Am reprodus mai sus diferitele formulări în jurul cărora s-au încins dezbateri interesante la congres. Aceste dezbateri au ocupat aproape două ședințe și s-au încheiat cu două votări nominale (în tot cursul congresului au fost, dacă nu mă înșel, numai opt votări nominale, la care nu se recurgea decît în cazuri deosebit de importante, deoarece implicau mari pierderi de timp). Problema în discuție avea, fără îndoială, un caracter principial. Congresul a manifestat un interes enorm pentru aceste dezbateri. La vot au participat toți delegații — fenomen rar la congresul nostru (ca la orice congres mare) și care dovedește, de asemenea, interesul participanților la discuție.
Care era deci fondul problemei în discuție ? Eu am declarat la congres și am repetat apoi de multe ori că, „după părerea mea, divergența dintre noi (asupra § 1) nu este nicidecum atît de esențială încît de ea să depindă viața sau moartea partidului. Nu vom pieri din cauză că unul din punctele statutului nu e bun ; nici vorbă nu poate fi de așa ceva !“ (250)*1. Privită în sine, această divergență, deși denotă existența unor nuanțe principiale, nu putea nicidecum să provoace o dezbinare (de fapt, dacă e să vorbim fără ocolișuri, ar trebui să spunem : o sciziune) ca aceea care s-a produs după congres. Dar orice divergență mică poate să devină mare dacă insiști asupra ei, dacă o pui pe primul plan, dacă te apuci să-i cauți toate rădăcinile și toate ramificațiile. Orice divergență mică poate căpăta o însemnătate enormă dacă servește ca punct de plecare pentru o cotitură spre anumite concepții greșite și dacă, datorită ivirii unor divergențe noi, suplimentare, aceste concepții greșite se îmbină cu acțiuni anarhice care duc partidul la sciziune.
Tocmai așa stăteau lucrurile în cazul de față. Divergența relativ mică în legătură cu paragraful 1 a căpătat acum o însemnătate deosebit de mare, pentru că ea și numai ea a servit ca punct de cotitură spre platitudinile oportuniste ale minorității și spre frazeologia ei anarhistă (în special la congresul Ligii, iar apoi și în coloanele noii „Iskre“). Ea și numai ea a marcat începutul coaliției minorității iskriștilor cu antiiskriștii și cu mlaștina, coaliție care s-a conturat definitiv și a luat forme precise în timpul alegerilor și fără înțelegerea căreia nu poate fi înțeleasă nici divergența principală, fundamentală în problema componenței centrelor. Mica greșeală a lui Martov și a lui Akselrod în legătură cu § 1 nu era decît o mică fisură în vasul nostru (cum am mai spus la congresul Ligii). Exista posibilitatea de a lega cît mai strîns acest vas, de a-l lega cu ajutorul unui nod puternic (și nu al unui laț, cum i s-a năzărit lui Martov, care la congresul Ligii era într-o stare vecină cu isteria). Dar exista, de asemenea, posibilitatea de a depune toate eforturile pentru a lărgi fisura, pentru a sparge definitiv vasul. Datorită boicotului și altor acțiuni anarhiste ale zeloșilor martoviști a devenit realitate tocmai această din urmă posibilitate. Divergența în legătură cu paragraful 1 a avut un rol destul de mare în problema alegerii centrelor, iar înfrîngerea lui Martov în aceste alegeri l-a determinat să ducă o „luptă principială“ prin mijloace pur mecanice și chiar scandaloase (cuvîntările rostite la congresul „Ligii din străinătate a social-democrației revoluționare ruse“).
Acum, după toate aceste evenimente, problema paragrafului 1 a căpătat, așadar, o însemnătate deosebit de mare, și noi trebuie să ne lămurim cu precizie atît caracterul grupărilor care s-au format la congres cu prilejul votării acestui paragraf cît și — ceea ce este mult mai important — caracterul real al nuanțelor și concepțiilor care s-au conturat sau au început să se contureze în legătură cu paragraful 1. Acum, după evenimentele pe care cititorii le cunosc, problema se pune astfel : s-au răsfrînt oare asupra formulării lui Martov, care a fost susținută de Akselrod, nestatornicia, șovăiala și ambiguitatea lui (sau a lor) politică, cum am spus eu la congresul partidului (333), devierea lui (sau a lor) spre jaurèsism și anarhism, cum a declarat Plehanov la congresul Ligii (pag. 102 și altele din procesele-verbale ale congresului Ligii) ? Sau s-a răsfrînt asupra formulării mele, care a fost susținută de Plehanov, o înțelegere greșită, birocratică, formalistă, arbitrară, nesocial-democrată a centralismului ? Oportunism și anarhism sau birocratism și formalism ? — astfel se pune problema acum, cînd mica divergență a devenit o divergență mare. Și tocmai acesta este modul — impus nouă tuturor prin forța lucrurilor, istoricește dat, aș spune chiar, dacă n-ar suna prea pretențios — de a pune problema pe care trebuie să-i avem în vedere atunci cînd discutăm în fond argumentele care pledează în favoarea sau împotriva formulării mele.
Să începem examinarea acestor argumente cu o analiză a dezbaterilor desfășurate la congres. Prima cuvîntare, aceea a tov. Egorov, prezintă interes numai prin faptul că atitudinea lui (non liquet, încă nu mi-e clar, nu știu încă unde-i adevărul) caracterizează foarte bine atitudinea multor delegați care nu prea se descurcau în această problemă într-adevăr nouă, destul de complexă și de subtilă. Cuvîntarea următoare, aceea a tov. Akselrod, pune din capul locului problema în mod principial. Aceasta este prima cuvîntare principială, sau, mai bine zis chiar, prima cuvîntare rostită în genere de tov. Akselrod la congres, și nu se poate considera că debutul său cu faimosul „profesor“ ar fi fost deosebit de reușit. „Cred — spunea tov. Akselrod — că trebuie să delimităm noțiunile de partid și de organizație. Aici însă aceste două noțiuni se confundă. Această confuzie este periculoasă.'' Acesta este primul argument împotriva formulării mele. Să-I examinăm mai îndeaproape. Cînd spun că partidul trebuie să fie o sumă (nu o simplă sumă aritmetică, ci un complex) de organizații*2, înseamnă oare aceasta că eu „confund“ noțiunea de partid cu aceea de organizație ? Desigur că nu. Prin aceasta eu îmi exprim cît se poate de limpede și de precis dorința, cerința ca partidul, acest detașament de avangardă al clasei, să fie o colectivitate cît mai organizată și să nu primească în rîndurile sale decît elemente care admit măcar un minim de organizare. Oponentul meu, dimpotrivă, amestecă laolaltă în cadrul partidului elementele organizate cu cele neorganizate, elementele care se lasă conduse cu cele care nu se lasă conduse, elementele înaintate cu elementele incorigibil înapoiate, căci cele corigibil înapoiate pot face parte din organizație. Ei bine, această tendință de a amesteca laolaltă asemenea elemente este într-adevăr periculoasă. Tov. Akselrod se referă apoi la „organizațiile strict conspirative și centraliste din trecut“ („Zemlea i volea“102 și „Narodnaia volea“103) : în jurul lor, spune el, „se grupau o serie întreagă de persoane care nu făceau parte din organizație, dar care o ajutau într-un fel sau altul și erau considerate membri de partid... Acest principiu trebuie să fie și mai riguros aplicat în organizația social-democrată“. lată-ne puși acum în fața unuia dintre aspectele esențiale ale problemei : se poate spune oare că „acest principiu“, în virtutea căruia își pot aroga titlul de membru de partid niște oameni care, fără a face parte din vreuna dintre organizațiile partidului, se limitează „să-i ajute într-un fel sau altul“, este într-adevăr un principiu social-democrat ? Și Plehanov a dat singurul răspuns posibil la această întrebare : „Referirea lui Akselrod la exemplul deceniului al 8-lea al secolului trecut nu este concludentă. Atunci exista un centru bine organizat și perfect disciplinat ; în jurul lui existau organizații de diferite categorii, create de el, iar ceea ce se afla în afara acestor organizații era haos și anarhie. Elementele componente ale acestui haos își arogau titlul de membru de partid, dar de pe urma acestui lucru cauza nu se alegea cu nici un fel de foloase, ci numai cu ponoase. Nu trebuie să imităm anarhia acelui deceniu, ci s-o evităm“. Rezultă, așadar, că „acest principiu“, pe care tov. Akselrod a vrut să-i prezinte drept principiu social-democrat, este în realitate un principiu anarhist. Pentru a putea răsturna această concluzie trebuie să dovedești posibilitatea controlului, a conducerii și a disciplinei în afara organizației, trebuie să dovedești necesitatea de a se recunoaște „elementelor haosului“ calitatea de membru de partid. Apărătorii formulării tov. Martov n-au dovedit și nu puteau dovedi nici una, nici alta. Pentru a-și ilustra teza, tov. Akselrod a luat cazul „unui profesor care se consideră social-democrat și care se declară ca atare“. Pentru a dezvolta pînă la capăt ideea cuprinsă în acest exemplu, tov. Akselrod ar fi trebuit să se întrebe în continuare : recunosc oare acestui profesor social-democrații organizați calitatea de social-democrat ? Nepunînd această întrebare, tov. Akselrod a abandonat argumentarea la jumătatea drumului. Într-adevăr, una din două : sau social-democrații organizați îi recunosc acestui profesor calitatea de social-democrat, — și atunci de ce să nu fie încadrat într-una din organizațiile social-democrate ? Numai în urma unei asemenea încadrări „declarațiile“ profesorului vor corespunde faptelor lui și nu vor rămîne fraze goale (cum sînt de foarte multe ori declarațiile făcute de profesori). Sau social-democrații organizați nu-i recunosc acestui profesor calitatea de social-democrat, — și atunci n-are nici un sens și este chiar dăunător să i se dea dreptul de a purta titlul de membru de partid, titlu de onoare și plin de răspundere. Totul se reduce, așadar, la aplicarea consecventă a principiului organizării sau la consacrarea haosului și anarhiei. Construim noi oare un partid pornind de la nucleul de social-democrați deja constituit și închegat care a organizat, de pildă, congresul partidului și care trebuie să lărgească și să înmulțească diferitele organizații de partid, sau ne mulțumim cu fraza liniștitoare că toți cei care ne ajută sînt membri de partid ? „Dacă acceptăm formula lui Lenin — a continuat tov. Akselrod va trebui să aruncăm peste bord o parte din oamenii care, deși nu pot fi primiți direct în organizație, sînt totuși membri de partid“. Confuzia de noțiuni de care voia să mă acuze tov. Akselrod apare aici cît se poate de clar la el însuși. El consideră admisă ideea că toți cei care ne ajută sînt membri de partid, în timp ce tocmai ea constituie obiectul controversei, iar oponenții abia trebuie să dovedească necesitatea și utilitatea unei asemenea interpretări. Care este conținutul acestei expresii, înspăimîntătoare la prima vedere : a arunca peste bord ? Dacă sînt considerați membri de partid numai membrii organizațiilor recunoscute ca organizații de partid, înseamnă că persoanele care nu pot intra „direct“ în nici o organizație de partid au posibilitatea de a activa într-o organizație care nu face parte din partid, dar care îl sprijină. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de a arunca pe cineva peste bord, în sensul de a-l înlătura de la muncă, de la participarea la mișcare. Dimpotrivă, cu cît vor fi mai puternice organizațiile noastre de partid formate din social-democrați adevărați, cu cît mai puține șovăieli și oscilări vor exista înăuntrul partidului, cu atît mai largă, mai variată, mai bogată și mai fecundă va fi influența exercitată de partid asupra elementelor din masa muncitorească care-l înconjură și pe care el le conduce. Ar fi, într-adevăr, o mare greșeală să confundăm partidul, detașamentul de avangardă al clasei muncitoare, cu întreaga clasă. Or, tocmai o astfel de confuzie (care la noi caracterizează economismul oportunist în general) face tov. Akselrod atunci cînd spune : „Noi creăm, desigur, în primul rînd o organizație formată din elementele cele mai active ale partidului, o organizație de revoluționari ; dar, din moment ce sîntem un partid de clasă, trebuie să avem grijă să nu lăsăm în afara partidului pe cei care i se alătură în mod conștient, deși, poate, nu prea activ“. În primul rînd, printre elementele active ale partidului muncitoresc social-democrat se vor număra nu numai organizațiile de revoluționari, ci și o serie întreagă de organizații muncitorești recunoscute ca organizații de partid. În al doilea rînd, în baza cărui motiv și în virtutea cărei logici s-a putut conchide că, din moment ce sîntem un partid de clasă, nu trebuie să facem deosebire intre cei care fac parte din partid și cei care i se alătură ? Dimpotrivă, tocmai pentru că există deosebiri în ceea ce privește nivelul de conștiință și gradul de activitate, trebuie să facem o deosebire în ce privește gradul de apropiere de partid. Noi sîntem partidul clasei, și de aceea aproape întreaga clasă (iar în timp de război, într-o perioadă de război civil, absolut întreaga clasă) trebuie să acționeze sub conducerea partidului nostru, trebuie să i se alăture cît mai strîns ; dar ar însemna să dăm dovadă de manilovism și de „codism“ dacă ne-am închipui că în condițiile capitalismului ar fi posibil ca aproape întreaga clasă sau chiar întreaga clasă să fie vreodată în stare să se ridice la nivelul de conștiință și la gradul de activitate al detașamentului ei de avangardă, al partidului ei social-democrat. Nici un social-democrat rezonabil nu s-a îndoit vreodată că în condițiile capitalismului nici măcar organizația sindicală (mai primitivă, mai accesibilă conștiinței păturilor neevoluate) nu e în stare să cuprindă aproape întreaga sau chiar întreaga clasă muncitoare. Dacă am uita deosebirea dintre detașamentul de avangardă și toate masele care se simt atrase spre el, dacă am uita datoria permanentă a detașamentului de avangardă de a ridica la acest nivel înaintat pături din ce în ce mai largi, n-am face decît să ne înșelăm pe noi înșine, să închidem ochii asupra imensității sarcinilor noastre, să îngustăm aceste sarcini. Și tocmai în felul acesta procedează aceia care șterg deosebirea dintre elementele alăturate partidului și cele care fac parte din el, dintre elementele active, conștiente, și cele care ne ajută.
A justifica dezlînarea organizatorică, confundarea organizării cu dezorganizarea, invocînd faptul că sîntem partidul clasei înseamnă a repeta greșeala lui Nadejdin, care confunda „problema filozofică și social-istorică a «rădăcinilor» mișcării în «adîncuri» cu problema tehnică-organizatorică“ („Ce-i de făcut ?“, pag. 91)*3. Și această confuzie, care a pornit de la tov. Akselrod, a fost apoi de zeci de ori repetată de oratorii care au apărat formularea tov. Martov. „Cu cît titlul de membru de partid va fi mai răspîndit, cu atît va fi mai bine“, spune tov. Martov, fără a explica însă ce foloase poate că aducă răspîndirea largă a unui titlu care nu corespunde conținutului. Se poate contesta oare că controlul asupra unor membri care nu fac parte dintr-o organizație de partid este o simplă ficțiune ? Răspîndirea largă a unei ficțiuni este dăunătoare, și nu folositoare. „Pe noi nu poate decît să ne bucure dacă fiecare grevist, fiecare demonstrant trimis în judecată pentru acțiunile sale se va putea declara membru de partid“ (pag. 239). Așa să fie oare ? Fiecare grevist trebuie să aibă dreptul de a se declara membru de partid ? Prin această teză, tov. Martov își duce dintr-o dată la absurd greșeala, coborînd social-democratismul la nivelul grevismului și repetînd elucubrațiile Akimovilor. Pe noi nu poate decît să ne bucure dacă social-democrația reușește să conducă fiecare grevă, căci social-democrația are 'datoria directă și absolută de a conduce toate manifestările luptei de clasă a proletariatului, iar greva este una dintre cele mai adînci și mai puternice manifestări ale acestei lupte. Dar am fi codiști dacă am admite ca această formă primară de luptă, care ipso facto nu este decît o formă trade-unionistă, să fie identificată cu lupta multilaterală și conștientă a social-democrației. Am legitima în chip oportunist o minciună vădită dacă am acorda fiecărui grevist dreptul „de a se declara membru de partid“, căci într-o mulțime de cazuri o asemenea „declarație“ va fi pur și simplu falsă. Ar însemna să ne legănăm cu visuri maniloviste dacă am căuta să ne convingem pe noi înșine și să convingem și pe alții că, în condițiile de extremă fărîmițare, asuprire și îndobitocire care în societatea capitalistă va continua în mod inevitabil să apese asupra unor foarte largi pături de muncitori „neinstruiți“, necalificați, fiecare grevist poate fi social-democrat și membru al partidului social-democrat. Tocmai exemplul „grevistului“ ne arată deosebit de limpede deosebirea dintre tendința revoluționară de a conduce în spirit social-democrat fiecare grevă și frazeologia oportunistă care recunoaște fiecărui grevist calitatea de membru de partid. Sîntem partidul clasei în măsura în care conducem efectiv în spirit social-democrat aproape întreaga sau chiar întreaga clasă proletară, dar numai niște Akimovi pot conchide de aici că trebuie să identificăm în vorbe partidul și clasa.
„Nu mi-e frică de organizația conspirativă“, spunea în aceeași cuvîntare tov. Martov, dar, adăuga el, „pentru mine organizația conspirativă are sens numai în măsura în care e înconjurată de un larg partid muncitoresc social-democrat“ (pag. 239), Pentru a fi precis, el ar fi trebuit să spună : în măsura în care e înconjurată de o largă mișcare muncitorească social-democrată. Dar sub această formă, teza tov. Martov este nu numai incontestabilă, ci chiar de-a dreptul un truism. Mă opresc asupra acestui punct numai pentru că din truismul tov. Martov oratorii care au luat cuvîntul după el au făcut un argument foarte uzitat și foarte vulgar, și anume că Lenin vrea „să limiteze numărul membrilor de partid la numărul conspiratorilor“. La această concluzie, care nu poate stîrni decît zîmbete, au ajuns și tov. Posadovski, și tov. Popov, iar atunci cînd și-au însușit-o Martînov și Akimov, a ieșit pe deplin la iveală adevăratul ei caracter, și anume caracterul de frază oportunistă. În prezent același argument este dezvoltat în noua „Iskră“ de tov. Akselrod, care vrea să împărtășească publicului cititor noile concepții organizatorice ale noii redacții. Încă la congres, chiar în prima ședință la care s-a discutat problema paragrafului 1, observînd că adversarii mei vor să facă uz de această armă ieftină, am căutat să previn pe delegați, arătînd (pag. 240) că „nu trebuie să se creadă că organizațiile de partid trebuie să fie alcătuite numai din revoluționari de profesie. Noi avem nevoie de cele mai variate organizații de toate felurile, rangurile și nuanțele, începînd de la cele mai înguste și mai conspirative și terminînd cu cele mai largi și mai libere, lose Organisationen“*4. E un adevăr atît de evident și de la sine înțeles, încît am socotit că este de prisos să mă opresc asupra lui. Dar în ziua de azi, cînd am fost trași înapoi în multe, foarte multe privințe, sînt nevoit „să repet“ și aici „lucruri de mult cunoscute“. În acest scop voi cita cîteva pasaje din „Ce-i de făcut ?“ și din „Scrisoare către un tovarăș“ :
„...Unui cerc de corifei cum sînt Alekseev și Mîșkin, Halturin și Jeleabov, sarcinile politice, în sensul cel mai real, în sensul cel mai practic al acestui cuvînt, îi sînt accesibile și îi sînt accesibile tocmai pentru că și în măsura în care propaganda lor fierbinte găsește ecou în masa care se deșteaptă spontan, în măsura în care energia lor clocotitoare este însușită de clasa revoluționară și este sprijinită de energia acesteia“*5. Pentru a fi un partid social-democrat trebuie să obținem sprijinul clasei. Nu partidul trebuie să înconjure organizația conspirativă, cum credea tov. Martov, ci clasa revoluționară, proletariatul, trebuie să înconjure partidul, care cuprinde atît organizații conspirative cît și organizații neconspirative.
...„Organizațiile muncitorilor pentru lupta economică trebuie să fie organizații sindicale. Orice muncitor social-democrat trebuie să sprijine în măsura posibilului aceste organizații și să acționeze intens în cadrul lor... Dar nu este cîtuși de puțin în interesul nostru să cerem ca membri ai uniunilor de breaslă să poată fi numai social-democrații : aceasta ar îngusta influența noastră asupra masei. Din uniunile de breaslă trebuie să facă parte orice muncitor care înțelege necesitatea unirii în vederea luptei împotriva patronilor și a guvernului. Nici chiar scopul uniunilor de breaslă nu ar putea fi atins dacă ele nu ar cuprinde pe toți cei ce sînt în stare să se ridice fie și numai pînă la această treaptă elementară de înțelegere, dacă aceste uniuni de breaslă n-ar fi organizații foarte largi. Și cu cît aceste organizații vor fi mai largi, cu atît mai largă va fi și influența noastră asupra lor, influență care se exercită nu numai prin dezvoltarea «spontană» a luptei economice, ci și prin înrîurirea directă, conștientă a membrilor socialiști ai uniunii asupra tovarășilor lor“ (pag. 86)*6. În treacăt fie zis, exemplul sindicatelor este deosebit de concludent pentru aprecierea controversatei probleme a paragrafului 1. Că sindicatele trebuie să activeze „sub controlul și conducerea“ organizațiilor social-democrate, — în această privință nu pot exista două păreri în rîndurile social-democraților. Dar a recunoaște pe această bază tuturor membrilor sindicatelor dreptul de „a se declara“ membri ai partidului social-democrat ar fi o absurditate vădită și ar însemna să ne expunem unei duble amenințări : pe de o parte, aceasta ar amenința să îngusteze amploarea mișcării sindicale și să slăbească solidaritatea muncitorilor pe acest teren, iar pe de altă parte ar deschide porțile partidului social-democrat în fața dezlînării și a șovăielii. Social-democrația germană a avut prilejul să rezolve în practică o asemenea chestiune atunci cînd s-a produs cunoscutul incident în legătură cu comportarea zidarilor din Hamburg care lucrau în acord104. Social-democrația n-a ezitat nici o clipă să declare că a fi spărgător de grevă este ceva necinstit din punctul de vedere al unui social-democrat, proclamînd implicit că conducerea și sprijinirea grevelor este o sarcină primordială a ei, dar în același timp ea a respins tot atît de categoric cererea de a identifica interesele partidului cu interesele sindicatelor, de a arunca pe umerii partidului răspunderea pentru cutare sau cutare acțiuni ale diferitelor sindicate. Partidul trebuie să tindă și va tinde să imprime sindicatelor spiritul său, să le supună influenței sale, dar tocmai în interesul acestei influențe el trebuie să facă o deosebire între elementele pe deplin social-democrate (care fac parte din partidul social-democrat) ale sindicatelor și elementele mai puțin conștiente și mai puțin active politicește, și nu să le amestece laolaltă, cum vrea tov. Akselrod.
...„Centralizarea funcțiilor celor mai conspirative de către organizația de revoluționari nu va slăbi, ci va face să crească amploarea și va îmbogăți conținutul activității unei serii întregi de alte organizații, destinate să cuprindă un public cît mai larg, și de aceea trebuie să fie cît mai puțin formal constituite cu putință și cît mai puțin conspirative cu putință : sindicatele muncitorești, cercurile muncitorești pentru învățămîntul de cultură generală și pentru citire de literatură ilegală, cercurile socialiste, precum și cercurile democratice din toate celelalte pături ale populației etc. etc. Asemenea cercuri, sindicate și organizații trebuie să existe pretutindeni în număr cît mai mare și să aibă funcțiile cele mai felurite, dar este absurd și dăunător ca ele să fie confundate cu organizația de revoluționari, să se șteargă linia de demarcație dintre ele...“ (pag. 96)*7. Din aceste citate se vede cît de puțin îndreptățit era tov. Martov să-mi atragă atenția că organizația de revoluționari trebuie să fie înconjurată de largi organizații muncitorești. Acest lucru a fost relevat de mine încă în „Ce-i de făcut ?“, iar în „Scrisoare către un tovarăș“ am dezvoltat această idee într-un mod mai concret. Cercurile de uzină — scriam eu acolo — „sînt foarte importante pentru noi, căci forța principală a mișcării stă în organizarea muncitorilor de la uzinele mari, dat fiind că uzinele (și fabricile) mari înglobează acea parte a clasei muncitoare care nu numai că precumpănește numericește, dar precumpănește și mai mult prin influența ei, prin nivelul ei de dezvoltare și prin combativitatea ei. Fiecare uzină trebuie să fie un bastion al nostru... Subcomitetul de uzină trebuie să se străduiască să cuprindă toată uzina, un număr cît mai mare de muncitori într-o rețea de cercuri (sau agenți) de tot felul... Toate grupurile, cercurile, subcomitetele etc. trebuie să funcționeze ca instituții sau filiale ale comitetului. Unele dintre ele își vor exprima direct dorința de a intra în Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia și, cu condiția aprobării comitetului, vor intra în partid, își vor asuma (din însărcinarea comitetului sau de acord cu el) anumite funcții, se vor obliga să se supună dispozițiilor organelor de partid ; membrii tuturor acestor organizații se vor bucura de aceleași drepturi ca și toți membrii de partid, din rîndurile lor vor fi cooptați membri în comitet etc. Altele nu vor intra în P.M.S.D.R., ci vor funcționa ca cercuri organizate de membri de partid sau alăturate cutărui sau cutărui grup al partidului etc.“ (pag. 17-l8)*8. Din cuvintele subliniate de mine se vede foarte limpede că ideeaparagrafului 1 în formularea pe care i-am dat-o eu este pe deplin exprimată în „Scrisoare către un tovarăș“. Condițiile de admitere în partid sînt indicate aici în mod explicit : 1) un anumit grad de organizare și 2) aprobarea comitetului de partid. O pagină mai departe arăt, aproximativ, care grupuri și organizații trebuie (sau nu trebuie) să facă parte din partid și pentru care considerente : „Grupul de difuzare trebuie să aparțină Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia și să cunoască un anumit număr de membri de partid și de persoane cu funcții în partid. Un grup care studiază condițiile profesionale de muncă și care elaborează diferitele categorii de revendicări profesionale nu trebuie să aparțină neapărat Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia. Un grup compus din studenți, ofițeri, funcționari care se ocupă cu studiul individual cu participarea unui membru sau a doi membri de partid uneori nici nu trebuie să știe că aceștia din urmă fac parte din partid etc.“ (pag. 18-l9)*9.
Iată deci încă un material de natură să ilustreze chestiunea „vizierei ridicate“ ! În timp ce formula din proiectul tov. Martov nici nu se ocupă de relațiile dintre partid și organizații, eu am arătat cu aproape un an înainte de congres că unele organizații trebuie să facă parte din partid, iar altele nu. În „Scrisoare către un tovarăș“ apare deja clar ideea pe care eu am susținut-o la congres. În mod concret, lucrurile ar putea fi înfățișate în felul următor. După gradul de organizare în general și după gradul de conspirativitate al organizației în special se pot distinge aproximativ următoarele categorii : 1) organizații de revoluționari ; 2) organizații muncitorești cît mai largi și mai variate (mă limitez numai la clasa muncitoare, presupunînd ca ceva de la sine înțeles că, în anumite condiții, vor intra aici și anumite elemente din alte clase). Aceste două categorii alcătuiesc partidul. Apoi 3) organizații muncitorești care se alătură partidului ; 4) organizații muncitorești care nu se alătură partidului, dar care în fapt se supun controlului și conducerii lui ; 5) elementele neorganizate ale clasei muncitoare, care în parte se supun și ele conducerii social-democrate, cel puțin ori de cîte ori au loc manifestări mai importante ale luptei de clasă. Iată aproximativ cum se prezintă lucrurile din punctul meu de vedere. Dimpotrivă, din punctul de vedere al tov. Martov, limitele partidului rămîn complet neprecizate, căci „orice grevist“ se poate „declara membru de partid“. Care este folosul acestei situații confuze ? Larga răspîndire a „titlului“ de membru de partid. Dezavantajul ei este că introduce ideea dezorganizatoare a confundării clasei cu partidul.
Pentru a ilustra tezele generale formulate de noi este necesar să mai aruncăm o privire fugară asupra dezbaterilor care au urmat la congres în legătură cu § 1. Tov. Bruker (spre marea satisfacție a tov. Martov) se pronunță pentru formula mea ; dar alianța sa cu mine, spre deosebire de aceea a tov. Akimov cu Martov, se dovedește a fi bazată pe o neînțelegere. Tov. Bruker „nu este de acord cu întregul statut și cu întregul lui spirit“ (pag. 239) și apără formula mea ca bază a democratismului dorit de partizanii lui „Rabocee Delo“. Tov. Bruker nu s-a ridicat încă la ideea că lupta politică te obligă uneori să alegi răul cel mai mic ; tov. Bruker n-a observat că la un congres ca al nostru este inutil să aperi democratismul. Tov. Akimov s-a arătat mai perspicace. El a pus foarte just chestiunea, declarînd că „tovarășii Martov și Lenin discută în contradictoriu : care (dintre formulări) va contribui mai bine la atingerea țelului lor comun“ (pag. 252). „Bruker și cu mine — continuă el — vrem s-o alegem pe aceea care va contribui mai puțin la atingerea acestui țel. De aceea aleg formularea propusă de Martov“. Și tov. Akimov a explicat sincer că, după părerea sa, „însuși țelul lor“ (adică țelul urmărit de Plehanov, de Martov și de mine : crearea unei organizații conducătoare formate din revoluționari) este „irealizabil și dăunător“ ; el susține, ca și tov. Martînov*10, ideea economiștilor că nu este nevoie de o „organizație de revoluționari“. El este „ferm convins că viața va irupe totuși în organizația noastră de partid, indiferent dacă îi veți bara drumul cu formula lui Martov sau cu aceea a lui Lenin“. N-ar merita să ne oprim asupra acestei concepții „codiste“ despre „viață“ dacă n-am fi întîlnit-o și la tov. Martov. A doua cuvîntare a tov. Martov (pag. 245) este în general atît de interesantă, încît merită să fie analizată amănunțit.
Primul argument ai tov. Martov : controlul organizațiilor de partid asupra membrilor de partid neîncadrați în organizații „este realizabil în măsura în care comitetul, încredințînd cuiva o anumită funcție, are posibilitatea de a supraveghea îndeplinirea ei“ (pag. 245). Această teză este cît se poate de caracteristică, deoarece ea „trădează“, dacă ne putem exprima astfel, cui îi este necesară și cui îi va servi în realitate formularea lui Martov : unor intelectuali izolați sau grupurilor muncitorești și maselor muncitorești ? Adevărul e că formula lui Martov poate fi interpretată în două feluri : !) are dreptul de „a se declara“ (sînt chiar cuvintele tov. Martov) membru de partid oricine dă partidului în mod regulat un concurs personal, sub conducerea uneia dintre organizațiile lui ; 2) orice organizație de partid are dreptul de a recunoaște calitatea de membru de partid oricui îi dă în mod regulat un concurs personal, sub conducerea ei. Numai prima interpretare dă, într-adevăr, „fiecărui grevist“ posibilitatea de a se intitula membru de partid și, de aceea, numai această interpretare a cucerit dintr-o dată inimile Liberilor, Akimovilor și Martînovilor. Dar această interpretare nu este, evident, decît o frază goală, deoarece înglobează toată clasa muncitoare, făcînd să dispară deosebirea dintre partid și clasă ; a controla și a conduce pe „fiecare grevist“ — despre așa ceva se poate vorbi numai „simbolic“. Iată de ce, în a doua sa cuvîntare, tov. Martov a alunecat imediat spre interpretarea a doua (deși, în paranteză fie zis, ea a fost de-a dreptul dezaprobată de congres, care a respins rezoluția lui Kostici105, pag. 255) : comitetul va încredința funcții și va supraveghea îndeplinirea lor. Desigur, asemenea sarcini speciale nu vor fi niciodată încredințate masei muncitorilor, miilor de proletari (despre care vorbesc tov. Akselrod și tov. Martînov) ; ele vor fi de cele mai multe ori încredințate tocmai profesorilor de care amintea tov. Akselrod, liceenilor care îi preocupau pe tov. Liber și pe tov. Popov (pag. 241), tineretului revoluționar la care se referea tov. Akselrod în a doua sa cuvîntare (pag. 242). Într-un cuvînt, formula tov. Martov ori va rămîne literă moartă, o frază goală, ori va folosi mai ales și aproape exclusiv „intelectualilor pe de-a-ntregul pătrunși de individualism burghez“ și care nu doresc să intre în organizație. În vorbe, formula lui Martov apără interesele păturilor largi ale proletariatului ; în fapt, ea va servi interesele intelectualilor burghezi, care detestă disciplina și organizarea proletară. Nimeni nu se va încumeta să nege că, privită în ansamblu, intelectualitatea, ca pătură deosebită a societății capitaliste contemporane, se caracterizează tocmai prin individualismul ei și prin incapacitatea de a se supune disciplinei și organizării (comp., de pildă, cunoscutele articole ale lui Kautsky despre intelectualitate) ; aceasta este, între altele, ceea ce deosebește în rău această pătură socială în comparație cu proletariatul ; aceasta este una dintre cauzele prin care se explică nestatornicia și moliciunea de intelectual, care au asupra proletariatului repercusiuni atît de frecvente ; și această particularitate a intelectualilor este strîns legată de condițiile lor de viață, de condițiile în care-și cîștigă existența, condiții care în multe, foarte multe privințe se apropie de condițiile de trai ale micii burghezii (munca de unul singur sau în colective foarte mici etc.). În sfîrșit, nu este întîmplător nici faptul că tocmai apărătorii formulei lui Martov au trebuit să folosească exemplul cu profesorii și liceenii ! În controversele asupra paragrafului 1 nu partizanii unei largi lupte proletare s-au ridicat împotriva partizanilor unei organizații radicale conspirative, cum își închipuiau tovarășii Martînov și Akselrod, ci adepții individualismului intelectualist burghez s-au ciocnit cu partizanii organizării și disciplinei proletare.
Tov. Popov a spus : „Pretutindeni, la Petersburg, ca și la Nikolaev sau la Odesa, după mărturia reprezentanților acestor orașe, sînt zeci de muncitori care răspîndesc publicațiile noastre, care fac agitație prin viu grai, dar care nu pot fi membri ai organizației. Ei pot figura în organizație, dar nu pot fi considerați membri“ (pag. 241). De ce nu pot fi membri ai organizației ? Acesta e secretul tov. Popov. Am citat mai sus un pasaj din „Scrisoare către un tovarăș“ în care se arată că tocmai includerea în organizație a tuturor acestor muncitori (nu cu zecile, ci cu sutele) este posibilă și necesară și că multe, foarte multe dintre aceste organizații pot și trebuie să facă parte din partid.
Al doilea argument al tov. Martov : „Pentru Lenin nu există în partid alte organizații decît cele de partid“... Foarte just !... „Dimpotrivă, în ce mă privește, cred că trebuie să existe asemenea organizații. Viața creează și înmulțește organizațiile mai repede decît reușim noi să le includem în ierarhia organizației noastre combative de revoluționari de profesie“... Această afirmație este greșită din două puncte de vedere : 1) „viața“ creează mult mai puține organizații eficiente de revoluționari decît ne trebuie nouă, decît are nevoie mișcarea muncitorească ; 2) partidul nostru trebuie să fie o ierarhie care să cuprindă nu numai organizații de revoluționari, ci și o masă de organizații muncitorești... „Lenin crede că Comitetul Central va confirma ca organizații de partid numai pe acelea care vor fi absolut sigure din punct de vedere principial. Dar tov. Bruker înțelege foarte bine că viața (sic !) își va impune cerințele și că, pentru a nu lăsa în afara partidului o mulțime de organizații, Comitetul Central va trebui să le confirme, în pofida caracterului lor nu în totul sigur ; tocmai de aceea se radiază tov. Bruker la punctul de vedere al lui Lenin“... Iată, într-adevăr, o mostră de concepție codistă despre „viață“ ! Desigur, dacă Comitetul Central ar fi necesarmente compus din oameni care nu se călăuzesc după propria lor părere, ci după ceea ce vor spune alții (vezi incidentul cu Comitetul de organizare), atunci „viața“ și-ar „impune cerințele“ în sensul că elementele cele mai înapoiate ale partidului ar ajunge să precumpănească (cum s-a și întîmplat acum, cînd elementele înapoiate au format „minoritatea“ partidului). Dar nu se poate aduce nici un motiv rațional care să oblige un Comitet Central inteligent să introducă în partid elemente „nesigure“. Referindu-se la „viața“ care „generează“ elemente nesigure, tov. Martov nu face decît să arate cît se poate de clar caracterul oportunist al planului său de organizare I... „Eu însă cred — continuă el — că, dacă o asemenea organizație (nu întru totul sigură) se declară gata să accepte programul și controlul partidului, noi putem s-o introducem în partid, fără ca prin aceasta să facem din ea o organizație de partid. Aș considera ca un mare triumf al partidului nostru dacă, de pildă, o uniune de «independenți» ar declara că adoptă punctul de vedere al social-democrației și programul ei, și că intră în partid, ceea ce nu înseamnă însă că noi închidem această uniune în organizația de partid“... Iată cîtă confuzie creează formula lui Martov : organizații fără partid care fac parte din partid ! Imaginați-vă o clipă schema lui : partidul = i) organizații de revoluționari + 2) organizații muncitorești recunoscute ca organizații de partid + 3) organizații muncitorești nerecunoscute ca organizații de partid (compuse mai ales din „independenți“) + 4) persoane izolate care îndeplinesc diferite funcții: profesori, liceeni etc. + 5) „fiecare grevist“. Alături de acest plan admirabil nu am putea puune decît cuvintele tov. Liber : „Sarcina noastră nu este numai să organizăm o organizație (!!) ; noi putem și trebuie să organizăm un partid“ (pag. 241). Da, desigur, noi avem posibilitatea și datoria să facem acest lucru, dar pentru a-l putea face nu trebuie să rostim cuvinte lipsite de sens despre „organizarea de organizații“, ci trebuie să cerem expres membrilor de partid să lucreze efectiv pentru organizare. Să vorbești despre „organizarea partidului“ și să aperi camuflarea dezorganizării și a haosului sub paravanul cuvîntului partid înseamnă să îndrugi vorbe goale.
„Formularea noastră — spune tov. Martov — exprimă tendința cai între organizația de revoluționari și masă să existe o serie de organizații“. Ba tocmai că nu. Formula lui Martov nu exprimă această tendință cu adevărat obligatorie, deoarece ea nu stimulează organizarea, nu conține cerința organizării, nu face deosebire între ceea ce este organizat și ceea ce este neorganizat. Ea nu dă decît un titlu*11, și în legătură cu aceasta, fără să vrem, ne aducem aminte de cuvintele tov. Akselrod : „Prin nici un fel de decrete nu li se poate interzice lor (cercurilor tineretului revoluționar etc.) și nici unor persoane izolate să-și zică social-democrați“ (un adevăr incontestabil !) „și chiar să se considere ca făcînd parte din partid“... asta nu mai e de loc adevărat ! Nu putem interzice și nici nu are vreun rost să interzicem cuiva să-și zică social-democrat, deoarece în mod nemijlocit acest cuvînt nu exprimă decît un sistem de convingeri, iar nu și anumite relații organizatorice. Dar putem interzice și trebuie să interzicem unor cercuri și persoane „să se considere ca făcînd parte din partid“ atunci cînd aceste cercuri și persoane dăunează cauzei partidului, îl demoralizează sau îl dezorganizează. Ar fi ridicol să vorbim despre partid ca un tot întreg, ca unitate politică, dacă el n-ar avea posibilitatea „să interzică prin decret“ unui cerc „să se considere parte a întregului“ ! Ce rost ar avea atunci să stabilim modalitatea: și condițiile excluderii din partid ? Tov. Akselrod a dus în mod vădit la absurd greșeala fundamentală a tov. Martov ; el a transformat chiar această greșeală într-o teorie oportunistă cînd a adăugat : „în formularea lui Lenin, § 1 este în directă contradicție principială cu însăși esența (!!), cu sarcinile partidului social-democrat al proletariatului“ (pag. 243). Aceasta înseamnă nici mai mult nici mai puțin că a avea față de partid cerințe mai înalte decît față de clasă înseamnă să fii în contradicție principială cu însăși esența sarcinilor proletariatului. Nu-i de mirare că Akimov a apărat din răsputeri o asemenea teorie.
Ca să fim drepți, trebuie să relevăm că tov. Akselrod, care acum dorește să facă din această formulare greșită și vădit înclinată spre oportunism germenele unor concepții noi, la congres s-a declarat, dimpotrivă, gata „să cadă la învoială“, spunînd : „Dar observ că bat într-o ușă deschisă“... (eu observ acest lucru și în noua „Iskră“)... deoarece cu cercurile sale periferice, considerate ca părți ale organizației de partid, tov. Lenin vine în întîmpinarea cerințelor mele“... (și nu numai cu cercurile periferice, ci și cu uniunile muncitorești de tot felul : vezi pag. 242 din procesele-verbale, cuvîntarea tov. Strahov, precum și sus-citatele pasaje din „Ce-i de făcut ?“ și din „Scrisoare către un tovarăș“).....Mai rămîn persoanele izolate, dar și aici am putea cădea la învoială“. Am răspuns tov. Akselrod că, în general vorbind, n-aș avea nimic împotrivă să cădem la învoială*12, și trebuie să explic acum ce sens au avut aceste cuvinte. În privința persoanelor izolate, a tuturor acestor profesori, liceeni etc., aș fi cel mai puțin dispus să consimt la concesii ; dar dacă s-a ivit vreo îndoială în privința organizațiilor muncitorești, aș consimți (deși, după cum am dovedit mai sus, aceste îndoieli sînt complet lipsite de temei) să adaug la § 1 în formularea mea o notă care să aibă cam următorul conținut : „Organizațiile muncitorești care recunosc programul și statutul Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia trebuie să fie primite în număr cît mai mare printre organizațiile de partid “. Desigur, strict vorbind, un asemenea deziderat nu-și are locul într-un statut, care trebuie să se limiteze la definiții juridice, ci în comentarii explicative, în broșuri (și am arătat deja că, cu mult înainte de statut, eu am dat asemenea explicații în broșurile mele) ; dar o astfel de notă n-ar conține cel puțin nici urmă de idei greșite în stare să ducă la dezorganizare, nici urmă de raționamente oportuniste*13 și de „concepții anarhiste“ de felul celor cuprinse, fără îndoială, în formularea propusă de tov. Martov.
Expresia din urmă, pe care am reprodus-o în ghilimele, aparține tov. Pavlovici, care pe bună dreptate a calificat drept anarhism recunoașterea unor membri „care nu sînt răspunzători și care se consideră singuri membri de partid“. „Tradusă în limbajul curent“ — explica tov. Pavlovici tovarășului Liber formularea mea —, ea înseamnă : „dacă vrei să fii membru de partid, trebuie să recunoști de asemenea, și nu numai în mod platonic, relațiile organizatorice“. Oricît de simplă ar fi această „traducere“, ea s-a dovedit a nu fi de prisos (cum au arătat evenimentele de după congres) nu numai pentru diferiții profesori și liceeni dubioși, ci și pentru membri de partid dintre cei mai autentici, pentru oameni care stau în fruntea partidului... Nu mai puțin just a relevat tov. Pavlovici contradicția dintre formula tov. Martov și teza incontestabilă a socialismului științific pe care a citat-o într-un chip atît de nepotrivit același tov. Martov. „Partidul nostru este exponentul conștient al unui proces inconștient“. Exact. Tocmai de aceea este greșit să tindem ca „fiecare grevist“ să se poată intitula membru de partid ; căci dacă „fiecare grevă“ n-ar fi numai expresia spontană a puternicului instinct de clasă și a luptei de clasă care duce inevitabil la revoluția socială, ci expresia conștientă a acestui proces, atunci... atunci greva generală n-ar fi o frază anarhistă, atunci partidul nostru ar cuprinde imediat, dintr-o dată, întreaga clasă muncitoare și, în consecință, ar termina dintr-o dată și cu întreaga societate burgheză. Pentru a fi în fapt un exponent conștient, partidul trebuie să elaboreze relații organizatorice care să asigure un anumit nivel de conștiință și care să ridice în mod sistematic acest nivel. „Dacă e vorba să mergem pe calea lui Martov — spunea tov. Pavlovici trebuie, în primul rînd, să scoatem punctul referitor la recunoașterea programului, căci pentru a recunoaște programul trebuie să ți-l însușești și să-i înțelegi... Recunoașterea programului implică un destul de înalt nivel de conștiință politică“. Nu vom admite niciodată ca sprijinirea social-democrației, participarea la lupta condusă de ea să fie în mod artificial limitată prin cerințe de un fel sau altul (însușire, înțelegere etc.), deoarece, prin simplul fapt al manifestării sale, însăși această participare ridică și nivelul de conștiință și instinctele organizatorice ; dar din moment ce ne-am unit într-un partid pentru a duce o muncă metodică, trebuie să ne preocupăm de asigurarea acestui caracter metodic.
Că avertismentul tov. Pavlovici în ceea ce privește programul n-a fost de prisos, este un lucru care a ieșit la iveală imediat, în cursul aceleiași ședințe. Tovarășii Akimov și Liber, cu al căror sprijin a fost adoptată formularea lui Martov*14, și-au dat imediat arama pe față, cerînd (pag. 254-255) să se prevadă că (pentru dobîndirea „calității de membru“ al partidului) nici programul nu trebuie să fie recunoscut decît în mod platonic, în „principiile lui fundamentale“. „Propunerea tov. Akimov este perfect logică din punctul de vedere al tov. Martov“, a observat tov. Pavlovici. Din păcate, procesele-verbale nu ne arată cîte voturi a întrunit această propunere a lui Akimov. După toate probabilitățile, nu mai puțin de șapte voturi (cei cinci bundiști, Akimov și Bruker). Și tocmai plecarea de la congres a unui număr de șapte delegați a făcut ca „majoritatea compactă“ (antiiskriștii, „centrul“ și martoviștii) care începuse să se alcătuiască în legătură cu § 1 al statutului să se transforme într-o minoritate compactă ! Tocmai plecarea acestor șapte delegați a dus la respingerea propunerii privind confirmarea vechii redacții, la această așa-zisă revoltătoare încălcare a „continuității“ în conducerea „Iskrei“ ! Acest original grup de șapte era singura salvare și chezășie a „continuității“ „Iskrei“ ; el era alcătuit din toți bundiștii plus Akimov și Bruker, adică tocmai din delegații care au votat împotriva motivelor recunoașterii „Iskrei“ ca Organ Central, tocmai din delegații al căror oportunism a fost de zeci de ori relevat de congres, și în special de Martov și de Plehanov, în problema atenuării cerințelor paragrafului 1 în ceea ce privește recunoașterea programului. „Continuitatea“ „Iskrei“ păzită de antiiskriști ! — ne apropiem de începutul tragicomediei la care am asistat după congres.
Gruparea voturilor în problema paragrafului 1 din statut a dat la iveală un fenomen întru totul analog cu acela care a avut loc în incidentul cu egalitatea limbilor : de majoritatea iskristă se desprinde o pătrime (aproximativ) din numărul membrilor ei, ceea ce face posibilă victoria antiiskriștilor, urmați de „centru“. Există, firește, și în cazul de față voturi izolate care strică armonia perfectă a tabloului : la o adunare atît de mare cum a fost congresul nostru era inevitabil să se găsească „elemente răzlețe“ care nimeresc cînd într-o tabără, cînd într-alta, mai ales într-o problemă ca aceea a paragrafului 1, în care adevăratul caracter al divergenței abia începuse să se contureze și mulți nu reușeau pur și simplu să-și dea seama despre ce anume este vorba (dat fiind că această problemă nu fusese prelucrată în prealabil în literatura de partid). De majoritatea iskristă s-au desprins 5 voturi (Rusov și Karski cu cîte două voturi și Lenski cu un vot) ; în același timp i s-au alăturat un antiiskrist (Bruker) și trei delegați din rîndurile centrului (Medvedev, Egorov și Țarev), ceea ce a făcut ca ea să aibă în total 23 de voturi (24-5+4), cu un vot mai puțin decît la gruparea finală a voturilor cu prilejul alegerii instituțiilor centrale. Majoritatea de voturi i-au asigurat-o lui Martov antiiskriștii, dintre care 7 s-au pronunțat în favoarea lui și unul în favoarea mea (și dintre delegații „centrului“ șapte au fost pentru formularea lui Martov și trei pentru formularea mea). În felul acesta a început să se formeze coaliția minorității iskriștilor cu antiiskriștii și cu „centrul“, coaliție care a constituit minoritatea compactă de la sfîrșitul congresului și din perioada de după el. Greșeala politică a lui Martov și a lui Akselrod — care, în formularea paragrafului 1 și îndeosebi în apărarea acestei formulări, au făcut, fără îndoială, un pas spre oportunism fi spre individualismul anarhic — a ieșit îndată la iveală și cît se poate de pregnant datorită arenei libere și deschise a congresului, manifestîndu-se în faptul că elementele cele mai nestatornice și cele mai puțin consecvente pe plan principial și-au folosit imediat toate forțele pentru a lărgi fisura, spărtura care se ivise în concepțiile social-democrației revoluționare. Faptul că la congres lucrau laolaltă oameni care în domeniul organizatoric urmăreau deschis scopuri diferite (vezi cuvîntarea lui Akimov) a determinat îndată pe adversarii principiali ai planului nostru organizatoric și ai statutului nostru să sprijine greșeala tov. Martov și tov. Akselrod. Iskriștii care și în această problemă au rămas credincioși concepțiilor social-democrației revoluționare s-au văzut puși în minoritate. Aceasta este o împrejurare extrem de importantă, căci fără lămurirea ei nu poate fi cîtuși de puțin înțeleasă nici lupta purtată în jurul diferitelor prevederi ale statutului, nici lupta purtată în jurul componenței Organului Central și a Comitetului Central.
*1 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 280. — Nota red.
*2 Cuvîntul „organizație“ se întrebuințează de obicei în două sensuri: unul larg și unul îngust. În sensul îngust, el înseamnă o celulă distinctă a unei colectivități umane cu contururi cît de cît precizate. În sensul larg, el înseamnă o sumă de astfel de celule reunite într-un singur tot. De pildă, flota, armata, statul reprezintă în același timp o sumă de organizații (în sensul îngust al cuvîntului), precum și o varietate de organizație socială (în sensul larg al cuvîntului). Departamentul învățămîntului este o organizație (în sensul larg al cuvîntului) și se compune dintr-o serie de organizații (în sensul îngust al cuvîntului). Tot așa și partidul este o organizație,trebuie să fie o organizație (în sensul larg al cuvîntului); în același timp partidul trebuie să se compună dintr-o serie de organizații diferite (în sensul îngust al cuvîntului). De aceea tov. Akselrod, care vorbește de delimitarea noțiunilor de partid și de organizație, În primul rînd n-a ținut seama de această deosebire dintre sensul larg și sensul îngust al cuvîntului organizație, iar în al doilea rînd n-a observat că el însușia pus în aceeași oală elementele organizate și cele neorganizate.
*3 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 6, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 117. — Nota red.
*4 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 280. — Nota red.
*5 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 6, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 103. — Nota red.
*6 Op. cit., pag. 110—111. — Nota red.
*7 Op. cit., pag. 123.
*8 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 15, 17—18. — Nota red.
*9 Op. cit., pag. 19.
*10 Tov. Martînov, de altfel, vrea să se deosebească de tov. Akimov, vrea să demonstreze că „complotist“ n-ar avea înțelesul de „conspirativ“, că deosebirea dintre aceste cuvinte ar ascunde o deosebire de noțiuni. Dar nici tov. Martînov, nici tov. Akselrod, care calcă acuma pe urmele lui, n-au explicat în ce constă aceasta deosebire. Tov. Martînov „se face“ că nu știe că în „Ce-i de făcut ?“, de pildă (ca și în „Sarcini“ (vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediția a doua, pag. 427—463. — Nota red.), m-am exprimat categoric împotriva „restrîngerii luptei politice la limitele unui complot“. Tov. Martînov vrea să determine pe ascultătorii săi să uite că aceia pe care îi combăteam nu vedeau necesitatea unei organizații de revoluționari, așa cum tov. Akimov nu o vede nici astăzi.
*11 La congresul Ligii, tov. Martov a invocat în sprijinul formulării propuse de el încă un argument, care nu merită decît să fie luat în rîs. „Am putea să arătăm că — spunea el —, interpretată literal, formula lui Lenin exclude posibilitatea ca agenții Comitetului Central să facă parte din partid, deoarece ci nu formează o organizație“ (pag. 59). Acest argument a fost întîmpinat cu rîsete și la congresul Ligii, după cum menționează procesele-verbale. Tov. Martov crede că „dificultatea“ semnalată de el poate fi rezolvată numai prin aceea ca agenții Comitetului Central să facă parte din „organizația Comitetului Central“. Dar nu despre asta e vorba. E vorba de faptul că, prin exemplul său, tov. Martov a arătat cît se poate de clar că nu înțelege cîtuși de puțin ideea paragrafului 1 și ne-a dat o mostră de critică bucherească, care într-adevăr nu merită decît să fie luată în rîs. Din punct de vedere formal ar fi suficient să se creeze „o organizație a agenților Comitetului Central“, să se întocmească o hotărîre cu privire la includerea ei în partid, pentru ca „dificultatea“ care i-a pricinuit tov. Martov atîta bătaie de cap să dispară imediat. Dar ideea paragrafului 1 în formularea propusă de mine constă tocmai în imboldul : ,,organizați-vă !“, în asigurarea unui control real și a unei conduceri reale. În fond este ridicolă însăși întrebarea dacă agenții Comitetului Central fac sau nu fac parte din partid, deoarece controlul real asupra activității lor este pe deplin și fără doar și poate asigurat prin însuși faptul că sînt numiți în funcții de agenți, prin însuși faptul că sînt menținuți în aceste funcții. Aici, așadar, nici vorbă nu poate fi de vreo confuzie între organizat și neorganizat (rădăcina greșelii din formularea propusă de tov. Martov). Formula tov. Martov nu este bună pentru că ea permite oricărui oportunist, oricărui palavragiu, oricărui „profesor“ și oricărui „liceean“ să se declare membru de partid. În zadar încearcă tov. Martov să ne abată atenția de la acest călcîi al lui Achile al formulării sale, invocînd exemple în care nici nu poate fi vorba ca cineva să-și aroge singur calitatea de membru de partid, să se declare singur membru de partid.
*12 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 280. — Nota red.
*13 Printre aceste raționamente, care apar în mod inevitabil atunci cînd se fac încercări de a motiva formula lui Martov, se numără îndeosebi fraza tov, Troțki (pag. 248 și 346) cum că „oportunismul este generat de cauze mai complexe (sau : este determinat de cauze mai profunde) decît un punct sau altul din statut ; el este generat de nivelul relativ de dezvoltare al democrației burgheze și al proletariatului“... Aici nu interesează dacă anumite puncte din statut ar putea genera manifestări de oportunism ; ceea ce importă aici e să făurim cu ajutorul lor o armă, mai mult sau mai puțin ascuțită, împotriva oportunismului. Cu cît cauzele lui sînt mai adînci, cu atît această armă trebuie să fie mai ascuțită. De aceea, a justifica prin „cauzele adînci“ ale oportunismului o formulare care-i deschide porțile înseamnă a da dovadă de codism de cea mai pură speță. Cînd tov. Troțki era împotriva tov. Liber, el înțelegea că statutul exprimă „neîncrederea organizată“ a întregului față de parte, a detașamentului de avangardă față de detașamentul înapoiat ; dar cînd tov. Troțki a trecut de partea lui Liber, el a uitat acest lucru și a început chiar să justifice prin „cauze complexe“, prin „nivelul de dezvoltare al proletariatului“ etc. slăbiciunea și inconsecvența proprie felului în care noi organizăm această neîncredere (față de oportunism). Un alt argument al tov. Troțki : „Tineretului intelectual organizat într-un fel sau altul îi este mai ușor să se înscrie (subliniat de mine) în listele partidului“. Exact. Tocmai de aceea păcătuiește prin ambiguitate intelectualistă formularea care permite chiar și elementelor neorganizate să se declare membri de partid, iar nu formularea mea, care exclude dreptul de a „se înscrie“ în liste. Tov Troțki spune că, daca Comitetul Central „nu recunoaște“ organizațiile de oportuniști, aceasta se explică numai prin caracterul persoanelor care le compun, și că din moment ce aceste persoane, ca individualități politice, sînt cunoscute, înseamnă că nu sînt periculoase, deoarece pot fi îndepărtate printr-un boicot general al partidului. Acest lucru e adevărat numai în cazurile cînd cineva trebuie să fie îndepărtat din partid (și nici atunci nu e decît pe jumătate adevărat, deoarece un partid organizat îndepărtează prin vot, șl nu prin boicot). Dar e întru totul neadevărat în cazurile, mult mai frecvente, în care e lipsit de sens să se ia măsuri de îndepărtare și e de ajuns să se ia măsuri de control. În vederea controlului, în anumite condiții Comitetul Central poate în mod deliberat să includă în partid o organizație care nu e întru totul sigură, dar care e capabilă să activeze, pentru a o pune astfel la încercare» pentru a încerca s-o îndrumeze pe calea adevărului, pentru a paraliza prin conducerea lui devierile ei parțiale etc. O asemenea includere nu este periculoasă dacă în genere „înscrierea“ în listele partidului nu este admisă. O asemenea includere va fi adesea folositoare pentru exprimarea (și discutarea) deschisă, controlată, făcută cu simț de răspundere, a unor concepții greșite și a unei tactici greșite. „Dar dacă definițiile juridice trebuie să corespundă relațiilor reale, formula tov. Lenin trebuie să fie respinsă“, spune tov. Troțki, vorbind din nou ca un oportunist. Relațiile reale nu sînt moarte, ci trăiesc și se dezvoltă. Definițiile juridice pot corespunde dezvoltării progresive a acestor relații, dar (dacă nu sînt bune) pot „corespunde“, de asemenea, unui regres sau unei stagnări. Acesta din urmă este tocmai „cazul“ tov. Martov.
*14 Această formulare a întrunit 28 de voturi pentru, față de 22 contra. Din cei opt antiiskriști, șapte au fost pentru Martov și unul pentru mine. Fără sprijinul oportuniștilor, tov. Martov n-ar fi putut obține adoptarea formulării sale oportuniste. (La congresul Ligii, tov. Martov a încercat, într-o manieră cît se poate de nefericită, să conteste acest fapt neîndoios, limitîndu-se în mod inexplicabil numai la voturile bundiștilor și uitînd de Akimov și de prietenii lui, sau, mai bine zis, aducîndu-și aminte de ei numai atunci cînd acest lucru putea să-i servească împotriva mea, de exemplu faptul că tov. Bruker a fost de acord cu mine.)
102 Organizația narodnicilor revoluționari „Zemlea i volea“ („Pămînt și libertate“) a fost întemeiată în toamna anului 1876, la Petersburg ; la început s-a numit „Grupul narodnic-revoluționar din nord“ ; începînd din 1878 este cunoscută sub numele de asociația „Zemlea i volea“. Din această organizație făceau parte Mark și Olga Natanson, G. V. Plehanov, O. V. Aptekman, A. D. și A. F. Mihailov, A. A. Kveatkovski, M. R. Popov, S. M. Kravcinski, D. A. Klemenț, A. D. Oboleșev, S. L. Perovskaia și alți revoluționari de seamă din deceniul al 8-lea al secolului trecut. Fără să renunțe la socialism ca scop final, organizația „Zemlea i volea“ proclama ca scop imediat înfăptuirea „revendicărilor poporului așa cum se prezintă ele în momentul de față“, adică revendicările referitoare la „pămînt și libertate“. „E de la sine înțeles — se spunea în programul acestei organizații — că această formulă poate fi înfăptuită în practică numai printr-o răsturnare violentă“, pentru pregătirea căreia se punea ca sarcină răscolirea „nemulțumirilor poporului“ și „dezorganizarea forțelor statului“. Pentru a putea desfășura agitația în rîndurile țăranilor, zemlevolții organizau „colonii agricole“, îndeosebi în guberniile agricole din regiunea Volgăi și în regiunea centrală cu cernoziom. Ei duceau, de asemenea, o muncă de agitație în rîndurile muncitorilor și ale tineretului studios. La 6 (18) decembrie 1876, zemlevolții au organizat vestita demonstrație din Piața Kazan de la Petersburg. Deși zemlevolții întrețineau legături cu unele cercuri muncitorești, ei nu puteau și nu voiau să treacă în fruntea mișcării muncitorești, deoarece, asemenea celorlalți narodnici, ei negau rolul de avangardă al clasei muncitoare. Ei nu înțelegeau nici importanța luptei politice, care, după părerea lor, distrăgea forțele revoluționarilor și putea să ducă la slăbirea legăturii lor cu poporul.
Spre deosebire de grupurile narodnice din prima jumătate a deceniului al 8-lea al secolului trecut, zemlevolții au creat o organizație închegată, la baza căreia stăteau principiile unei centralizări și discipline riguroase. Organizația era alcătuită dintr-un „cerc principal“ și din grupuri teritoriale și speciale (pentru munca în rîndurile țărănimii și ale muncitorilor, pentru activitatea de „dezorganizare“ etc.) ; în fruntea „cercului principal“ se afla „administrația“ („comisia“), care controla activitatea grupurilor, le aproviziona cu literatură, cu fonduri etc. Statutul societății, adoptat în iarna anului 1876—1877, prevedea că minoritatea trebuie să se supună majorității ; fiecare membru era dator să consacre organizației „toate forțele, mijloacele și legăturile sale, să-i sacrifice toate simpatiile și antipatiile sale, ba chiar și viața“, să păstreze cel mai strict secret în tot ce privește treburile interne ale organizației etc. În 1878—1879, zemlevolții au publicat 5 numere din revista „Zemlea i volea“.
În 1879, sub influența insuccesului agitației socialiste printre țărani și a intensificării represiunilor din partea guvernului, majoritatea zemlevolților au început să încline spre teroarea politică ca principală metodă de luptă pentru realizarea programului lor. Divergențele ivite între adepții vechii tactici (în frunte cu G. V. Plehanov) și partizanii terorii (A. I. Jeleabov și alții) au dus la scindarea organizației „Zemlea i volea“ la Congresul de la Voronej (iunie 1879) ; adepții vechii tactici au organizat asociația „Ciornîi peredel“, ceilalți — „Narodnaia volea“.
În revendicările lor programatice, membrii organizației „Ciornîi peredel“ (G. V. Plehanov, M. R. Popov, P. B. Akselrod, L. G. Deutsch, I. V. Stefanovici, V. I. Zasulici, O. V. Aptekman, V. N. Ignatov, A. P. Bulanov și alții) se situau în esență pe platforma organizației „Zemlea i volea“. În Rusia și în străinătate (unde au emigrat în 1880 Plehanov, Deutsch, Zasulici, Stefanovici și alții), ei au editat revista „Ciornîi peredel“ și ziarul „Zerno“. Ulterior, o parte dintre membrii acestei organizații au evoluat spre marxism (Plehanov, Akselrod, Zasulici, Deutsch și Ignatov au creat în 1883 prima organizație marxistă rusă — grupul „Eliberarea muncii“), iar ceilalți au aderat — după 1 martie 1881 (asasinarea lui Alexandru al II-lea) — la narodovolți. — 243. [Nota red.]
103 „Narodnaia volea“ — organizație politică secretă a narodnicilor teroriști, care a luat naștere în august 1879, în urma scindării organizației narodnice „Zemlea i volea“. În fruntea organizației „Narodnaia volea“ se afla un comitet executiv, format din A. I. Jeleabov, A. D. Mihailov, M. F. Frolenko, N. A. Morozov, V. N. Figner, S. L. Perovskaia, A. A. Kveatkovski și alții. Rămînînd pe pozițiile socialismului utopic narodnicist, narodovolții au pășit, totodată, pe calea luptei politice, considerînd că principala sarcină o constituie răsturnarea absolutismului și cucerirea libertății politice. Programul lor prevedea organizarea unei „reprezentanțe populare permanente“, aleasă prin vot universal, proclamarea libertăților democratice, trecerea pămîntului în mîinile poporului și elaborarea unor măsuri pentru trecerea fabricilor și a uzinelor în mîinile muncitorilor. „Narodovolții — scria V. I. Lenin — au făcut un pas înainte, trecînd la lupta politică, dar nu au reușit să lege această luptă de socialism“ (Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 59).
Narodovolții au dus o luptă eroică împotriva absolutismului țarist. Dar, pornind de la teoria greșită a „eroilor“ activi și a „gloatei“ pasive, ei considerau că vor putea obține transformarea societății fără participarea poporului, prin forțele lor proprii, prin teroare individuală, prin intimidarea și dezorganizarea cîrmuirii. După 1 martie 1881, guvernul a reușit, prin crîncene persecuții, provocări și execuții, să distrugă organizația „Narodnaia volea“.
Încercările repetate de a reînvia organizația „Narodnaia volea“, întreprinse în cursul deceniului al 9-lea, n-au dat nici un rezultat. Astfel, în 1886 a apărut un grup condus de A. I. Ulianov (fratele lui V. I. Lenin) și de P. I. Șevîrev, care împărtășea tradițiile organizației „Narodnaia volea“. După o încercare nereușită de a organiza un atentat împotriva lui Alexandru al III-lea, în 1887 grupul a fost descoperit, iar membrii săi activi au fost executați.
Criticînd programul greșit, utopic al narodovolților, V. I. Lenin vorbea, totodată, cu mare respect de lupta plină de abnegație a narodovolților împotriva țarismului. În 1899, în „Protestul social-democraților din Rusia“, el arăta că „militanții vechii «Narodnaia volea» au știut să joace un rol de seamă în istoria Rusiei, cu toată îngustimea păturilor sociale care îi sprijineau pe puținii eroi și cu toate că nu teoria revoluționară a fost steagul acestei mișcări“ (Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 169). — 243. [Nota red.]
104 Este vorba de incidentul produs la Hamburg în 1900 în legătură cu comportarea unui grup de 122 de zidari care, înființînd „Sindicatul liber al zidarilor“, au lucrat în acord în timpul grevei, trecînd peste interdicția uniunii centrale. Secția din Hamburg a uniunii zidarilor a pus în organizațiile locale ale partidului problema comportării social-democraților membri ai acestui grup, acuzîndu-i că au acționat ca spărgători de grevă. Organizațiile locale au sesizat Comitetul Central al social-democrației germane, cerîndu-i să se pronunțe în această problemă. Comisia de arbitraj numită de C.C. a condamnat conduita social-democraților membri ai „Sindicatului liber al zidarilor“, dar a respins propunerea de a-i exclude din partid. — 250. [Nota red.]
105 În rezoluția lui S. Zborovski (Kostici), care a fost respinsă de congres, § 1 din statutul partidului avea următoarea formulare : „Oricine recunoaște programul partidului și ajută cu mijloace materiale partidul și-i dă în mod regulat un concurs personal sub conducerea uneia dintre organizațiile de partid este considerat de aceasta din urmă membru de partid“ („Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. Procesele-verbale“. Moscova, 1959, pag. 281). — 254. [Nota red.]