Punctele următoare au stîrnit mult mai multe controverse în jurul amănuntelor decît în jurul principiilor de organizare. Ședința a 24-a a congresului a fost în întregime consacrată problemei reprezentării la congresele partidului, cu care prilej planurile comune tuturor iskriștilor au fost energic și categoric combătute iarăși numai de bundiști (Goldblat și Liber, pag. 258-259) și de tov. Akimov, care, cu o francheță demnă de toată lauda, și-a recunoscut rolul său la congres : „De fiecare dată vorbesc pe deplin conștient de faptul că prin argumentele mele nu voi reuși să-i influențez pe tovarăși, ci, dimpotrivă, voi prejudicia punctul pe care-l apăr“ (pag. 261). Această observație justă era cît se poate de nimerită imediat după discutarea § 1 din statut; doar expresia „dimpotrivă“ nu este tocmai bine întrebuințată aici, deoarece tov. Akimov a știut nu numai să prejudicieze anumite puncte, dar în același timp, și chiar prin aceasta, a știut să-i și „influențeze pe tovarășii“... din rîndurile iskriștilor foarte inconsecvenți, înclinați spre frazeologie oportunistă.
În linii generale, § 3 din statut, care stabilește condițiile de reprezentare la congres, a fost adoptat cu majoritate de voturi și 7 abțineri (pag. 263), evident din partea unor antiiskriști.
In discuția asupra componenței Consiliului, care a absorbit cea mai mare parte din ședința a 25-a a congresului, s-a produs o extraordinară fracționare a grupărilor în jurul unui număr enorm de proiecte de tot felul. Abramson și Țarev declară că resping în întregime planul creării unui Consiliu. Panin vrea cu tot dinadinsul să facă din Consiliu exclusiv o instanță de arbitraj, și de aceea propune cît se poate de consecvent să se scoată precizarea că Consiliul este forul superior al partidului și că poate fi convocat de oricare doi dintre membrii săi*1. Gherț și Rusov preconizează modalități diferite de alcătuire a Consiliului, în completarea celor trei modalități propuse de cei cinci membri ai comisiei pentru redactarea statutului.
Problemele controversate se reduceau în primul rînd la definirea sarcinilor Consiliului : instanță de arbitraj sau for superior al partidului ? Prima formulă a fost consecvent susținută, după cum am mai spus, de tov. Panin. Dar el a rămas izolat. Tov. Martov s-a declarat categoric împotriva acestei formule : „Sînt de părere că trebuie respinsă propunerea de a se scoate cuvintele : «Consiliul este forul superior» ; formularea noastră“ (adică formularea sarcinilor Consiliului asupra căreia am căzut de acord în comisia pentru redactarea statutului) „lasă înadins Consiliului posibilitatea de a se transforma într-un for superior al partidului. Pentru noi, Consiliul nu este numai o instanță de conciliere“. În realitate însă, potrivit proiectului tov. Martov, componența Consiliului corespundea pe de-a-ntregul și exclusiv menirii de „instanță de conciliere“ sau de comisie de arbitraj : cîte doi membri din partea fiecărui centru și un al cincilea invitat de acești patru. Nu numai această componență a Consiliului, ci și cea adoptată de congres la propunerea tov. Rusov și tov. Gherț (al cincilea membru este numit de congres) corespunde exclusiv unor scopuri de conciliere sau de arbitraj. Între o asemenea componență a Consiliului și menirea lui de a deveni forul superior al partidului există o contradicție ireductibilă. Forul superior al partidului trebuie să aibă o componență constantă și să nu depindă de schimbările întîmplătoare care survin în componența centrelor (uneori din cauza căderilor). Forul superior al partidului trebuie să fie direct legat de congresul partidului, să-și primească împuternicirile de la acesta din urmă, iar nu de la celelalte două instituții ale partidului, subordonate congresului. Forul superior trebuie să fie alcătuit din persoane pe care congresul partidului le cunoaște. În sfîrșit, forul superior nu poate fi organizat în așa fel încît însăși existența lui să fie lăsată la voia întîmplării : dacă cele două colegii nu vor cădea de acord asupra alegerii celui de-al cincilea membru, partidul va rămîne fără for superior ! Împotriva acestei argumentări s-a obiectat : 1) în cazul cînd unul din cei cinci membri ai Consiliului se abține, iar interesele celorlalți se împart pe din două, de asemenea se poate crea o situație fără ieșire (Egorov). Această obiecție este lipsită de temei, deoarece imposibilitatea de a lua o hotărîre este uneori inevitabilă pentru orice colegiu, dar aceasta este cu totul altceva decît imposibilitatea de a alcătui un colegiu. A doua obiecție : „dacă un for cum este Consiliul nu va fi în stare să aleagă pe un al cincilea membru, aceasta înseamnă că forul în cauză este în genere incapabil de muncă“ (Zasulici). Dar aici nu e vorba de incapacitate de muncă, ci de inexistența acestui for superior : fără al cincilea membru nu va exista nici un Consiliu, nu va exista nici un „for“, și în acest caz nici nu va mai putea fi vorba de capacitate de muncă. În sfîrșit, răul acesta ar mai putea fi îndreptat dacă ar fi vorba de cazuri cînd nu poate fi alcătuit un organ de partid care este subordonat unui alt organ, superior, pentru că în asemenea cazuri acest organ superior ar putea, la nevoie, să remedieze într-un fel sau altul situația creată. Dar în afară de congres nu există nici un alt organ mai presus de Consiliu, și de aceea este evident nelogic să se lase în statut posibilitatea ca acest Consiliu să nu se poată nici măcar alcătui.
Cele două scurte intervenții ale mele la congres în legătură cu această chestiune au fost consacrate exclusiv analizei (pag. 267 și 269)*2 acestor două obiecții greșite, cu ajutorul cărora proiectul lui Martov a fost apărat de el însuși și de alți tovarăși. Cît privește problema precumpănirii în Consiliu a Organului Central sau a Comitetului Central, ea nici n-a fost atinsă de mine. Această problemă a fost ridicată pentru prima oară de tov. Akimov în ședința a 14-a a congresului (pag. 157), în care el a atras atenția asupra pericolului precumpănirii Organului Central, și dacă tovarășii Martov, Akselrod și alții au creat după congres legenda absurdă și demagogică cum că „majoritatea“ ar vrea să facă din Comitetul Central un instrument al redacției, ei n-au făcut altceva decît să-i urmeze pe Akimov. Vorbind de această chestiune în broșura sa „Starea de asediu“, tov. Martov a trecut discret sub tăcere numele adevăratului ei inițiator !
Acela care va dori să-și facă o idee completă despre modul în care s-a pus la congresul partidului chestiunea precumpănirii Organului Central asupra Comitetului Central și nu se va limita la citate izolate, smulse din context, se va convinge ușor că tov. Martov a denaturat faptele. Încă în ședința a 14-a nimeni altul decît tov. Popov începe o polemică împotriva punctului de vedere al tov. Akimov, care vrea „să instaureze la vîrful partidului «cea mai strictă centralizare», cu scopul de a slăbi influența Organului Central“ (pag. 154, subliniat de mine), „ceea ce și constituie de fapt tot sensul acestui sistem (al lui Akimov)“. „Eu nu numai că nu sînt pentru o asemenea centralizare — adaugă tov. Popov dar sînt gata s-o combat pe toate căile, pentru că ea este steagul oportunismului“. Iată unde trebuie căutată rădăcina faimoasei probleme a precumpănirii Organului Central asupra Comitetului Central, și nu-i de mirare că tov. Martov este nevoit acum să treacă sub tăcere adevărata origine a problemei. Nici chiar tov. Popov n-a putut să nu vadă caracterul oportunist al acestor considerații akimoviste pe tema precumpănirii Organului Central*3, și, pentru a delimita net punctul său de vedere de cel al tov. Akimov, tov. Popov a declarat categoric : „N-am nimic împotrivă ca în acest for (în Consiliu) să fie trei membri din partea redacției și doi din partea Comitetului Central. Aceasta este o chestiune secundară (subliniat de mine) ; important este ca conducerea, conducerea supremă a partidului, să emane de la o singură sursă“ (pag. 155). Tov. Akimov obiectează : „Proiectul asigură Organului Central o situație precumpănitoare în Consiliu, chiar și numai în virtutea faptului că redacția are o componență constantă, pe cînd cea a Comitetului Central este variabilă“ (pag. 157) — argument care privește numai „caracterul constant“ al conducerii principiale (fenomen normal și de dorit), și nicidecum „precumpănirea“ în sensul de amestec sau de încălcare a autonomiei. Iar tov. Popov, care pe atunci încă nu făcea parte din „minoritate“ — din această „minoritate“ care, pentru a ascunde faptul că e nemulțumită de componența centrelor, recurge la bîrfeli pe tema pretinsei lipse de autonomie a Comitetului Central răspunde foarte just tovarășului Akimov : „Eu propun să-i considerăm (adică să considerăm Consiliul) drept for conducător al partidului, și atunci este cu totul indiferent dacă el va cuprinde un număr mai mare de reprezentanți din partea Organului Central sau din partea Comitetului Central“ (pag. 157-158. Subliniat de mine).
Cînd dezbaterile asupra componenței Consiliului au fost reluate în ședința a 25-a, tov. Pavlovici, continuînd vechea polemică, s-a pronunțat pentru precumpănirea Organului Central asupra Comitetului Central, „dată fiind stabilitatea celui dintîi“ (264), referindu-se la stabilitatea lui principială, așa cum a și înțeles tov. Martov, care, vorbind imediat după tov. Pavlovici, a găsit că este inutil „să se fixeze precumpănirea unei instituții asupra celeilalte“ și a arătat că unul dintre membrii Comitetului Central ar putea să stea în străinătate : „în felul acesta se păstrează, într-o anumită măsură, stabilitatea principială a Comitetului Central“ (264). Aici nu găsim încă nici umbră de confundare demagogică a problemei stabilității principiale și a ocrotirii acestei stabilități cu aceea a ocrotirii autonomiei și independenței Comitetului Central. În această confuzie, care după congres a devenit aproape principalul atu al tov. Martov, a perseverat cu încăpățînare la congres numai tov. Akimov; el încă pe atunci vorbea despre „spiritul arakceevist al statutului“ (268) și afirma că, „dacă în Consiliul partidului vor fi trei membri ai redacției Organului Central, Comitetul Central va deveni un simplu executant al voinței redacției (subliniat de mine). Trei persoane care stau în străinătate vor căpăta dreptul de a dispune nelimitat (!!) de activitatea întregului (!!) partid. Fiind la adăpost de orice pericol, puterea lor ar fi o putere pe viață“ (268). Împotriva acestor fraze demagogice și cu totul absurde, care substituie conducerii ideologice amestecul în activitatea întregului partid (și care după congres au furnizat tov. Akselrod, cu elucubrațiile sale despre „teocrație“110, o lozincă cît se poate de ieftină), — împotriva acestor fraze s-a ridicat din nou tov. Pavlovici, subliniind că este „pentru trăinicia și puritatea principiilor reprezentate de «Iskra». Dînd precumpănite redacției Organului Central, eu implicit întăresc aceste principii“ (268).
Iată cum se prezintă în realitate problema faimoasei precumpăniți a Organului Central asupra Comitetului Central. Această faimoasă „divergență principială“ a tovarășilor Akselrod și Martov nu este altceva decît o repetare a frazelor oportuniste și demagogice ale tov. Akimov, al căror caracter adevărat l-a văzut clar pînă și tov. Popov pe vremea cînd nu fusese încă înfrînt în problema componenței centrelor !
Bilanțul discuției asupra componenței Consiliului : în pofida încercărilor tov. Martov de a dovedi, în broșura sa „Starea de asediu“, că expunerea făcută de mine în „Scrisoare către redacție“ ar conține contradicții și inexactități, procesele-verbale ale congresului arată clar că, în comparație cu § 1, problema componenței Consiliului este într-adevăr numai o problemă de amănunt și că afirmația făcută în articolul „Congresul nostru“ („Iskra“ nr. 53), potrivit căreia în centrul controverselor noastre ar fi stat „aproape exclusiv“ probleme legate de organizarea instituțiilor centrale ale partidului, constituie o denaturare flagrantă. Această denaturare este cu atît mai gravă cu cît autorul articolului a ocolit cu desăvîrșire controversele purtate în jurul § 1. Procesele-verbale confirmă de asemenea că n-a existat o grupare precis conturată a iskriștilor în problema componenței Consiliului ; votări nominale n-au fost, Martov e în divergență cu Panin, alături de mine se află Popov, Egorov și Gusev au o poziție aparte etc. În sfîrșit, ultima mea afirmație (făcută la congresul „Ligii din străinătate a social-democrației revoluționare ruse“) că coaliția dintre martoviști și antiiskriști se întărește este de asemenea confirmată de cotitura, azi vizibilă pentru toți, pe care tov. Martov și tov. Akselrod au făcut-o și în această problemă în direcția poziției tov. Akimov.
*1 Tov. Starover înclina și el, pe cît se vede, spre punctul de vedere al tov. Panin, cu singura deosebire că acesta din urmă știa ce vrea și, pe deplin consecvent, propunea rezoluții care transformau Consiliul într-o instanță de arbitraj, de conciliere, pe cînd tov. Starover nu știa ce vrea atunci cînd spunea că, potrivit prevederilor proiectului de statut, Consiliul se întrunește „numai la dorința părților“ (pag. 266). Este ceva pur și simplu greșit.
*2 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 285. — Nota red.
*3 Pe tov. Akimov, nici tov. Popov și nici tov, Martov nu s-au jenat să-i numească oportunist; ei au început să se simtă ofensați și să se declare indignați abia atunci cînd acest epitet le-a fost aplicat lor înșiși, și pe bună dreptate, în legătură cu „egalitatea limbilor“ sau cu § 1. Tov. Akimov, pe urmele căruia a calcat tov. Martov, a știut totuși să se comporte la congresul partidului cu mai multă demnitate și curaj decît tov. Martov & Co. la congresul Ligii. „Mi se aruncă aici epitetul de oportunist — spunea tov, Akimov la congresul partidului ; — personal, consider că acesta e un cuvînt de ocară, jignitor, și cred că nu-l merit cîtuși de puțin ; cu toate acestea însă nu protestez împotriva acestui lucru” (pag. 296). Poate că tovarășii Martov și Starover i-au propus tov. Akimov să semneze protestul lor împotriva falsei acuzații de oportunism, dar tov. Akimov a refuzat ?
110 Este vorba de articolul lui P. B. Akselrod „Unirea social-democrației din Rusia și sarcinile ei“ („Iskra“ nr. 55 din 15 decembrie 1903), îndreptat împotriva principiilor organizatorice ale bolșevismului. — 279. [Nota red.]