Din dezbaterile ulterioare în legătură cu statutul (în ședința a 26-a a congresului) merită să fie relevată numai problema limitării puterii Comitetului Central, problemă care pune în lumină caracterul actualelor atacuri ale martoviștilor împotriva hipercentralismului. În tendința lor de a limita centralismul, tovarășii Egorov și Popov au dat dovadă de ceva mai multă consecvență, indiferent dacă era vorba de propria lor candidatură sau de cea pe care o susțineau. Încă în comisia pentru întocmirea statutului au propus ei ca dreptul Comitetului Central de a dizolva comitetele locale să fie îngrădit, în sensul că poate fi exercitat numai cu asentimentul Consiliului și numai în cazurile anume specificate (pag. 272, nota 1). Trei membri ai comisiei pentru redactarea statutului (Glebov, Martov și cu mine) ne-am pronunțat împotriva acestor propuneri, iar la congres tov. Martov a apărat punctul nostru de vedere (pag. 273), obiectînd lui Egorov și lui Popov că „și fără o astfel de prevedere Comitetul Central va chibzui cu grijă lucrurile înainte de a se hotărî să ia o măsură atît de gravă ca dizolvarea unei organizații“. După cum vedeți, pe vremea aceea tov. Martov mai rămînea surd la orice fel de tirade anticentraliste, și congresul a respins propunerea lui Egorov și a lui Popov ; din păcate, procesele-verbale nu arată cu cîte voturi.
La congresul partidului, tov. Martov s-a declarat de asemenea „împotriva înlocuirii cuvîntului «organizează» (Comitetul Central organizează comitete etc. ; § 6 din statut) prin cuvîntul «confirmă». Trebuie să-i dăm și dreptul de a organiza“, spunea pe atunci tov. Martov, care nu ajunsese încă la remarcabila idee, descoperită abia la congresul Ligii, că în sfera noțiunii „a organiza“ nu intră și confirmarea.
În afară de aceste două puncte, nu cred ca restul dezbaterilor, purtate asupra unor chestiuni extrem de mărunte în legătură cu prevederile de detaliu ale §§ 5-11 din statut (pag. 273-276 din procesele-verbale), să prezinte vreun interes. Paragraful 12 reglementează cooptarea în toate organele de partid în general și în instituțiile centrale în special. Comisia propune ca majoritatea calificată necesară pentru cooptare să fie majorată de la 2/3 la 4/5. Raportorul (Glebov) propune ca în Comitetul Central cooptarea să se facă cu unanimitate de voturi. Tov. Egorov, considerînd că trebuie evitate orice surse de fricțiuni, se pronunță pentru majoritate simplă atunci cînd nu există un veto motivat. Tov. Popov nu este de acord nici cu comisia, nici cu tov. Egorov și cere : ori majoritate simplă (fără drept de veto), ori unanimitate. Tov. Martov nu este de acord nici cu comisia, nici cu Glebov, nici cu Egorov sau cu Popov, declarîndu-se împotriva unanimității, împotriva majorității de 4/5 (pentru 2/3), împotriva „cooptării reciproce“, adică împotriva dreptului redacției Organului Central de a contesta cooptarea în Comitetul Central, și viceversa („dreptul de control reciproc asupra cooptării“).
După cum vede cititorul, se formează un mozaic de păreri pestrițe, și divergențele se fracționează în așa măsură, incit se ajunge la situația că aproape fiecare delegat susține un alt punct de vedere !
Tov. Martov spune : „Recunosc că este o imposibilitate psihologică să lucrezi cu persoane dezagreabile. Dar pentru noi este important, de asemenea, ca organizația noastră să fie viabilă și capabilă să lucreze... Nu este necesar ca Comitetul Central și redacția Organului Central să aibă un drept de control reciproc asupra cooptării. Eu sînt împotriva acestui control nu pentru că aș socoti că Comitetul Central și redacția Organului Central nu sînt competente unul în domeniul celuilalt. Nicidecum ! Redacția Organului Central, de pildă, ar putea da Comitetului Central un sfat bun în problema dacă domnul Nadejdin, de pildă, trebuie sau nu să fie primit în Comitetul Central. Mă declar împotriva acestui control pentru că nu vreau să creez o procedură birocratică, sîcîitoare pentru ambele părți“.
Eu îi obiectez : „Aici sînt două probleme. Prima este problema unei majorități calificate, și declar că sînt împotriva propunerii de a o reduce de la 4/5 la 2/3. Nu are rost să se prevadă în statut un protest motivat, și eu sînt împotriva acestei propuneri. Mult mai importantă este a doua problemă, aceea a dreptului de control reciproc al Comitetului Central și al Organului Central asupra cooptării. Acordul reciproc între cele două centre este condiția necesară a armoniei. Aici e vorba de o ruptură între aceste două centre. Cine nu vrea o sciziune trebuie să aibă grijă să domnească armonia. Din viața partidului se știe că au existat oameni care provocau sciziuni. Aceasta este o problemă principială, o problemă importantă, de care poate să depindă în întregime viitoarea soartă a partidului“ (276-277)*1. Acesta este textul complet al conspectului intervenției mele, înregistrat la congres, intervenție căreia tov. Martov îi acordă o importanță deosebit de mare. Din păcate, acordîndu-i o importanță atît de mare, el nu și-a dat totodată osteneala de a o pune în legătură cu toate celelalte dezbateri și cu întreaga situație politică ce se crease la congres pe vremea cînd această cuvîntare a fost rostită.
Înainte de toate se pune întrebarea : de ce în proiectul meu inițial (vezi pag. 394, § 11)*2 m-am limitat la 2/3 și n-am cerut un control reciproc asupra cooptării în instituțiile centrale ? Tov. Troțki, care a luat cuvîntul după mine (pag. 277), a pus imediat această întrebare.
Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în cuvîntările rostite de mine la congresul Ligii și în scrisoarea tov. Pavlovici cu privire la Congresul al II-lea. § 1 din statut „a spart vasul“, și trebuia să-i legăm cu „un nod dublu“, am spus eu la congresul Ligii. Aceasta însemna, în primul rînd, că într-o problemă pur teoretică Martov s-a dovedit a fi oportunist și că greșeala lui a fost apărată de Liber și de Akimov. Aceasta însemna, în al doilea rînd, că coaliția martoviștilor (adică a unei infime minorități a iskriștilor) cu antiiskriștii le dădea la congres majoritatea în problema componenței centrelor. Or, aici eu vorbeam tocmai despre componența centrelor, subliniind necesitatea armoniei și punînd în gardă împotriva „oamenilor care provocau sciziuni“. Acest avertisment a căpătat într-adevăr o mare însemnătate principială, căci organizația „Iskrei” (incontestabil mai competentă în problema componenței centrelor, deoarece cunoștea mai îndeaproape toată activitatea practică și pe toți candidații) își dăduse deja votul consultativ în această problemă și adoptase rezoluția pe care o cunoaștem relativ la candidaturile care-i inspirau temeri. Atît moralmente cît și în fond (adică sub aspectul competenței forului care ia hotărîrea), organizația „Iskrei” trebuia să aibă un rol hotărîtor în această problemă gingașă. Formal însă, tov. Martov avea, bineînțeles, tot dreptul să apeleze la alde Liber și Akimov împotriva majorității organizației „Iskrei”. Iar tov. Akimov, în strălucita sa cuvîntare pe marginea § 1, a spus remarcabil de clar și de inteligent că, ori de cîte ori vede printre iskriști o divergență asupra mijloacelor menite să asigure atingerea scopului lor iskrist comun, el votează în mod conștient, deliberat, pentru mijlocul cel mai slab, deoarece scopurile sale, ale lui Akimov, sînt diametral opuse scopurilor urmărite de iskriști. Era deci în afară de orice îndoială că, independent chiar de voința și de conștiința tov. Martov, tocmai cea mai proastă componență a centrelor va obține sprijinul Liberilor și al Akimovilor. Ei pot vota, ei trebuie să voteze (dacă judecăm nu după vorbele lor, ci după faptele lor, după felul cum au votat în problema § 1) tocmai acea listă care poate promite prezența „persoanelor ce provocau sciziuni“, să voteze tocmai cu scopul de „a provoca sciziune“. Este oare de mirare că într-o asemenea situație eu am vorbit despre o importantă chestiune principială (armonia dintre cele două centre) de care poate să depindă toată soarta viitoare a partidului ?
Nici un social-democrat care cunoaște cît de cît ideile, planurile iskriste și istoria mișcării, care împărtășește cît de cît sincer aceste idei nu se putea îndoi nici o clipă că soluția impusă de alde Liber și Akimov în litigiul ivit în cadrul organizației „Iskrei“ în problema componenței centrelor era din punct de vedere formal inatacabilă, dar asigura cele mai rele rezultate posibile. Împotriva acestor rezultate, cele mai rele cu putință, eram datori să luptăm.
Se pune întrebarea : cum să luptăm ? Noi am luptat, firește, fără isterie și fără mici scandaluri, cu mijloace perfect leale și perfect statutare : simțind că sîntem în minoritate (ca și la votarea § 1), am pus în fața congresului problema ocrotim drepturilor minorității. Condiții mai riguroase în ceea ce privește majoritatea calificată necesară la primirea de membri (4/5 în loc de 2/3), unanimitatea de voturi la cooptare și controlul reciproc asupra cooptării în instituțiile centrale, — asupra tuturor acestor lucruri am început să insistăm atunci cînd ne-am văzut puși în minoritate în problema componenței centrelor. Acest fapt este mereu ignorat de cei care înclină să judece superficial congresul, după vreo două-trei convorbiri amicale, fără o serioasă studiere a tuturor proceselor-verbale și a tuturor „mărturiilor“ părților interesate. Și oricine își va da osteneala să studieze conștiincios aceste procese-verbale și aceste mărturii va ajunge în mod inevitabil la concluzia mea : rădăcina controversei în acel moment al congresului o constituia exclusiv problema componenței centrelor, iar noi căutam să obținem condiții de control mai riguroase tocmai pentru că, fiind în minoritate, voiam „să legăm cu un nod dublu vasul“ pe care Martov îl spărsese spre marea bucurie a Liberilor și a Akimovilor și cu concursul lor entuziast.
„Dacă nu ar fi așa — spune tov. Pavlovici vorbind despre acest moment al congresului ar trebui să presupunem că, formulînd punctul referitor la unanimitatea în materie de cooptări» noi purtăm grija adversarilor noștri, deoarece părții care precumpănește într-o instituție sau alta unanimitatea nu numai că nu-i este necesară, dar îi este chiar dezavantajoasă“ („Scrisoare despre Congresul al II-lea“, pag. 14). În momentul de față însă, unii uită mult prea des cronologia evenimentelor, uită că în decursul unei întregi perioade a congresului minoritatea de astăzi a fost majoritate (datorită concursului Liberilor și al Akimovilor) și că tocmai în acea perioadă s-a produs controversa în jurul cooptării în instituțiile centrale, controversă al cărei substrat îl constituia divergența ivită în organizația „Iskrei“ în problema componenței centrelor. Acela care-și va lămuri semnificația acestei împrejurări va înțelege de ce au fost atît de pasionate dezbaterile noastre și nu se va mira de contradicția aparentă că niște divergențe neînsemnate, de amănunt au pus pe tapet probleme într-adevăr importante, principiale.
Tov. Deutsch, care a luat cuvîntul în aceeași ședință (pag. 277), avea în bună parte dreptate atunci cînd spunea : „Este neîndoielnic că această propunere are în vedere momentul actual“. Într-adevăr, numai dacă înțelegi momentul respectiv în toată complexitatea lui, poți pricepe adevărata semnificație a litigiului. Și este cît se poate de important să nu se uite că, atunci cînd noi am fost în minoritate, am apărat drepturile minorității cu metode pe care orice social-democrat din Europa le va considera legitime și admisibile, și anume am cerut congresului să instituie un control mai riguros asupra componenței centrelor. Tot astfel avea în bună parte dreptate și tov. Egorov atunci cînd spunea, tot la congres, dar într-o altă ședință : „Mă miră foarte mult că aud din nou în dezbateri invocîndu-se principiile“... (Aceste cuvinte au fost rostite cu prilejul alegerii Comitetului Central, în ședința a 31-a a congresului, adică, dacă nu mă înșel, joi dimineața, iar ședința a 26-a, despre care e vorba acum, a avut loc luni seara)... „E limpede, cred, pentru toată lumea că, în ultimele zile, în centrul dezbaterilor nu a stat o formulare principială sau alta a problemei, ci exclusiv preocuparea de a asigura sau de a împiedica intrarea cutărei sau cutărei persoane în instituțiile centrale. Să recunoaștem că la acest congres principiile au fost de mult date uitării și să spunem lucrurilor pe nume. (Ilaritate generală. Muraviev: „Rog să se consemneze în procesul-verbal că tov. Martov a zîmbit“.) (Pag. 337). Nu-i de mirare că tov. Martov și noi toți rîdem de plîngerile tov. Egorov, care erau într-adevăr ridicole. Da, „în ultimele zile“ discuțiile s-au învîrtit în foarte mare măsură în jurul problemei componenței centrelor. Asta-i adevărat. La congres, acest lucru era într-adevăr cît se poate de clar pentru toți (și numai acum minoritatea caută să pună în umbră această împrejurare evidentă). În sfîrșit, este adevărat, de asemenea, că trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Dar, pentru dumnezeu, ce are a face aici „uitarea principiilor“ ?? Pentru asta doar ne-am adunat noi la congres (vezi pag. 10, ordinea de zi a congresului) ca să discutăm în primele zile programul, tactica, statutul și să rezolvăm problemele legate de ele, iar în ultimele zile (punctele 18-19 de pe ordinea de zi) să discutăm componența centrelor și să rezolvăm aceste probleme. Faptul că ultimele zile ale congreselor sînt consacrate de obicei luptei pentru bagheta de dirijor este ceva cît se poate de firesc și întru totul, dar întru totul legitim. (Atunci însă cînd încăierarea pentru bagheta de dirijor se produce după congres, ea nu mai e decît o ciorovăială.) Cînd cineva este înfrînt la congres în problema componenței centrelor (cum a fost înfrînt tov. Egorov), el se face pur și simplu de rîs cînd după aceea vorbește de „uitarea principiilor“. Este deci cît se poate de explicabil că toți delegații au rîs de tov. Egorov. Este explicabil, de asemenea, de ce a cerut tov. Muraviev să se consemneze în procesul-verbal că tov. Martov a participat la aceste rîsete : rîzînd de tov. Egorov, tov. Martov rîdea de el însuși...
În completarea ironiei tov. Muraviev n-ar fi poate de prisos să relatăm următorul fapt. Precum se știe, după congres, tov. Martov a căutat să asigure pe toată lumea că ceea ce a avut în divergențele noastre un rol cardinal a fost tocmai problema cooptării în instituțiile centrale, că „majoritatea vechii redacții“ era categoric împotriva controlului reciproc asupra cooptării în instituțiile centrale. Înainte de congres, acceptînd proiectul meu care prevedea alegerea a două grupuri de trei, precum și cooptarea reciprocă cu o majoritate de 2/3, tov. Martov îmi scria în legătură cu aceasta : „Acceptînd această formă de cooptare reciprocă, trebuie să subliniez că după congres completarea fiecărui centru se va face pe baze întrucîtva diferite (eu aș propune așa : fiecare centru cooptează membri noi, comunicînd celuilalt hotărîrea sa ; acesta din urmă are dreptul de a face contestație, și atunci litigiul este soluționat de Consiliu. Pentru a se evita tărăgănelile, această procedură va fi aplicată unor candidați desemnați dinainte, cel puțin pentru Comitetul Central, astfel incit din rîndurile acestora completarea se va putea face mai rapid). Pentru a se sublinia că ulterior cooptarea se va face potrivit normelor care vor fi prevăzute de statutul partidului, este necesar ca la § 22*3 să se adauge : «... care și confirmă hotărîrile luate»“ (subliniat de mine).
Comentariile sînt de prisos.
După ce am explicat semnificația momentului în care au avut loc controversele asupra cooptării în instituțiile centrale, trebuie să ne oprim puțin asupra votărilor referitoare la această problemă ; asupra dezbaterilor nu este cazul să ne oprim, pentru că, după ce tov. Martov și cu mine am rostit cuvîntările reproduse mai sus, au urmat numai cîteva scurte replici, la care au luat parte un număr infim de delegați (vezi pag. 277-280 din procesele-verbale). În legătură cu votările, tov. Martov a afirmat la congresul Ligii că, în expunerea mea, am comis „o denaturare grosolană“ (pag. 60 din procesele-verbale ale congresului Ligii) atunci cînd am descris „lupta desfășurată pe marginea statutului“... (fără să vrea, tov. Martov a spus un mare adevăr : după dezbaterile asupra § 1, discuții aprinse au fost purtate numai pe marginea statutului)... „ca o luptă a «Iskrei» împotriva martoviștilor, care se coalizaseră cu Bundul“.
Să examinăm mai îndeaproape această interesantă problemă „a denaturării grosolane“. Tov. Martov pune laolaltă votările privitoare la componența Consiliului și cele privitoare la cooptare, și reproduce rezultatele obținute în opt votări : 1) alegerea în Consiliu a cîte doi reprezentanți din partea Organului Central și a Comitetului Central : pentru 27 (M), contra 16
(L) , abțineri 7*4. (Notăm în paranteză că în procesele-verbale, pag. 270, se arată că au fost 8 abțineri, dar acesta e un lucru de mică importanță.) — 2) alegerea de către congres a celui de-al cincilea membru al Consiliului : pentru 23 (L), contra 18 (M), abțineri 7. — 3) dreptul Consiliului de a-și completa singur locurile rămase vacante : contra 23 (M), pentru 16 (L), abțineri 12. — 4) unanimitate la cooptarea în Comitetul Central : pentru 25 (L), contra 19 (M), abțineri 7. — 5) cerința potrivit căreia pentru respingerea unui membru e necesar să existe cel puțin un protest motivat : pentru 21 (L), contra 19
(M) , abțineri 11. — 6) unanimitate la cooptarea în Organul Central : pentru 23 (L), contra 21 (M), abțineri 7. — 7) admisibilitatea punerii la vot a dreptului Consiliului de a anula hotărîrile prin care Organul Central și Comitetul Central resping un nou membru : pentru 25 (M), contra 19 (L), abțineri 7. — 8) votarea propunerii însăși : pentru 24 (M), contra 23 (L), abțineri 4. „Este evident — conchide tov. Martov (pag. 61 din procesele-verbale ale congresului Ligii) — că în cazul de față un delegat al Bundudui a votat pentru propunere, iar ceilalți s-au abținut“. (Subliniat de mine.)
Se pune întrebarea : de ce socoate tov. Martov că este evident că un bundist a votat pentru el, adică pentru Martov, atunci cînd votul n-a fost nominal ?
Pentru că el ia în considerație numărul votanților, și atunci cînd acest număr denotă participarea la vot a Bundului, el, tov. Martov, este sigur că această participare a fost în favoarea lui.
Unde este deci aici „denaturarea grosolană“ comisă de mine ?
În total au fost 51 de voturi, iar fără voturile bundiste — 46, fără voturile rabocedelților — 43. La șapte votări din cele opt citate de tov. Martov au participat respectiv 43, 41, 39, 44, 40, 44 și 44 de delegați, la una dintre ele au participat 47 de delegați (sau, mai exact, voturi), și însuși tov. Martov recunoaște că în acest caz l-a susținut unul dintre bundiști. Reiese, așadar, că tabloul schițat de Martov (și, precum vom vedea îndată, schițat incomplet) nu face decît să confirme și să întărească felul în care am descris eu lupta ! Reiese, de asemenea, că în foarte multe cazuri numărul abținerilor a fost foarte mare, ceea ce denotă din partea întregului congres un interes relativ redus pentru anumite amănunte, precum și inexistența unei grupări precis conturate a iskriștilor în aceste chestiuni. Cuvintele lui Martov că „prin abținerile lor“ bundiștii „îl sprijină evident pe Lenin“ (pag. 62 din procesele-verbale ale congresului Ligii) se întorc chiar împotriva lui Martov, fiindcă aceasta înseamnă că numai în absența bundiștilor sau atunci cînd ei se abțineau puteam eu să contez uneori pe victorie. Dar ori de cîte ori bundiștii consideră că le convine să intervină în luptă, ei îl sprijină pe tov. Martov ; și aceasta s-a întîmplat nu numai în cazul, citat mai sus, al votării la care au participat 47 de delegați. Cine își va da osteneala să consulte procesele-verbale ale congresului va constata o foarte stranie omisiune în tabloul schițat de tov. Martov. Tov. Martov a omis pur și simplu nu mai puțin de trei cazuri în care Bundul a participat la vot, și în toate aceste cazuri tov. Martov a ieșit, bineînțeles, învingător. Iată aceste cazuri : 1) Se acceptă amendamentul tov. Fomin, care reduce majoritatea calificată de la 4/5 la 2/3. Pentru 27 de voturi, contra 21 (pag. 278) ; au participat deci 48 de voturi. 2) Se acceptă propunerea tov. Martov cu privire la înlăturarea cooptării reciproce. Pentru 26, contra 24 (pag. 279) ; au participat deci 50 de voturi. În sfîrșit, 3) este respinsă propunerea mea în sensul că cooptarea în Organul Central și în Comitetul Central este admisibilă numai cu asentimentul tuturor membrilor Consiliului (pag. 280). Contra 27, pentru 22 (a fost chiar o votare nominală, care, din păcate, n-a fost consemnată în procesele-verbale) ; au participat deci 49 de voturi.
Concluzia : în problemele referitoare la cooptarea în instituțiile centrale, bundiștii au participat numai la patru votări (trei citate acum de mine, cu respectiv 48, 50 și 49 de participanți, și una citată de tov. Martov, cu 47 de participanți). La toate aceste votări a ieșit învingător tov. Martov. Expunerea mea se dovedește a fi justă în toate punctele ei, și anume în sublinierea coaliției cu Bundul, în constatarea caracterului relativ secundar al problemelor (numeroase cazuri cu multe abțineri), în constatarea că n-a existat o grupare precis conturată a iskriștilor (nici o votare nominală ; puțini participanți la dezbateri).
Tentativa tov. Martov de a găsi în expunerea mea o contradicție se dovedește a fi o tentativă neizbutită, deoarece tov. Martov a scos din context cuvinte izolate, fără a-și da osteneala să reconstituie tabloul în ansamblu.
Ultimul paragraf al statutului, consacrat problemei organizației din străinătate, a prilejuit iarăși discuții și votări foarte caracteristice din punctul de vedere al grupării delegaților la congres. Era vorba de recunoașterea Ligii drept organizație din străinătate a partidului. Bineînțeles, tov. Akimov a protestat imediat, amintind de Uniunea din străinătate, care a fost confirmată de primul congres, și relevînd însemnătatea principială a acestei probleme. „înainte de toate țin să precizez — a declarat el — că nu dau prea multă importanță practică rezolvării de un fel sau altul a acestei probleme. Lupta ideologică care s-a desfășurat pînă acum în partidul nostru este, fără îndoială, departe de a fi încheiată ; dar ea va continua pe alte planuri și în cadrul unei alte grupări a forțelor... În § 13 din statut s-a reflectat încă o dată, și foarte puternic, tendința de a transforma congresul nostru, care este al întregului partid, în congres al unei fracțiuni. În loc de a face pe toți social-democrații din Rusia să se supună hotărîrilor congresului partidului în numele unității partidului și să unifice toate organizațiile de partid, se propune congresului să desființeze organizația minorității, să constrîngă minoritatea să dispară“ (281). După cum vede cititorul, „continuitatea“, care i-a devenit atît de scumpă tov. Martov după ce a fost înfrînt în problema componenței centrelor, îi era la fel de scumpă și tov. Akimov. La congres însă oamenii care folosesc măsuri diferite după cum e vorba de ei înșiși sau de alții s-au ridicat cu vehemență împotriva tov. Akimov. Cu toate că programul fusese adoptat, „Iskra“ recunoscută și statutul votat aproape în întregime, este pus pe tapet tocmai „principiul“ care despărțea „în principiu“ Liga de Uniune. „Dacă tov. Akimov vrea să pună pe plan principial această problemă — exclamă tov. Martov nu avem nimic împotrivă, mai ales că el a vorbit de eventuale combinații în lupta dintre cele două curente. Sancționarea victoriei unuia dintre curente nu trebuie făcută (vă rog să rețineți că asta se spune în ședința a 27-a a congresului !) în sensul de a ne închina o dată în plus în fața «Iskrei», ci în acela de a ne lua definitiv rămas bun de la toate combinațiile posibile despre care a adus vorba tov. Akimov“ (pag. 282. Subliniat de mine).
Ce priveliște ! După încheierea tuturor dezbaterilor care au avut loc la congres în legătură cu programul, tov. Martov continuă să-ți ia definitiv rămas bun de la toate combinațiile eventuale... cît timp nu a fost învins încă în problema componenței centrelor ! La congres, tov. Martov „își ia definitiv rămas bun“ de la „combinația“ eventuală pe care o realizează cu succes a doua zi după congres. Dar încă de pe atunci tov. Akimov s-a dovedit a fi mult mai perspicace decît tov. Martov ; tov. Akimov s-a referit la cei cinci ani de activitate a „vechii organizații de partid care prin voința primului congres poartă numele de comitet“, și a încheiat cu o prea veninoasă înțepătură providențială : „Cît despre părerea tov. Martov că zadarnic îmi pun speranța în apariția unui alt curent în partidul nostru, trebuie să spun că el însuși îmi dă motive de speranță în acest sens“ (pag. 283. Subliniat de mine).
Da, trebuie să recunoaștem că tov. Martov a justificat în mod strălucit speranțele tov. Akimov !
Tov. Martov l-a urmat pe tov. Akimov, convingîndu-se de dreptatea lui după ce a fost ruptă „continuitatea“ unui vechi for de partid care timp de trei ani a fost considerat ca fiind activ. Ieftină victorie a repurtat tov. Akimov.
La congres însă s-au situat de partea tov. Akimov — și s-au situat în mod consecvent — numai tovarășii Martînov și Bruker, precum și bundiștii (8 voturi). Tov. Egorov, ca un adevărat conducător al „centrului“, adoptă o poziție de mijloc : el, vedeți dv., este de acord cu iskriștii, „simpatiile“ lui sînt de partea lor (pag. 282), iar în dovedirea acestor simpatii el propune (pag. 283) congresului să ocolească cu desăvîrșire problema principială ridicată, să nu pomenească nimic nici despre Ligă, nici despre Uniune. Propunerea lui este respinsă cu 27 de voturi contra 15. Se vede că, pe lîngă antiiskriști (8), aproape tot „centrul“ (10) a votat cu tov. Egorov (în total au fost 42 de votanți, ceea ce denotă că mulți delegați s-au abținut sau au absentat de la vot, cum se întîmplă adesea la votările lipsite de interes și neîndoielnice din punctul de vedere al rezultatului). De îndată ce se pune chestiunea de a aplica în fapt principiile iskriste, iese la iveală că „simpatia“ „centrului“ este pur verbală, iar propunerile noastre nu întrunesc decît treizeci sau treizeci și ceva de voturi. Dezbaterile și votările în legătură cu propunerea lui Rusov (ca Liga să fie recunoscută drept unica organizație din străinătate) demonstrează în chip și mai evident acest lucru. Antiiskriștii și „mlaștina“ adoptă de-a dreptul un punct de vedere principial, și acest punct de vedere este susținut de tovarășii Liber și Egorov, care declară că propunerea tov. Rusov nu poate fi pusă la vot, deoarece este contrară statutului : „Ea distruge toate celelalte organizații din străinătate“ (Egorov). Și oratorul, care nu vrea să fie părtaș la „distrugerea acestor organizații“, nu numai că refuză să participe la vot, dar părăsește chiar sala. Să fim însă drepți cu liderul „centrului“ : el a dat dovadă de mult mai multă consecvență (în principiile sale greșite) și de mult mai mult curaj politic decît tov. Martov & Co., deoarece lua apărarea organizației „supuse distrugerii“ nu numai atunci cînd era vorba de propriul său cerc, care a fost înfrînt în luptă deschisă.
Cu 27 de voturi contra 15 se admite ca propunerea tov. Rusov să fie pusă la vot ; apoi ea este adoptată cu 25 de voturi contra 17. Dacă adăugăm la acești 17 pe tov. Egorov, care lipsește, obținem numărul total (18) al antiiskriștilor și al „centrului“.
Paragraful 13 din statut, referitor la organizația din străinătate, este adoptat în întregime numai cu 31 de voturi contra 12 și 6 abțineri. Această cifră, 31, care ne arată numărul aproximativ al iskriștilor prezenți la congres, adică al acelora care apără în mod consecvent și aplică în fapt concepțiile „Iskrei“, o întîlnim pentru a șasea oară în analiza votărilor care au avut loc la congres (locul pe care urma să-i ocupe pe ordinea de zi problema „Bundului“, incidentul cu Comitetul de organizare, dizolvarea grupului „Iujnîi rabocii“ și două votări în legătură cu programul agrar). Iar tov. Martov vrea cu tot dinadinsul să ne încredințeze că nu există nici un motiv pentru a considera ca grup aparte un grup atît de „restrîns“ ca cel al iskriștilor !
Trebuie să relevăm, de asemenea, că problema adoptării § 13 din statut a provocat discuții extrem de caracteristice în legătură cu declarația tovarășilor Akimov și Martînov că „refuză să participe la vot“ (pag. 288). Biroul congresului a examinat această declarație și a spus — pe bună dreptate — că nici chiar desființarea formală a Uniunii n-ar da delegaților ei dreptul de a refuza să participe la lucrările congresului. A refuza să participi la vot este ceva cu totul anormal și inadmisibil, — iată punctul de vedere pe care, împreună cu biroul, l-a adaptat întregul congres, inclusiv iskriștii din minoritate, care în ședința a 28-a au condamnat cu asprime ceea ce au făcut ei înșiși în ședința a 31-a ! Cînd tov. Martînov a început să-și apere punctul de vedere (pag. 291), împotriva lui s-au ridicat și Pavlovici, și Troțki, și Karski, și Martov. Tov. Martov știa foarte bine care sînt obligațiile unei minorități nemulțumite (cît timp el însuși nu rămăsese în minoritate !) și perora pe un ton moralizator : „Ori sînteți participanți la congres — a exclamat el, adresîndu-se tovarășilor Akimov și Martînov —, și atunci trebuie să participați la toate lucrările lui“ (subliniat de mine ; pe atunci tov. Martov nu era încă de părere că a cere minorității să se supună majorității înseamnă a da dovadă de formalism și de birocratism !) ; „ori nu sînteți participanți la congres, și atunci nu puteți rămîne în ședință... Prin declarația lor, delegații Uniunii mă obligă să pun două întrebări : Sînt ei membri ai partidului ? Sînt ei participanți la congres ?“ (pag. 292).
Tov. Martov îl învață pe tov. Akimov care sînt îndatoririle unui membru de partid ! Dar nu degeaba spusese tov. Akimov că-și pune anumite speranțe în tov. Martov... Acestor speranțe le-a fost dat să se realizeze însă abia după ce tov. Martov a fost înfrînt în alegeri. Atîta timp cît nu era vorba de el însuși, ci de alții, tov. Martov rămînea surd chiar și la îngrozitoarea expresie „lege excepțională“, care a fost pusă în circulație pentru prima oară (dacă nu mă înșel) de tov. Martînov. „Lămuririle care ni s-au dat — răspunde tov. Martînov celor care căutau să-i convingă să-și retragă declarația — n-au arătat dacă e vorba de o hotărîre de principiu sau de o măsură excepțională împotriva Uniunii. În acest caz, considerăm că Uniunii i-a fost adusă o ofensă. Tov. Egorov, ca și mine, a rămas cu impresia că aceasta este o lege excepțională (subliniat de mine) împotriva Uniunii, și de aceea chiar a părăsit sala de ședință“ (295). Atît tov. Martov cît și tov. Troțki, iar împreună cu ei și Plehanov se ridică cu energie împotriva ideii într-adevăr absurde de a vedea o ofensă într-un vot al congresului. Iar tov. Troțki, vorbind în apărarea rezoluției care, la propunerea lui, a fost adoptată de congres (în sensul că tovarășii Akimov și Martînov se pot considera pe deplin satisfăcuți), declară că „rezoluția are un caracter principial, și nu unul filistin, și nu ne interesează dacă cineva găsește că ea constituie o ofensă la adresa lui“ (pag. 296). Foarte curînd însă s-a văzut că spiritul de cerc și mentalitatea filistină sînt încă prea puternice în partidul nostru, iar cuvintele pline de mîndrie, subliniate de mine, s-au dovedit a nu fi decît o frază pompoasă.
Tovarășii Akimov și Martînov au refuzat să-și retragă declarația și au părăsit congresul, în mijlocul exclamațiilor generale ale delegaților : „Rău faceți că plecați !“.
*1 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag, 286. — Nota red.
*2 Vezi op. cit., pag. 252.
*3 Este vorba de proiectul meu inițial de ordine de zi a congresului și de comentariul la acest proiect, care fusese adus la cunoștința tuturor delegaților. § 22 al acestui proiect prevedea în mod expres alegerea a două grupuri de trei pentru Organul Central și pentru Comitetul Central, „cooptări reciproce“ făcute de acești șase cu o majoritate de 2/3, confirmarea acestor cooptări de către congres și cooptări ulterioare, făcute în mod do sine stătător, în redacția Organului Central și în Comitetul Central.
*4 Literele M și L, luate în paranteză, arată de care parte eram eu (L) și de care parte Martov (M).