Înainte de a trece ia problema într-adevăr interesantă a formulării paragrafului 1 din statut, problemă care dă incontestabil la iveală diferitele nuanțe de concepții, ne vom mai opri puțin asupra scurtelor dezbateri generale în jurul statutului care au, ocupat ședința a 14-a a congresului și o parte din ședința a 15-a. Aceste dezbateri prezintă o anumită importanță, pentru că au precedat divergența profundă din rîndurile organizației „Iskrei“ în problema componenței centrelor. Dimpotrivă, dezbaterile ulterioare asupra statutului, în general, și asupra cooptării, în special, au avut loc după ce s-a produs divergența dintre noi în cadrul organizației „Iskrei“. Firește că, înainte de ivirea acestei divergențe, noi ne puteam exprima părerile cu mai multă obiectivitate, în sensul că considerentele noastre erau mai puțin influențate de problema componenței Comitetului Central, problemă care ne frămînta pe toți. Tov. Martov, după cum am mai spus, s-a raliat (pag. 157) la părerile mele în probleme organizatorice, precizînd că nu este de acord doar în două chestiuni de amănunt. Spre deosebire de el, atît antiiskriștii cît și „centrul“ au pornit imediat atacul împotriva ambelor idei fundamentale ale întregului plan organizatoric al „Iskrei“ (și, deci, ale întregului statut) : și împotriva centralismului, și împotriva creării celor „două centre“. Tov. Liber a calificat statutul meu drept „neîncredere organizată“, considerînd (ca și tovarășii Popov și Egorov) că existența a două centre înseamnă descentralizare. Tov. Akimov și-a exprimat dorința ca sfera de competență a comitetelor locale să fie lărgită, acordîndu-li-se, printre altele, „dreptul de a-și modifica componența“. „Trebuie să le acordăm o mai mare libertate de acțiune... Comitetele locale trebuie să fie alese de către militanții activi din localitatea respectivă, tot așa cum Comitetul Central este ales de reprezentanții tuturor organizațiilor active din Rusia. Dacă însă nici acest lucru nu poate fi admis, este necesar ca statutul să limiteze numărul membrilor pe care Comitetul Central îi poate numi în comitetele locale...“ (158). Tov. Akimov sugerează, după cum vedeți, un argument împotriva „hipertrofiei centralismului“, dar tov. Martov rămîne surd la aceste sugestii competente cît timp înfrîngerea suferită în problema componenței centrelor nu-l determină să calce pe urmele lui Akimov. El rămîne surd chiar și atunci cînd tov. Akimov îi sugerează o „idee“ din propriul său statut (§ 7 — limitarea dreptului Comitetului Central de a numi în comitete persoane desemnate de el) ! Pe vremea aceea, tov. Martov nu dorea încă să fie în „disonanță“ cu noi și de aceea suporta să fie în disonanță atît cu tov. Akimov cît și cu sine însuși... Pe vremea aceea, „monstruosul centralism“ era combătut numai de cei cărora centralismul „Iskrei“ le era vădit dezavantajos, adică de Akimov, de Liber și de Goldblat, pe care îi urmau cu multă prudență și băgare de seamă (astfel ca să poată face oricînd cale-ntoarsă) Egorov (vezi pag. 156 și 276) și alții. Pe vremea aceea, majoritatea covîrșitoare a partidului își dădea încă bine seama că numai interesele de bisericuță, de cerc ale Bundului, ale grupului „Iujnîi rabocii“ etc. erau acelea care generau protestul împotriva centralismului. De altfel, majoritatea partidului își dă și astăzi seama că numai interesele de cerc ale vechii redacții a „Iskrei“ o determină pe aceasta din urmă să protesteze împotriva centralismului...
Să luăm, de pildă, cuvîntarea tov. Goldblat (160-161). El se ridică împotriva „monstruosului“ meu centralism, care ar duce la „nimicirea“ organizațiilor de jos și ar fi „pe de-a-ntregul pătruns de tendința de a acorda centrului o putere nelimitată, dreptul nelimitat de a se amesteca în toate“, în timp ce organizațiile nu ar avea „decît dreptul de a se supune fără cîrtire ordinelor de sus“ etc. „Centrul prevăzut de acest proiect se va trezi într-un vid ; el nu va avea în jurul său nici o periferie, ci numai o masă amorfă în care vor acționa agenții lui“. Este cuvînt cu cuvînt aceeași falsă frazeologie pe care au început să ne-o servească alde Martov și Akselrod după înfrîngerea lor la congres. S-a rîs de Bund, care, luptînd împotriva centralismului nostru, acordă propriului său centru drepturi nelimitate încă și mai precis formulate (ca, de pildă, dreptul de a introduce și de a exclude membri și chiar de a nu admite pe unii delegați la congres). După ce se vor lămuri lucrurile, se va rîde și de văicărelile minorității, care țipă împotriva centralismului și împotriva statutului atunci cînd e în minoritate, dar se sprijină pe prevederile statutului de îndată ce reușește să devină majoritate.
În problema celor două centre, modul de grupare a delegaților s-a conturat din nou cît se poate de clar : împotriva tuturor iskriștilor stau și Liber, și Akimov (primul care a început să cînte refrenul, astăzi agreat de Akselrod și de Martov, cum că în cadrul Consiliului Organul Central precumpănește asupra Comitetului Central), și Popov, și Egorov. Planul celor două centre decurgea de la sine din ideile organizatorice pe care le preconiza întotdeauna vechea „Iskră“ (și pe care le aprobau în vorbe Popovii și Egorovii !). Politica vechii „Iskre“ era diametral opusă planurilor grupului „Iujnîi rabocii“, planurilor de creare a unui organ popular paralel, cu scopul de a-l transforma în fapt într-un organ precumpănitor. Iată unde stă rădăcina contradicției, stranie la prima vedere, că toți antiiskriștii și toată mlaștina se declară pentru un centru unic, adică pentru un și mai mare pretins centralism. Au fost, desigur (mai ales în rîndurile mlaștinei), și delegați care nu prea își dădeau clar seama unde aveau să ducă și, prin forța lucrurilor, trebuiau să ducă planurile organizatorice ale grupului „Iujnîi rabocii“, dar pe ei îi împingea în tabăra antiiskristă însăși firea lor nehotărîtă și lipsită de siguranță de sine.
Dintre cuvîntările rostite de iskriști în cadrul acestor dezbateri asupra statutului (care au precedat sciziunea din rîndurile iskriștilor), cele mai remarcabile sînt cuvîntările tovarășilor Martov („ralierea“ la ideile mele organizatorice) și Troțki. Acesta din urmă a răspuns tovarășilor Akimov și Liber în așa fel, încît fiecare cuvînt din răspunsul său demască astăzi toată falsitatea comportării și a teoriilor de după congres ale „minorității“. „Statutul — zicea tov. Akimov — nu stabilește cu destulă precizie sfera de competență a Comitetului Central. Eu nu pot fi de acord cu dînsul. Dimpotrivă, această definiție este precisă și înseamnă că, întrucît partidul este un tot întreg, e necesar să-i asigurăm controlul asupra comitetelor locale. Tov. Liber a spus că statutul înseamnă — folosind o expresie de-a mea — «neîncredere organizată». Foarte adevărat. Dar eu am întrebuințat această expresie pentru a califica statutul propus de reprezentanții Bundului, statut care exprima neîncrederea organizată a unei părți din partid față de întregul partid. Statutul nostru însă“ (înainte de înfrîngerea în problema componenței centrelor, statutul acesta era „al nostru“) „exprimă neîncrederea organizată a partidului față de toate părțile lui, adică controlul asupra tuturor organizațiilor locale, regionale, naționale etc.“ (158). Da, statutul nostru este caracterizat aici într-un mod just, iar pe toți aceia care, cu conștiința împăcată, ne asigură astăzi că perfida majoritate este aceea care a conceput și a introdus sistemul „neîncrederii organizate“ sau, ceea ce e tot una, al „stării de asediu“, i-am sfătui să-și amintească mai des de această caracterizare. Este de ajuns să confruntăm cuvintele citate cu cele rostite la congresul Ligii din străinătate pentru a căpăta o mostră de nestatornicie politică, o mostră de felul în care părerile lui Martov & Co. se schimbau după cum era vorba de propriul lor colegiu sau de un alt colegiu de grad inferior.