Înainte de a trece la dezbaterile următoare în legătură cu statutul este necesar ca, pentru clarificarea divergenței noastre în problema componenței instituțiilor centrale, să ne ocupăm de ședințele neoficiale ținute de organizația „Iskrei“ în timpul congresului. Ultima și cea mai importantă dintre aceste patru ședințe a avut loc imediat după votarea § 1 al statutului ; în felul acesta, scindarea organizației „Iskrei“, care s-a produs la această ședință, a fost și în ordine cronologică și pe plan logic condiția preliminară a luptei care a urmat.
Ședințele neoficiale ale organizației „Iskrei“*1 au început să se țină curînd după incidentul cu Comitetul de organizare, incident care a prilejuit o luare în discuție a eventualelor candidaturi pentru Comitetul Central. Se înțelege de la sine că, dată fiind desființarea mandatelor imperative, aceste ședințe aveau un caracter pur consultativ și nu obligau pe nimeni ; cu toate acestea însă, ele au avut un rol enorm. Alegerea Comitetului Central prezenta mari dificultăți pentru delegații care nu cunoșteau nici numele conspirative, nici activitatea internă a organizației „Iskrei“ — organizație care a făurit unitatea de fapt a partidului și a exercitat acea conducere a mișcării practice care a constituit unul dintre motivele recunoașterii oficiale a „Iskrei“. Am văzut mai înainte că, atîta timp cît au fost uniți, iskriștii au avut pe deplin asigurată la congres o majoritate impunătoare de aproximativ 3/5 din voturi, lucru pe care toți delegații îl înțelegeau cît se poate de clar. Toți iskriștii se așteptau ca organizația „Iskrei“, să recomande o anumită componență a Comitetului Central, și nimeni dintre membrii acestei organizații n-a făcut vreo obiecție împotriva discutării prealabile, în cadrul ei, a componenței Comitetului Central, nimeni n-a pomenit vreodată de o confirmare a întregului Comitet de organizare, adică de transformarea lui în Comitet Central, nimeni n-a propus nici măcar o eventuală consfătuire cu întregul Comitet de organizare în vederea desemnării candidaților pentru Comitetul Central. Această împrejurare este de asemenea cît se poate de caracteristică și e foarte important s-o avem în vedere, deoarece acum, post factum, martoviștii apără cu zel Comitetul de organizare, dovedindu-și astfel, pentru a nu știu cîta oară, nestatornicia lor politică*2. Cît timp sciziunea în problema componenței centrelor nu-l unise încă pe Martov cu Akimovii, toți participanții la congres erau de acord asupra unui lucru, de care orice om nepărtinitor se poate convinge ușor din procesele-verbale ale congresului și din toată istoria „Iskrei“, și anume că Comitetul de organizare era mai ales o comisie pentru convocarea congresului, o comisie anume compusă din reprezentanți ai diferitelor nuanțe, inclusiv cea bundistă, în timp ce munca efectivă de creare a unității organizatorice a partidului a fost în întregime îndeplinită de organizația „Iskrei“ (nu trebuie să uităm de asemenea că, în mod cu totul întîmplător, fie din cauza arestărilor, fie din alte cauze „independente“ de voința lor, cîțiva dintre membrii iskriști ai Comitetului de organizare nu erau prezenți la congres). Care anume membri ai organizației „Iskrei“ erau prezenți la congres se poate vedea din broșura tov. Pavlovici (vezi a sa „Scrisoare despre Congresul al II-lea“, pag. 13)106.
Rezultatul definitiv al dezbaterilor aprinse care au avut loc în cadrul organizației „Iskrei“ s-a concretizat în două hotărîri, despre care am mai vorbit în „Scrisoare către redacție“. Prima hotărîre : „se respinge cu nouă voturi contra patru și trei abțineri una din candidaturile susținute de Martov“. S-ar părea că nimic nu poate fi mai simplu și mai firesc decît faptul că, cu consimțămîntul unanim al celor 16 membri ai organizației „Iskrei“ care erau prezenți la congres, este pusă în discuție problema eventualelor candidaturi, iar una din candidaturile susținute de tov. Martov (și anume candidatura tov. Ștein, după cum a mărturisit acum, în focul discuției, chiar tov. Martov în broșura sa „Starea de asediu“, pag. 69) este respinsă cu majoritate de voturi. Tocmai de aceea ne-am adunat noi la congresul partidului, pentru ca, printre alte probleme, să discutăm și să hotărîm cui să încredințăm „bagheta de dirijor“. Și ca membri de partid eram cu toții datori să acordăm acestui punct de pe ordinea de zi toată atenția cuvenită, să rezolvăm această problemă prin prisma intereselor cauzei, și nu a „amabilităților de filistin“, cum a spus foarte bine mai tîrziu tov. Rusov. Evident, cu prilejul discutării candidaturilor, era imposibil să nu se vorbească la congres și de anumite însușiri personale, să nu se rostească cuvinte de aprobare sau de dezaprobare*3, mai ales într-o adunare restrînsă și neoficială. Încă la congresul Ligii am prevenit că este absurd să se considere că neaprobarea unei candidaturi ar avea în ea ceva „infamant“ (pag. 49 din procesele-verbale ale congresului Ligii), că este absurd să se facă „scene“ și crize de isterie în legătură cu lucruri care țin de îndeplinirea obligației directe a membrilor de partid de a alege în mod conștient și cu toată precauția persoanele care vor deține funcții în partid. Or, tocmai de aici a pornit toată zarva stîrnită de minoritatea noastră ; ea a început să vorbească după congres despre „distrugerea reputației“ (pag. 70 din procesele-verbale ale congresului Ligii), să asigure în presă publicul larg că tov. Ștein era „figura centrală“ a fostului Comitet de organizare și că fără nici un temei a fost acuzat „de planuri infernale“ (vezi „Starea de asediu“, pag. 69). Ei bine, nu înseamnă oare să faci scene de isteric atunci cînd, în legătură cu aprobarea sau dezaprobarea unor candidați, te apuci să țipi că li „se distruge reputația“ ? Nu înseamnă oare să te dedai la intrigi atunci cînd, după ce ai fost înfrînt atît în adunarea neoficială a organizației „Iskrei“ cît și în adunarea oficială supremă a partidului, la congres, te duci să te plîngi străzii și recomanzi onoratului public drept „figuri centrale“ pe candidații respinși ? cînd după aceea cauți, prin sciziune și prin revendicarea cooptării, să impui partidului pe candidații tăi ? în atmosfera mucegăită a emigrației, noțiunile politice au devenit la noi atît de confuze, încît tov. Martov nu mai știe să facă deosebire între datoria de partid și spiritul de cerc și de cumetrie ! Este probabil o dovadă de birocratism și de formalism să crezi că problema candidaților trebuie discutată și decisă numai la congrese, unde delegații se adună pentru a discuta înainte de toate importante probleme principiale, unde se adună reprezentanți ai mișcării care sînt capabili să discute fără părtinire problema persoanelor și sînt capabili (și datori) să ceară și să strîngă în privința candidaților toate informațiile necesare pentru a-și putea da votul în cunoștință de cauză, unde este necesar și firesc să se acorde un anumit loc controverselor în jurul baghetei de dirijor. În locul acestei concepții birocratice și formaliste s-au introdus acum la noi alte obiceiuri : după congres vom vorbi la toate răscrucile despre înmormîntarea politică a lui Ivan Ivanovici și despre distrugerea reputației lui Ivan Nikiforovici ; candidații vor fi recomandați în broșuri de cutare sau cutare publicist, care ne va asigura fariseic, bătîndu-se cu pumnul în piept, că vorbește nu în numele unui cerc, ci în numele partidului... Publicul cititor, îndeosebi publicul amator de scandaluri, se va delecta nespus cu noutatea senzațională că cutare a fost, după cum declară chiar Martov, figura centrală a Comitetului de organizare*4. Acest public cititor este mult mai în măsură să discute și să rezolve această problemă decît instituțiile formaliste de felul congreselor, cu hotărîrile lor pur mecanice luate cu majoritate de voturi... Da, mari sînt grajdurile augiene107 ale ciorovăielilor din emigrație pe care vor mai trebui să le curețe adevărații noștri activiști de partid !
Cealaltă hotărîre a organizației „Iskrei“ : „se acceptă cu zece voturi contra două și patru abțineri o listă de cinci (pentru Comitetul Central), în care, la propunerea mea, au fost introduși un lider al elementelor neiskriste și un lider al minorității iskriștilor“*5. Acest vot are o importanță deosebit de mare pentru că dovedește clar și fără putință de tăgadă toată falsitatea născocirilor apărute mai tîrziu, în atmosfera de ciorovăială, cum că noi am fi vrut să azvîrlim afară din partid sau să înlăturăm pe neiskriști, că majoritatea alegea, numai cu voturile uneia dintre cele două jumătăți ale congresului, candidați din rîndurile aceleiași jumătăți etc. Toate acestea sînt minciuni gogonate. Votul despre care am vorbit arată că noi n-am căutat să-i înlăturăm pe neiskriști din partid și nici măcar din Comitetul Central, ci am acordat adversarilor noștri o minoritate destul de însemnată. Adevărul este că ei voiau să aibă majoritatea și că, văzînd că această modestă dorință nu s-a realizat, au făcut scandal, refuzînd în genere să facă parte din instituțiile centrale. Că lucrurile s-au petrecut tocmai așa, contrar afirmațiilor făcute de tov. Martov la congresul Ligii, se vede din următoarea scrisoare pe care minoritatea organizației „Iskrei“ ne-a trimis-o nouă, majorității iskriste (și majorității congresului, după plecarea celor șapte), curînd după ce congresul a adoptat § 1 din statut (trebuie să notăm că ședința organizației „Iskrei“ despre care am vorbit a fost cea din urmă : după această ședință, organizația s-a destrămat în fapt, iar fiecare din cele două părți a căutat să convingă restul delegaților la congres că dreptatea este de partea ei).
Iată textul scrisorii :
„Ascultînd explicațiile date de delegații Sorokin și Sablina în legătură cu dorința majorității redacției și a grupului «Eliberarea muncii» de a participa la ședința (de la cutare dată*6) și stabilind, cu ajutorul acestor delegați, că în ședința precedentă s-a dat citire unei liste de candidați pentru Comitetul Central, presupunîndu-se că ar emana de la noi și, ca atare, folosind-o pentru o nejustă caracterizare a întregii noastre poziții politice ; avînd în vedere că, în primul rînd, această listă ne-a fost atribuită nouă fără a se fi încercat să i se stabilească proveniența ; că în al doilea rînd, există o legătură neîndoielnică între această împrejurare și acuzația de oportunism adusă fățiș majorității redacției «Iskrei» și a grupului «Eliberarea muncii» ; și că, în al treilea rînd, pentru noi este evidentă legătura dintre această acuzație și planul concret de a schimba componența redacției ziarului «Iskra», — considerăm nesatisfăcătoare explicațiile ce ni s-au dat în legătură cu motivele pentru care n-am fost admiși la ședință, iar refuzul de a ne admite la ședință constituie pentru noi o dovadă că se refuză să ni se dea posibilitatea de a spulbera falsele acuzații amintite mai sus.
Cît despre posibilitatea unui acord între noi cu privire la o listă comună de candidați pentru Comitetul Central, declarăm că singura listă pe care o putem accepta ca bază a unui acord este următoarea : Popov, Troțki, Glebov, subliniind totodată că aceasta este o listă de compromis, deoarece includerea tov. Glebov în această listă nu înseamnă altceva decît o concesie făcută dorinței majorității, întrucît, după ce ne-am lămurit asupra rolului pe care tov. Glebov l-a avut la congres, considerăm că dînsul nu satisface cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru postul de membru al Comitetului Central.
Totodată subliniem că, acceptînd să ducem tratative în problema candidaturilor pentru Comitetul Central, înțelegem s-o facem fără nici o legătură cu problema componenței redacției Organului Central, deoarece în această problemă (a componenței redacției) nu sîntem dispuși să ducem nici un fel de tratative.
În numele unor tovarăși : Martov și Starover“.
Această scrisoare, care oglindește exact starea de spirit a părților în litigiu și stadiul în care a ajuns litigiul, ne introduce direct în „miezul“ sciziunii care începe să se contureze și ne arată adevăratele ei cauze. Minoritatea organizației „Iskrei“, nedorind să ajungă la un acord cu majoritatea și preferînd să desfășoare la congres o agitație liberă (avînd, desigur, tot dreptul s-o facă), vrea totuși ca „delegații“ majorității să admită participarea ei la ședința lor separată ! E de la sine înțeles că la ședința noastră această cerere amuzantă a fost primită doar cu zîmbete și cu ridicări din umeri (scrisoarea a fost, bineînțeles, citită în ședință), iar țipetele pe tema „falsei acuzații de oportunism“, care la un moment dat au căpătat o nuanță isterică, au stîrnit pur și simplu rîsetele asistenței. Dar să examinăm mai întîi, punct cu punct, tînguirile amare ale lui Martov și ale lui Starover.
Li s-a atribuit pe nedrept paternitatea listei ; poziția lor politică a fost nejust caracterizată. Dar, după cum recunoaște chiar Martov (pag. 64 din procesele-verbale ale congresului Ligii), eu nici nu m-am gîndit să-i pun la îndoială declarația că nu el este autorul listei. Chestiunea paternității listei este aici complet lipsită de interes, și puțin importă dacă lista a fost întocmită de vreunul dintre iskriști sau de vreun reprezentant al „centrului“ etc. Important este că această listă, pe care figurau exclusiv membri ai actualei minorități, a circulat la congres, fie și numai cu titlu de simplă supoziție sau sugestie. În fine, mai important ca orice este faptul că la congres Martov a fost nevoit să se scuture în modul cel mai categoric de o listă pe care acum ar trebui s-o întîmpine cu entuziasm. Nimic nu evidențiază mai bine lipsa de statornicie în aprecierea oamenilor și a nuanțelor decît acest salt, făcut în decurs de cîteva luni, de la zarva pe tema „zvonului infamant“ la încercarea de a impune partidului, în instituțiile sale centrale, chiar pe candidații care figurează pe lista pretins infamantă !*7
Această listă — spunea tov. Martov la congresul Ligii — „înseamnă pe plan politic o coaliție între noi, grupul «Iujnîi rabocii» și Bund, o coaliție în sensul unui acord expres“(pag. 64). Este inexact, deoarece, în primul rînd, Bundul n-ar fi acceptat niciodată „un acord asupra unei liste în care nu figura nici un bundist ; iar în al doilea rînd, nu era fi nici nu putea fi vorba de un acord expres (care lui Martov i se părea infamant) nu numai cu Bundul, dar nici cu grupul „Iujnîi rabocii“. Era vorba nu de un acord, ci de o coaliție, era vorba nu de încheierea unei tranzacții de către tov. Martov, ci de faptul că pe el trebuiau în mod inevitabil să-i sprijine aceleași elemente antiiskriste și nestatornice pe care le-a combătut în cursul primei jumătăți a congresului și care s-au agățat de greșeala lui în legătură cu § 1 al statutului. Scrisoarea pe care am reprodus-o dovedește fără putință de tăgadă că pricina „jignirii“ o constituie acuzația publică, fi încă falsă, de oportunism. Aceste „acuzații“, de la care a pornit toată zarva și pe care tov. Martov le ocolește acum cu atîta grijă, deși i le-am amintit în „Scrisoare către redacție“, erau de două feluri : în primul rînd, în timpul dezbaterilor în legătură cu § 1 din statut, Plehanov a spus deschis că problema § 1 este aceea a „separării diverșilor reprezentanți ai oportunismului“ de noi și că pentru proiectul meu, care este un zid de apărare împotriva pătrunderii lor în partid, „trebuie să-și dea votul, chiar și numai pentru acest motiv, toți adversarii oportunismului“ (pag. 246 din procesele-verbale ale congresului). Aceste cuvinte energice, deși întrucîtva atenuate de mine (pag. 250)*8, au stîrnit o adevărată senzație, care și-a găsit o expresie cît se poate de clară în cuvîntările tovarășilor Rusov (pag. 247), Troțki (pag. 248) și Akimov (pag. 253). Pe „culoarele“ „parlamentului“ nostru, teza lui Plehanov a fost viu comentată și repetată în mii de variante în cursul nesfîrșitelor controverse în jurul § 1. Și iată că, în loc să se apere în fond, scumpii noștri tovarăși s-au apucat să facă pe ofensații, mergînd pînă acolo încît să se plîngă în scris împotriva „falsei acuzații de oportunism“ !
Mentalitatea de cerc, cu uimitoarea ei lipsă de maturitate partinică, mentalitate care nu e în stare să suporte adierea proaspătă a discuțiilor deschise, publice, s-a manifestat aici cît se poate de vizibil. Este mentalitatea, bine cunoscută rușilor, care își găsește expresia în vechea zicală : ori te faci frate cu mine, ori te snopesc în bătaie ! Oamenii s-au obișnuit în așa măsură cu clopotul de sticlă al grupurilor restrînse și intime, încît au leșinat de îndată ce au apărut pentru prima oară, pe propria lor răspundere, la o tribună liberă și deschisă. Să acuzi de oportunism, pe cine ? Pe niște membri ai grupului „Eliberarea muncii“, și încă majoritatea lor, închipuiți-vă ce oroare ! Ori scindarea partidului din cauza acestei ireparabile ofense, ori mușamalizarea acestei „certe în familie“ prin restabilirea „continuității“ clopotului de sticlă, — această dilemă se conturează destul de precis în scrisoarea de care ne ocupăm. Mentalitatea proprie vieții de cerc și individualismului de intelectual s-a lovit de necesitatea de a adopta în fața partidului o atitudine deschisă. V-ați putea imagina în partidul german un lucru atît de absurd, atît de meschin, ca o plîngere împotriva unei „false acuzații de oportunism“ ? Acolo, datorită organizării și disciplinei proletare, membrii partidului s-au dezbărat de mult de aceste mofturi de intelectual. Toată lumea are cel mai mare respect, să zicem, față de Liebknecht ; dar el ar fi fost luat în rîs dacă s-ar fi plîns că (împreună cu Bebel) „a fost fățiș acuzat de oportunism“ la congresul din 1895108, atunci cînd, în problema agrară, el s-a aflat în proasta companie a oportunistului notoriu Vollmar și a prietenilor lui. Numele lui Liebknecht este indisolubil legat de istoria mișcării muncitorești germane, desigur, nu pentru că Liebknecht a alunecat întîmplător pe panta oportunismului într-o chestiune de ordin particular și de importanță relativ redusă, ci în pofida acestui fapt. La fel, indiferent de orice iritare inerentă luptei, numele tov. Akselrod, de pildă, inspiră și va inspira întotdeauna respect oricărui social-democrat rus, dar nu pentru că la Congresul al II-lea al partidului nostru tovarășului Akselrod i s-a întîmplat să apere o idee oportunistă, iar la Congresul al II-lea al Ligii să dezgroape vechi tertipuri anarhiste, ci în pofida acestui fapt. Numai cea mai ruginită mentalitate de cerc cu logica ei — ori te faci frate cu mine, ori te snopesc în bătaie — a putut să ducă la isterie și ciorovăieli, la o sciziune în partid din cauza unei „false acuzații de oportunism adusă majorității grupului «Eliberarea muncii»“.
Un alt temei al acestei îngrozitoare acuzații este cît se poate de strîns legat de cel precedent (zadarnic a încercat tov. Martov la congresul Ligii (pag. 63) să ocolească și să estompeze una din laturile acestui incident). Acest temei are în vedere coaliția elementelor antiiskriste și a celor șovăielnice cu tov. Martov, conturată în legătură cu § 1 din statut. Firește, între Martov și antiiskriști n-a existat și nici nu putea să existe vreo înțelegere directă sau indirectă, și nimeni nu l-a bănuit de așa ceva ; numai de frică i s-a năzărit că asupra lui planează o astfel de bănuială. Dar greșeala lui și-a găsit o expresie politică tocmai în faptul că delegații vădit înclinați spre oportunism au început să formeze în jurul lui o majoritate „compactă“ din ce în ce mai strîns unită (care a devenit acum o minoritate numai din cauză că „întîmplător“ au plecat șapte delegați). Asupra acestei „coaliții“ noi am atras atenția, desigur tot în mod deschis, imediat după discutarea § 1, atît la congres (vezi observația menționată mai sus a tov. Pavlovici, pag. 255 din procesele-verbale ale congresului) cît și în organizația „Iskrei“ (mai ales Plehanov, după cît îmi amintesc, a atras atenția asupra acestei coaliții). Este exact același reproș și aceeași ironie cu care au fost tratați Bebel și Liebknecht în 1895, cînd Zetkin le-a spus : „Es tut mir in der Seele weh, dass ich dich in der Gescllschaft seh’“ (mă doare sufletul cînd te văd pe tine — adică pe Bebel — în această companie, adică în compania lui Vollmar & Co)109. Este straniu, într-adevăr, că Bebel și Liebknecht n-au trimis lui Kautsky și Zetkin nici o misivă isterică în care să se plîngă de o falsă acuzație de oportunism...
Cît privește lista de candidați pentru Comitetul Central, această scrisoare denotă eroarea tov. Martov, care la congresul Ligii a afirmat că refuzul de a ajunge la un acord cu noi nu era încă definitiv ; aceasta dovedește o dată în plus că într-o luptă politică este cît se poate de imprudent să încerci să reproduci din memorie diverse discuții, în loc să citezi documente. În realitate, „minoritatea“ a fost atît de modestă, încît a găsit de cuviință să dea „majorității“ un ultimatum : doi candidați să fie luați din rîndurile „minorității“ și unul (ou titlu de compromis și la drept vorbind numai ca o concesie !) din rîndurile „majorității“. E de necrezut, dar asta-i realitatea. Și acest fapt arată clar cit de absurde sînt palavrele de astăzi pe tema că, cu voturile unei jumătăți a congresului, „majoritatea“ alegea numai reprezentanți ai aceleiași jumătăți. Lucrurile s-au petrecut tocmai invers : numai cu titlu de concesie ne-au propus martoviștii ca unul din trei să fie al nostru, dorind, prin urmare, ca, în cazul că vom respinge această originală ofertă de „concesie“, să treacă pe listă numai candidați de-ai lor ! La adunarea noastră separată, noi am rîs de modestia martoviștilor și am întocmit următoarea listă : Glebov — Travinski (ales pe urmă în Comitetul Central) — Popov. Pe acesta din urmă l-am înlocuit (tot în adunarea separată a celor 24) cu tov. Vasiliev (ales pe urmă în Comitetul Central) numai pentru că el, tov. Popov, a refuzat să figureze pe lista noastră, exprimîndu-și refuzul mai întîi într-o convorbire particulară, iar apoi în mod public, la congres (pag. 338).
Iată cum s-au petrecut lucrurile.
Modesta „minoritate“ avea modesta dorință de a fi în majoritate. Văzînd că modesta ei dorință nu a fost satisfăcută, „minoritatea“ a binevoit să adopte în genere o atitudine de refuz și să facă un mic scandal. Iar acum se mai găsesc oameni care cu o superioară condescendență vorbesc despre „îndărătnicia“ „majorității“ !
Cînd a tras sabia pentru agitație liberă la congres, „minoritatea“ adresa „majorității“ ultimatumuri ridicole. După ce au fost înfrînți, eroii noștri au început să plîngă și să țipe că în partid domnește o stare de asediu. Voilà tout*9.
Tot cu zîmbete am întîmpinat noi (adunarea separată a celor 24) și teribila acuzație că am intenționa să schimbăm componența redacției : toți cunoșteau foarte bine, chiar de la începutul congresului și încă dinainte de congres, planul de înnoire a redacției prin alegerea unui grup inițial de trei (mai amănunțit voi vorbi despre aceasta acolo unde mă voi ocupa de alegerea redacției la congres). Că „minoritatea“ s-a speriat de acest plan, după ce a văzut că coaliția „minorității“ cu antiiskriștii confirma întru totul justețea lui, — este un lucru care nu ne-a mirat cîtuși de puțin și care era cît se poate de firesc. Noi, firește, nu puteam lua în serios propunerea de a ne transforma în minoritate de bunăvoie, înainte de a da lupta la congres ; noi nu puteam lua în serios toată această scrisoare, ai cărei autori ajunseseră în așa hal de iritare, încît vorbeau de „false acuzații de oportunism“. Noi aveam speranța fermă că datoria de partid va învinge repede dorința firească de „a-și vărsa veninul“.
*1 Încă la congresul Ligi, în dorința de a evita controverse insolubile, m-am străduit să redau în limite cît mai înguste felul cum au decurs ședinței© neoficiale. Faptele principale sînt expuse și în a mea „Scrisoare către redacția «Iskrei»“ (pag. 4). În „Răspunsul“ sau, tov. Martov nu le-a contestat.
*2 Închipuiți-vă numai următorul „tablou de moravuri“ : un delegat al organizației „Iskrei“ se sfătuiește, la congres, numai cu ea și nici nu pomenește despre o eventuală consfătuire cu Comitetul de organizare. Iar după ce este înfrînt atît în această organizație cît și la congres, el începe să regrete că Comitetul de organizare n-a fost confirmat, să-i ridice retroactiv în slavă și să ignoreze cu un dispreț suveran organizația care i-a dat lui mandatul ! Se poate afirma cu toată certitudinea că ceva asemănător nu s-a întîmplat în istoria nici unuia dintre partidele cu adevărat social-democrate și cu adevărat muncitorești.
*3 La congresul Ligii, tov. Martov s-a plîns amarnic de vehemența dezaprobării mele, fără a observa că din lamentările sale decurge o concluzie care se întoarce împotriva lui însuși. Lenin s-a purtat — ca să întrebuințăm chiar expresia lui Martov — ca un turbat (pag. 63 din procesele-verbale ale congresului Ligii). Just. El trîntea ușile. Adevărat. Prin purtarea lui (la cca de-a doua sau a treia ședință a organizației „Iskrei“) el a stîrnit indignarea tuturor membrilor rămași la adunare. Adevărat. — Dar ce rezultă de aici ? Rezultă doar că, în ceea ce privește fondul problemelor litigioase, argumentele mele erau convingătoare și că desfășurarea lucrărilor congresului le-a confirmat. Într-adevăr, dacă pînă la urmă au fost totuși de partea mea 9 din cei 16 membri ai organizației „Iskrei“, este clar că aceasta s-a întîmplat independent de nefastele mele vehemențe și chiar în pofida lor. Înseamnă că, dacă n-ar fi fost „vehemențele“, poate că aș fi avut de partea mea mai mult decît nouă. Înseamnă că argumentele și faptele au fost cu atît mai convingătoare, cu cît mai mare era „indignarea“ pe care au trebuit s-o învingă.
*4 Ca și Martov, am propus și eu în organizația „Iskrei“, și tot fără succes, un candidat pentru Comitetul Central, candidat în privința căruia și eu aș putea să spun că are o reputație excelentă, dovedită prin fapte excepționale atît înainte de congres cît și la începutul acestuia. Dar nici nu-mi trece prin minte așa ceva. Acest tovarăș se respectă îndeajuns pentru a nu permite nimănui să-i susțină în presă candidatura după congres sau să se plîngă de înmormîntarea lui politică, de distrugerea reputației lui etc.
*5 Vezi volumul de fată, pag. 101. — Nota red.
*6 După socoteala mea (vezi volumul de față, pag. 484. — Nota red.), data arătată în scrisoare cade într-o zi de marți. Ședința a avut loc marți seara, adică după cea de-a 28-a ședință a congresului. Această indicație cronologică este foarte importantă. Ea infirmă pe bază de documente părerea tov. Martov că divergenta dintre noi s-a produs în problema organizării centrelor, și nu în aceea a componentei lor. Ea dovedește pe bază de documente justețea expunerii făcute de mine la congresul Ligii și în „Scrisoare către redacție“. După cea de-a 28-a ședință a congresului, tovarășii Martov și Starover au început să vorbească foarte insistent despre o falsă acuzație de oportunism, fără a sufla o vorbă măcar despre divergența în problema componenței Consiliului sau în problema cooptării în instituțiile centrale (probleme care au fost discutate în ședința a 25-a, a 26-a și a 27-a).
*7 Rîndurile de mai sus erau deja culese atunci cînd am aflat despre incidentul dintre tov. Gusev și tov. Deutsch. Acest incident va fi examinat de noi aparte, într-o anexă la lucrarea de față. (Vezi volumul de față, pag. 405—414. — Nota red.)
*8 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 281. — Nota red.
*9 — Asta-i tot. — Nota trad.
106 La Congresul al II-lea al partidului au fost 16 membri ai organizației „Iskrei“, dintre care : partizani ai majorității, în frunte cu Lenin — 9 (V. I. Lenin, G. V. Plehanov, N. K. Krupskaia, R. S. Zemleacika, L. M. Knipovici, N. E. Bauman, D. I. Ulianov, P. A. Krasikov, V. A. Noskov), iar partizani ai minorității, în frunte cu Martov — 7 (L. Martov, P. B. Akselrod, A. N. Potresov, V. I. Zasulici, L. G. Deutsch, L. D. Troțki, V. N. Krohmal). — 265. [Nota red.]
107 Grajduri augiene — potrivit mitologiei grecești, întinsele grajduri ale lui Augias, regele Elidei, care nu fuseseră curățate timp de mulți ani și pe care Hercule le-a curățat într-o singură zi. Prin expresia „grajduri augiene“ se înțelege o mare îngrămădire de gunoaie sau o stare de extremă dezordine și delăsare. — 267. [Nota red.]
108 Congresul din 1895 al social-democrației germane a avut loc la Breslau între 6 și 12 octombrie (st.n.). În centrul atenției congresului a stat discutarea proiectului de program agrar, prezentat de comisia agrară creată printr-o hotărîre a Congresului de la Frankfurt din 1894. Proiectul de program agrar conținea greșeli grave ; în special se făcea simțită în el tendința de a transforma partidul proletar într-un partid „al întregului popor“. În afară de oportuniști s-au pronunțat pentru acest proiect și A. Bebel și W. Liebknecht, lucru pentru care la Congresul din 1895 au fost dezaprobați de către tovarășii lor de partid. Proiectul de program agrar a fost aspru criticat la congres de K. Kautsky, C. Zetkin și o serie de alți social-democrați. Congresul a respins cu majoritate de voturi (158 de voturi pentru, 63 de voturi contra) proiectul de program agrar prezentat de comisie. — 272. [Nota red.]
109 Cuvintele rostite de Margareta din tragedia „Faust“ de Goethe (atunci cînd ea îi reproșează lui Faust prietenia sa cu Mefistofel), citate din memorie de C. Zetkin în cuvîntarea ei la congresul social-democrației germane. — 273. [Nota red.]