoluționare și opoziționiste și atitudinea negativă față de socialiștii-revoluționari și față de liberali. Abordînd sub altă formă și sub un aspect întrucîtva diferit această problemă, tov. Egorov a dovedit aici aceeași înțelegere îngustă a marxismului și aceeași atitudine nestatornică, pe jumătate ostilă, față de poziția „Iskrei“ (poziție „recunoscută“ de el) ca și tovărășii Mahov, Liber și Martînov.
101 Vezi „Rezoluțiile și hotărîrile congreselor, conferințelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 43. — 224. [Nota red.]