După ce a fost votat statutul, congresul a adoptat o rezoluție privitoare la organizațiile regionale, o serie de rezoluții cu privire la diferite organizații ale partidului și, după extrem de instructivele dezbateri cu privire la grupul „Iujnîi rabocii“ analizate de noi mai sus, a trecut la problema alegerilor pentru instituțiile centrale ale partidului.
Știm că organizația „Iskrei“, de la care întregul congres aștepta o recomandare competentă, s-a scindat din cauza divergențelor ivite în această problemă, deoarece minoritatea organizației a vrut să-și încerce la congres, într-o luptă deschisă și liberă, șansele de a cuceri de partea ei majoritatea. Știm de asemenea că, cu mult înainte de congres și la congres, toți delegații cunoșteau planul de a înnoi redacția prin alegerea a două grupuri de trei în redacția Organului Central și în Comitetul Central. Să examinăm mai îndeaproape acest plan, pentru a putea elucida dezbaterile care au avut loc la congres.
Iată textul exact al comentariului meu la proiectul de Tagesordnung a congresului, în care era expus acest plan*1 : „Congresul alege trei persoane în redacția Organului Central și trei persoane în Comitetul Central. Aceste șase persoane împreună, cu o majoritate de 2/3, completează, dacă este nevoie, redacția Organului Central și Comitetul Central prin cooptare și prezintă congresului raportul respectiv. După aprobarea acestui raport de către congres, cooptarea ulterioară se va face separat de către redacția Organului Central și de către Comitetul Central“.
Din cuprinsul acestui text, planul se desprinde cît se poate de clar și fără echivoc : el prevede o înnoire a redacției cu participarea celor mai influenți conducători ai muncii practice. Oricine își va da osteneala să citească cît de cît atent textul reprodus mai sus va sesiza îndată ambele trăsături aici arătate ale acestui plan. Dar în ziua de azi ești nevoit să explici pînă și lucrurile cele mai elementare. Acest plan prevede în mod expres o înnoire a redacției, și nu neapărat o sporire sau neapărat o reducere a numărului membrilor ei, deoarece problema unei eventuale sporiri sau reduceri a rămas deschisă : cooptarea este prevăzută numai în cazul cînd ar fi necesară. Printre ipotezele enunțate de diferite persoane în legătură cu această înnoire au fost și planuri care preconizau o eventuală reducere a numărului membrilor redacției sau o eventuală sporire a acestui număr la șapte (personal, am socotit întotdeauna că un grup de șapte ar fi incomparabil mai potrivit decît un grup de șase) și chiar la unsprezece (consideram că acest lucru ar fi posibil în cazul unei uniri prin bună înțelegere cu toate organizațiile social-democrate în general, cu Bundul și cu social-democrația poloneză în special). Dar ceea ce-i mai important și ceea ce pierd de obicei din vedere tovarășii care vorbesc despre „grupul de trei“ este cerința ca membrii Comitetului Central să participe la orice cooptări ulterioare în redacția Organului Central. Nici unul dintre membrii organizației și dintre delegații la congres din rîndurile „minorității“ care cunoșteau acest plan și care l-au aprobat (fie în mod expres, declarîndu-se de acord cu el, fie în mod tacit) nu și-a dat osteneala să explice semnificația acestei cerințe. În primul rînd, de ce s-a considerat că punctul de plecare pentru înnoirea redacției trebuie să fie tocmai un grup de trei și numai unul de trei ? Este evident că ar fi fost complet lipsit de sens să se procedeze astfel dacă s-ar fi avut în vedere exclusiv sau, cel puțin, în primul rînd o lărgire a colectivului, dacă acest colectiv ar fi fost considerat ca fiind într-adevăr ,.armonios“. Ar fi fost straniu ca pentru lărgirea unui colectiv „armonios“ să se ia ca punct de plecare nu întregul colectiv, ci numai o parte a lui. Este evident că nu toți membrii colectivului erau considerați ca fiind pe deplin indicați să discute și să rezolve problema înnoirii componenței lui, problema transformării vechiului cerc redacțional într-o instituție de partid. Este evident că chiar și aceia care personal doreau o înnoire sub formă de lărgire considerau că vechiul colegiu nu este armonios și nu corespunde idealului de instituție de partid, căci altminteri nu avea rost ca în vederea lărgirii grupului de șase să-i reduci mai întîi la un grup de trei. Repet : acest lucru este de la sine înțeles, și a putut fi uitat numai din cauză că temporar această problemă a fost complicată cu „chestiuni personale“.
În al doilea rînd, din textul citat mai sus reiese că pentru o lărgire a grupului de trei nu era suficient nici chiar ca toți cei trei membri ai redacției Organului Central să fie de acord. Și acest lucru se pierde întotdeauna din vedere. Pentru cooptare este nevoie de 2/3 din șase, adică de patru voturi ; era de ajuns, așadar, ca cei trei membri aleși ai Comitetului Central să spună „veto“ pentru ca să fie imposibilă lărgirea grupului de trei. Și invers, chiar dacă doi din cei trei membri ai redacției Organului Central ar fi fost împotriva unei cooptări ulterioare, cooptarea putea fi făcută totuși dacă toți cei trei membri ai Comitetului Central se pronunțau pentru ea. Este evident deci că, la transformarea vechiului cerc într-o instituție de partid, se urmărea ca votul decisiv să fie rezervat conducătorilor muncii practice aleși de congres. Care erau, aproximativ, tovarășii la care ne gîndeam făcînd asemenea planuri se vede din faptul că, înainte de congres, redacția a ales în unanimitate ca al șaptelea membru al ei pe tov. Pavlovici, pentru cazul cînd la congres ar fi trebuit să se ia poziție în numele întregului colectiv ; în afară de tov. Pavlovici, pentru locul acesta exista și candidatura unui vechi membru al organizației „Iskrei“ și membru al Comitetului de organizare care pe urmă, a fost ales membru în Comitetul Central111.
Rezultă, așadar, că planul pentru alegerea a două grupuri de trei urmărea în chip vădit : 1) să asigure înnoirea redacției, 2) să înlăture din redacție anumite trăsături proprii vechiului spirit de cerc, care nu are ce căuta într-o instituție de partid (dacă n-ar fi fost nimic de înlăturat, ce rost ar mai fi avut să se propună crearea unui grup inițial de trei ?), și, în sfîrșit, 3) să înlăture trăsăturile „teocratice“ ale colegiului de publiciști (prin asigurarea participării unor practicieni de frunte la luarea de hotărîri în problema lărgirii grupului de trei). Acest plan, pe care îl cunoșteau toți redactorii, se baza, evident, pe experiența a trei ani de muncă și corespundea în totul principiilor de organizare revoluționară consecvent promovate de noi : în perioada de destrămare cînd a apărut „Iskra“, unele grupuri se formau adesea în mod întîmplător și spontan, suferind inevitabil de anumite manifestări dăunătoare ale spiritului de cerc. Crearea partidului presupunea și implica înlăturarea acestor trăsături ; participarea practicienilor de frunte la această înlăturare era necesară, deoarece unii membri ai redacției au avut întotdeauna și atribuții organizatorice, iar sistemul instituțiilor de partid urma să cuprindă nu numai un colegiu de publiciști, ci și un colegiu de conducători politici. Din punctul de vedere al politicii pe care a promovat-o întotdeauna „Iskra“, era la fel de firesc să se acorde congresului dreptul de a alege grupul inițial de trei ; în pregătirea congresului, noi am dat dovadă de foarte multă prudență, așteptînd ca problemele principiale controversate ale programului, tacticii și organizării să fie pe deplin clarificate ; noi nu ne-am îndoit că congresul va avea o orientare iskristă în sensul că marea lui majoritate va fi solidară cu „Iskra“ în aceste probleme fundamentale (o dovadă în această privință erau și rezoluțiile privitoare la recunoașterea „Iskrei“ ca organ conducător) ; de aceea trebuia să rezervăm tovarășilor care au dus pe umerii lor tot greul muncii de răspîndire a ideilor „Iskrei“ și de pregătire a transformării ei într-un partid dreptul de a decide ei înșiși care sînt candidații cei mai potriviți pentru noua instituție de partid. Numai acest caracter firesc al planului de a se alege „două grupuri de trei“, numai deplina lui concordanță cu toată politica „Iskrei“ și cu tot ce știau despre „Iskra“ persoanele cît de cît apropiate de cauză pot explica aprobarea generală de care s-a bucurat acest plan și inexistența unui plan care să-i concureze.
De aceea la congres tov. Rusov a și propus, mai întîi de toate, să se aleagă două grupuri de trei. Aderenții lui Martov, care ne înștiințase în scris că există o legătură între acest plan și falsa acuzație de oportunism, nici nu s-au gîndit însă să arate că polemica — grup de șase sau de trei — se reduce la problema temeiniciei sau netemeiniciei acestei acuzații. Nimeni dintre ei n-a suflat o vorbă măcar despre acest lucru ! Nimeni dintre ei nu s-a încumetat să pomenească măcar despre deosebirea principială existentă între nuanțele conturate în problema grupului de șase sau de trei. Ei au preferat un procedeu mai curent și mai ieftin — acela de a face apel la compătimire, de a vorbi despre o eventuală ofensă, de a se preface că socot problema redacției deja rezolvată prin confirmarea „Iskrei“ ca Organ Central. Acest ultim argument, pe care tov. Kolțov l-a folosit împotriva tov. Rusov, este un neadevăr sfruntat. Pe ordinea de zi a congresului au fost înscrise — desigur nu întîmplător — două puncte diferite (vezi pag. 10 din procesele-verbale) : punctul 4 — „Organul Central al partidului“ și punctul 18 — „Alegerea Comitetului Central și a redacției Organului Central“. Aceasta în primul rînd. În al doilea rînd, cu prilejul desemnării Organului Central, toți delegații au declarat în mod categoric că prin aceasta nu se confirmă redacția, ci numai orientarea*2, și împotriva acestor declarații nu s-a formulat nici un protest.
Prin urmare, afirmația că, confirmînd un anumit organ, în fond congresul a confirmat implicit și redacția — afirmație pe care partizanii minorității au repetat-o de multe ori (Kolțov, pag. 321 ; Posadovski, ibid. ; Popov, pag. 322, și mulți alții) — era pur și simplu o falsificare a faptelor. Era o manevră vădită, menită să disimuleze părăsirea poziției pe care se situau ei pe vremea cînd în problema componenței centrelor toți delegații mai puteau avea o atitudine într-adevăr obiectivă. Părăsirea acestei poziții nu putea fi justificată nici prin motive principiale (căci prea ar fi fost în dezavantajul minorității să ridice la congres problema „falsei acuzații de oportunism“, și de aceea nici n-a pomenit-o măcar), nici prin date concrete referitoare la capacitatea de muncă reală a grupului de șase sau a grupului de trei (căci o simplă înșirare a acestor date ar fi oferit o sumedenie de argumente împotriva minorității). Minoritatea s-a văzut nevoită să recurgă la fraze despre „acest tot închegat“, despre „colectivul armonios“, despre „acest tot închegat și unitar“ etc. Nu-i de mirare că aceste argumente și-au primit imediat calificativul meritat : „cuvinte jalnice“ (pag. 328). Însuși planul pentru alegerea unui grup de trei denotă cît se poate de clar insuficiența de „armonie“, iar impresiile culese de delegați în cursul lucrărilor comune timp de o lună și mai bine au furnizat, desigur, delegaților un vast material pentru formarea unei păreri proprii. Cînd tov. Posadovski a făcut aluzie la acest material (ceea ce era, din punctul său de vedere, o imprudență și o nechibzuință : vezi pag. 321 și 325 cu privire la sensul „convențional“ în care întrebuințează el expresia „surse de fricțiuni“), tov. Muraviev a declarat deschis : „După părerea mea, pentru majoritatea congresului este în momentul de față cît se poate de clar că asemenea*3 surse de fricțiuni există“ (321). Minoritatea a preferat să înțeleagă expresia „surse de fricțiuni“ (pusă în circulație de Posadovski, și nu de Muraviev) exclusiv în sensul de ceva cu caracter personal, și nu s-a încumetat să ridice mănușa aruncată de tov. Muraviev, nu s-a încumetat să aducă măcar un singur argument de fond în sprijinul ideii de a se alege un grup de șase. De aici a rezultat o discuție extrem de comică prin sterilitatea ei : majoritatea (prin gura tov. Muraviev) declară că vede cît se poate de limpede adevărata semnificație a grupului de șase și a grupului de trei, pe cînd minoritatea se încăpățînează să nu audă aceste cuvinte și susține că „nu avem posibilitatea să intrăm în examinarea problemei“. Majoritatea nu numai că găsește cu putință să intre în examinarea acestei probleme, dar a și intrat „în examinarea ei“ și vorbește de rezultatele, pe deplin evidente pentru ea, ale acestei examinări, pe cînd minoritatea se teme, probabil, de o astfel de examinare și se ascunde în dosul unor „cuvinte jalnice“. Majoritatea recomandă „să se aibă în vedere că redacția Organului nostru Central nu este numai un grup de publiciști“, majoritatea „vrea ca în fruntea Organului Central să se afle persoane bine determinate, cunoscute de congres, persoane care să satisfacă cerințele despre care am vorbit eu“ (adică nu numai cerințele de ordin publicistic, pag. 327, cuvîntarea tov. Lange). Nici de data aceasta minoritatea nu se hotărăște să ridice mănușa și nu spune nici un cuvînt din care să se vadă care sînt, după părerea ei, persoanele indicate să facă parte dintr-un colegiu care să nu fie numai publicistic, care persoane reprezintă figuri „bine determinate, cunoscute de congres“. Minoritatea continuă să se ascundă sub paravanul faimoasei „armonii“. Mai mult, în argumentarea ei, minoritatea folosește chiar considerente care sînt cu totul greșite din punct de vedere principial și de aceea provoacă, pe bună dreptate, o ripostă drastică. „Congresul — vedeți dv. — nu are nici dreptul moral, nici dreptul politic de a restructura redacția“ (Troțki, pag. 326), „aceasta este o chestiune prea delicată (sic !)“ (același) ; „cum trebuie să privească membrii nealeși ai redacției faptul că congresul nu dorește să-i mai vadă în colegiul redacției ?“ (Țarev, pag. 324)*4.
Aceste argumente mutau în întregime problema pe terenul compătimirii și al ofensei, constituind o recunoaștere fățișă a falimentului suferit în domeniul argumentelor cu adevărat principiale, cu adevărat politice. Și majoritatea a calificat imediat acest mod de a pune problema, spunîndu-i pe adevăratul lui nume : filistinism (tov. Rusov). „Din gura unor revoluționari — a spus, pe bună dreptate, tov. Rusov — auzim cuvinte foarte ciudate, care sînt în vădită disonanță cu ideea de muncă de partid, de etică de partid. Principalul argument de care s-au agățat adversarii alegerii grupurilor de trei se reduce la o concepție pur filistină asupra problemelor de partid“ (peste tot subliniat de mine).....Dacă am adopta acest punct de vedere, care nu e partinic, ci filistin, este cert că la fiecare alegere ne-am vedea puși în fața întrebării: dar nu cumva se va supăra Petrov că a fost ales Ivanov, și nu el ? Nu cumva se va supăra cutare membru al Comitetului de organizare că nu el, ci altcineva a fost ales în Comitetul Central ? Unde vom ajunge atunci, tovarăși ? Dacă ne-am adunat aici nu pentru a ne spune unul altuia vorbe plăcute ți nici pentru un schimb de amabilități filistine, ci pentru a crea partidul, nu putem admite nicidecum o asemenea concepție. În fața noastră stă problema alegerii unor persoane pentru anumite funcții în partid, și aici nu poate fi vorba de neîncredere în cutare sau cutare persoană care n-a fost aleasă, ci numai de interesul cauzei ți de măsura în care cutare persoană corespunde funcției pentru care urmează să fie aleasă“ (pag. 325).
Pe toți aceia care ar dori să-și facă o părere proprie despre cauzele sciziunii din partid și să descopere rădăcinile ei la congres i-am sfătui să citească ți să recitească cuvîntarea tov. Rusov, ale cărui argumente minoritatea nu numai că nu le-a răsturnat, dar nici măcar nu le-a contestat. De altfel, nici nu pot fi contestate asemenea adevăruri elementare, a căror uitare tov. Rusov însuși a explicat-o, pe bună dreptate, numai printr-o „stare de excitare nervoasă“. Și aceasta este pentru minoritate într-adevăr cea mai puțin neplăcută explicație a faptului că ea a putut să alunece de la punctul de vedere partinic la punctul de vedere al filistinismului și al spiritului de cerc*5.
Dar minoritatea era în așa măsură lipsită de posibilitatea de a găsi argumente raționale și concludente împotriva alegerilor, încît, pe lîngă faptul că a introdus filistinismul într-o chestiune de partid, nu s-a dat în lături nici de la folosirea unor procedee de-a dreptul scandaloase. Într-adevăr, cum am putea califica altfel procedeul tov. Popov, care l-a sfătuit pe tov. Muraviev „să nu-și asume misiuni delicate“ (pag. 322) ? Ce altceva înseamnă asta decît „să te bagi în sufletul altuia“, cum bine a spus tov. Sorokin (pag. 328) ? Ce altceva înseamnă asta decît să speculezi „chestiuni personale“ atunci cînd nu ai argumente politice ? A spus sau nu a spus adevărul tov. Sorokin atunci cînd a afirmat că „noi am protestat întotdeauna împotriva unor asemenea procedee“ ? „Este oare admisibilă atitudinea tov. Deutsch, care a încercat în mod demonstrativ să țintuiască la stîlpul infamiei pe tovarășii care nu sînt de acord cu el ?“*6 (pag. 328).
Să facem un bilanț al dezbaterilor în problema redacției. Minoritatea nu a răsturnat (și nici n-a încercat să răstoarne) numeroasele afirmații făcute de majoritate în sensul că proiectul alegerii unui grup de trei le era cunoscut delegaților încă de la începutul congresului și chiar dinainte de congres, ceea ce dovedește că acest proiect pornea de la considerente și date care nu aveau nici o legătură cu evenimentele și cu controversele survenite la congres. Militînd pentru confirmarea grupului de șase, minoritatea s-a situat pe poziția considerentelor filistine, poziție principial greșită și inadmisibilă. Minoritatea a dat dovadă de o uitare totală a punctului de vedere partinic asupra alegerii activiștilor de partid, neîncercînd măcar să aprecieze pe fiecare candidat și să vadă dacă este sau nu potrivit pentru funcția respectivă. Minoritatea s-a eschivat de la discutarea în fond a acestor probleme, invocînd faimoasa armonie, „vărsînd lacrimi“ și „vorbind cu patos“ (pag. 327, cuvîntarea lui Lange), ca și cum ar fi fost vorba de „asasinarea“ cuiva. Sub influența unei „stări de excitare nervoasă'“ (pag. 325), minoritatea a ajuns chiar pînă acolo încît „se băga în sufletul altuia“', țipa că alegerea este o „crimă“ și recurgea și la alte procedee inadmisibile de același soi.
O luptă între filistinism și partinitate, între „chestiuni personale“' de cea mai rea speță și considerente politice, între vorbe lamentabile și noțiunea elementară a datoriei de revoluționar — iată ce a fost lupta dusă în jurul grupului de șase sau de trei în ședința a 30-a a congresului nostru.
În ședința a 31-a, cînd congresul, cu o majoritate de 19 voturi contra 17 și trei abțineri, a respins propunerea de a se confirma în întregime vechea redacție (vezi pag. 330 și eratele) și cînd foștii redactori s-au întors în sala de ședință, tov. Martov, în a sa „declarație în numele majorității fostei redacții“ (pag. 330-331), a dat dovadă într-o măsură și mai mare de aceeași șovăială și nestatornicie în ceea ce privește poziția sa politică și concepțiile sale politice. Să examinăm mai amănunțit, punct cu punct, această declarație colectivă și răspunsul meu (pag. 332-333) la ea.
„De aici înainte — a spus tov. Martov după ce vechea redacție n-a fost confirmată — vechea «Iskră» nu mai există, și ar fi mai consecvent să-i schimbăm denumirea. În orice caz, socotim că noua hotărîre a congresului constituie o restrîngere esențială a votului de încredere dat «Iskrei» într-una din primele ședințe ale congresului.“
Tov. Martov și colegii săi ridică o problemă într-adevăr interesantă și instructivă în multe privințe, și anume problema consecvenței politice, la care eu am dat deja un răspuns, referindu-mă la cele spuse de toți cu prilejul confirmării „Iskrei“ (pag. 349 din procesele-verbale, vezi mai sus, pag. 82)*7. Avem în fața noastră, fără îndoială, unul dintre cele mai flagrante cazuri de inconsecvență politică ; din partea cui însă — din partea majorității congresului, sau din partea majorității vechii redacții —, aceasta este o întrebare pe care o lăsăm la aprecierea cititorului. Tot la aprecierea lui lăsăm și răspunsul la alte două întrebări, foarte nimerit puse de tov. Martov și de colegii săi : 1) este oare filistin sau partinic punctul de vedere ce se manifestă în dorința de a vedea în această hotărîre a congresului — de a proceda la alegerea membrilor redacției Organului Central — o „restrîngere a votului de încredere dat «Iskrei»“ ? 2) începînd de cînd nu mai există realmente vechea „Iskră“ : de la nr. 46, cînd conducerea ei a rămas numai în seama mea și a lui Plehanov, sau de la nr. 53, cînd conducerea ei a trecut în mîna majorității vechii redacții ? Dacă prima este o foarte interesantă chestiune de principiu, a doua este o foarte interesantă chestiune de fapt.
„Deoarece acum — spunea în continuare tov. Martov —s-a hotărît să se aleagă o redacție formată din trei persoane, declar în numele meu și al celorlalți trei tovarăși că nici unul dintre noi nu va intra într-o asemenea redacție nouă. În ce mă privește, țin să adaug că, dacă este adevărat că unii tovarăși vor să mă treacă și pe mine printre candidații pentru acest «grup de trei», nu pot să văd în aceasta decît o ofensă pe care n-am meritat-o (sic !). Spun aceste cuvinte ținînd seama de împrejurările în care a fost hotărîtă modificarea componenței redacției. Hotărîrea de modificare se datorește unor așa-zise «fricțiuni»*8, pretinsei incapacități de muncă a fostei redacții, iar congresul a rezolvat această chestiune într-un anumit fel, fără a cere redacției informații asupra acestor fricțiuni și fără a numi cel puțin o comisie care să cerceteze ce-i cu această incapacitate de muncă a redacției... (Este curios că nimeni din rîndurile minorității nu s-a gîndit să propună congresului „să ceară redacției informații sau să numească o comisie ! Nu se datorește oare aceasta faptului că, după scindarea organizației „Iskrei și după eșuarea tratativelor la care se refereau tovarășii Martov și Starover, acest lucru ar fi fost inutil ?).....în asemenea împrejurări sînt nevoit să consider că presupunerea unor tovarăși că voi consimți să lucrez într-o redacție astfel modificată lovește în reputația mea politică“...*9
Înadins am reprodus în întregime acest raționament, pentru a arăta cititorului o mostră și, totodată, începutul a ceea ce a înflorit atît de îmbelșugat după congres și care nu poate fi numit decît ciorovăială. Am mai folosit acest termen în „Scrisoare către redacția «Iskrei»“ și, cu toată nemulțumirea redacției, sînt nevoit să-i folosesc din nou, deoarece justețea lui este incontestabilă. Greșit se crede că ciorovăiala presupune „motive josnice“ (cum a dedus redacția noii „Iskre“) : orice revoluționar care cunoaște cît de cît coloniile noastre de deportați și de emigranți a văzut, probabil, zeci de cazuri de ciorovăială, cînd, din cauza „stării de excitare nervoasă“ și a condițiilor de viață anormale, sufocante, se formulau și se repetau la nesfîrșit cele mai absurde acuzații, bănuieli, auto-acuzații, „chestiuni personale“ etc. Nici un om rezonabil nu se va apuca să caute neapărat motive josnice în aceste ciorovăieli, oricît de josnice ar fi manifestările acestora din urmă. Numai „starea de excitare nervoasă“ poate explica acest încîlcit ghem de absurdități, de chestiuni personale, grozăvii fanteziste, încercări de a se băga în sufletul altuia, pretinse injurii și ofense pe care îl constituie pasajul citat de mine din cuvîntarea tov. Martov. Sufocantele condiții de viață generează la noi sute de ciorovăieli de acest fel, și un partid politic n-ar fi demn de stimă dacă n-ar avea curajul să-i spună pe nume bolii de care suferă, să-i stabilească fără menajamente diagnosticul și să găsească mijloacele necesare pentru lecuirea ei.
În măsura în care putem degaja din acest ghem ceva principial, ajungem în mod necesar la concluzia că „alegerile n-au nimic comun cu pătarea reputației politice“, că „a nega dreptul congresului de a fixa noi alegeri, de a proceda la orice schimbare în rîndurile activiștilor cu munci de răspundere, de a schimba componența colegiilor împuternicite de el“ înseamnă a încurca problema, și că „părerea tov. Martov referitoare la admisibilitatea alegerii unei părți din vechiul colegiu denotă o nemaipomenită confuzie de noțiuni politice“ (cum m-am exprimat eu la congres, pag. 332)*10.
Trec peste remarca „de ordin personal“ a tov. Martov cu privire la paternitatea planului alegerii unui grup de trei și trec la pasajul în care dînsul caracterizează „sub aspect politic“ semnificația neconfirmării vechii redacții : ...„Ceea ce s-a întîmplat acum este ultimul act al luptei desfășurate în a doua jumătate a congresului“... (Just ! și această a doua jumătate începe exact atunci cînd, în problema § 1 din statut, tov. Martov a căzut în brațele vînjoase ale tov. Akimov).....Nu este un secret pentru nimeni că în această reformă nu e vorba de «capacitate de muncă», ci de o luptă pentru influență asupra Comitetului Central“... (în primul rînd, nu este un secret pentru nimeni că aici era vorba și de capacitate de muncă, și de divergența asupra componenței Comitetului Central, căci planul de „reformă“ fusese propus într-un moment cînd nici vorbă nu putea să fie de cea de-a doua divergență, într-un moment cînd, de acord cu tov. Martov, îl alegeam pe tov. Pavlovici ca al șaptelea membru al colegiului de redacție ! în al doilea rînd, noi am mai arătat pe bază de documente că era vorba de componența Comitetului Central, că totul se reducea à la fin des fins*11 la o deosebire de liste : Glebov-Travinski-Popov și Glebov-Troțki-Popov.)... „Majoritatea redacției a demonstrat că nu dorește transformarea Comitetului Central într-un instrument al redacției“... (Începe refrenul lui Akimov : problema influenței — pentru care luptă întotdeauna și pretutindeni orice majoritate, la orice congres de partid, pentru a consolida această influență prin intermediul unei majorități în instituțiile centrale — este mutată în domeniul bîrfelii oportuniste pe tema că se urmărește transformarea Comitetului Central într-un „instrument“ al redacției, într-o „simplă anexă“ a redacției, cum a spus același tov. Martov ceva mai tîrziu, pag. 334.).....Iată de ce trebuia redus numărul membrilor redacției (! !). De aceea nu pot accepta să fac parte dintr-o asemenea redacție“... (Examinați ceva mai atent acest „de aceea“ : „cum ar fi putut redacția să transforme Comitetul Central într-o anexă sau într-un instrument? Numai prin aceea și numai în cazul că ar fi avut în Consiliu trei voturi și ar fi abuzat de această precumpănite ? Nu este oare clar acest lucru ? Și nu este oare de asemenea cît se poate de clar că tov. Martov, ales ca al treilea, ar fi putut oricînd să împiedice orice abuz și să desființeze chiar și numai prin votul său orice precumpănite a redacției în cadrul Consiliului ? Totul se reduce, așadar, la componența Comitetului Central, iar vorbăria despre instrument și anexă se dovedește a fi o simplă bîrfeală.)... „Împreună cu majoritatea vechii redacții, credeam că congresul va pune capăt «stării de asediu» dinăuntrul partidului și va întrona în partid o ordine normală. În realitate, această stare de asediu, cu legile ei excepționale împotriva anumitor grupuri, este menținută și chiar înăsprită. Numai în cazul cînd vechea redacție va fi menținută în întregime putem garanta că drepturile pe care statutul le acordă redacției nu vor fi folosite în dauna partidului“...
Acesta este, reprodus în întregime, pasajul din cuvîntarea tov. Martov în care a fost lansată pentru prima oară faimoasa formulă a „stării de asediu“. Iată acum și răspunsul pe care i l-am dat :
...„Corectînd declarația lui Martov cu privire la caracterul neoficial al proiectului de alegere a «două grupuri de trei», nici nu-mi trece prin gînd să contest prin aceasta afirmația aceluiași Martov cu privire la «însemnătatea politică» a pasului pe care l-am făcut prin faptul că nu am confirmat vechea redacție. Dimpotrivă, sînt întru totul și absolut de acord cu tov. Martov asupra faptului că acest pas are o mare însemnătate politică — numai că nu aceea pe care i-o atribuie Martov. El a spus că acesta este un act în cadrul luptei pentru influență asupra Comitetului Central din Rusia. Eu voi merge mai departe decît Martov. Întreaga activitate a «Iskrei) ca grup neoficial a fost pînă acum o luptă pentru influență, dar acum e vorba de mai mult, e vorba de consolidarea organizatorică a influenței, și nu numai de lupta pentru influență. Cît de profunde sînt divergențele de ordin politic existente între mine și tov. Martov în această chestiune se vede din faptul că el consideră ca o vină a mea dorința de a se exercita influență asupra Comitetului Central, pe cîtă vreme eu consider ca un merit al meu faptul că am căutat și caut să consolidez această influență pe cale organizatorică. Reiese deci că vorbim limbi diferite. Ce rost ar mai fi avut toată munca noastră, toate eforturile noastre dacă încununarea lor ar fi fost aceeași veche luptă pentru influență, și nu dobîndirea și consolidarea influenței ? Da, tov. Martov are perfectă dreptate : pasul pe care l-am făcut este, fără îndoială, un important pas politic, care dovedește că una dintre orientările care s-au conturat acum a fost aleasă pentru activitatea viitoare a partidului nostru. Iar cuvintele teribile despre «starea de asediu în partid», despre «legi excepționale împotriva unor persoane și grupuri» etc. nu mă sperie cîtuși de puțin. Față de elementele nestatornice și șovăitoare nu numai că putem, dar sîntem chiar obligați să creăm «starea de asediu»; întregul nostru statut al partidului, întregul nostru centralism sancționat de prezentul congres nu este altceva decît «stare de asediu» pentru atît de numeroasele izvoare de ambiguitate politică. Tocmai împotriva acestei ambiguități este nevoie de legi speciale, fie chiar excepționale, iar pasul făcut de congres a trasat în mod just orientarea politică, creînd o bază trainică pentru asemenea legi și asemenea măsuri“*12.
În acest conspect al cuvîntării rostite de mine la congres am subliniat fraza pe care în lucrarea sa „Starea de asediu“ (pag. 16) tov. Martov a preferat s-o omită. Nu-i de mirare că această frază nu i-a plăcut și că el n-a vrut să-i înțeleagă sensul cît se poate de clar.
Ce înseamnă expresia : „cuvinte teribile“, tovarășe Martov ?
Ea înseamnă o ironie, o ironie la adresa aceluia care folosește vorbe mari pentru lucruri neînsemnate, care încurcă o problemă simplă printr-o frazeologie pretențioasă.
Unicul fapt simplu și neînsemnat care putea să provoace și a provocat „starea de excitare nervoasă“ a tov. Martov consta exclusiv în aceea că tov. Martov a suferit la congres o înfrîngere în problema componenței centrelor. Semnificația politică a acestui fapt simplu consta în aceea că majoritatea congresului partidului, după ce a învins, și-a consolidat influența, asigurîndu-și o majoritate și în conducerea partidului, creînd o bază organizatorică pentru a putea lupta, cu ajutorul statutului, împotriva a ceea ce această majoritate considera drept șovăială, nestatornicie și ambiguitate*13. Cei care în legătură cu aceasta vorbesc îngroziți despre o „luptă pentru influență“ și se plîng de „stare de asediu“ nu fac decît să debiteze fraze pretențioase, cuvinte teribile.
Tov. Martov e de altă părere ? Atunci poate că va încerca să ne arate că a existat vreodată în lume un congres de partid, că în genere ar putea fi conceput un congres de partid în care majoritatea să nu-și consolideze influența cucerită: 1) asigurîndu-și o majoritate și în instituțiile centrale, 2) dînd acestei majorități puterea necesară pentru a paraliza șovăiala, nestatornicia și ambiguitatea ?
Înainte de alegeri, congresul nostru trebuia să decidă cui să se atribuie o treime din voturi în redacția Organului Central și în Comitetul Central : majorității partidului sau minorității partidului ? Dacă se opta pentru un grup de șase și pentru lista tov. Martov, însemna să ni se dea nouă o treime, iar partizanilor tov. Martov două treimi. Dacă se opta pentru un grup de trei în Organul Central și pentru lista noastră, însemna să ni se dea nouă două treimi, iar partizanilor tov. Martov o treime. Tov. Martov n-a vrut să cadă la învoială cu noi sau să cedeze și ne-a provocat, în scris, la o luptă în fața congresului ; fiind înfrînt în fața congresului, el a început să se tînguiască și să se plîngă de „stare de asediu“ ! Nu este oare aceasta o ciorovăială ordinară ? Nu este oare aceasta o nouă manifestare a moliciunii de intelectual ?
În legătură cu aceasta nu putem să nu amintim strălucita caracterizare social-psihologică pe care K. Kautsky a făcut-o nu demult acestei însușiri. În prezent, partidele social-democrate din diferite țări suferă adesea de boli similare, și ne-ar fi de mare folos să învățăm de la tovarăși mai experimentați cum să punem diagnosticul just și cum să găsim tratamentul corespunzător. De aceea, caracterizarea pe care o face Karl Kautsky anumitor intelectuali va fi numai în aparență o digresiune de la subiectul nostru.
...„În momentul de față ne interesează iarăși foarte mult problema antagonismului dintre intelectualitate*14 și proletariat. Colegii mei“ (Kautsky este el însuși intelectual, publicist și redactor) „vor fi în majoritatea lor foarte indignați de faptul că eu recunosc acest antagonism. Dar el există în fapt, și ar fi o tactică cu totul nepotrivită (aici, ca și în alte cazuri) să-i ocolim, negîndu-i existența. Acest antagonism este un antagonism social, care se referă la clase, și nu la indivizi. Un intelectual izolat, ca și un capitalist izolat, se poate alătura luptei de clasă a proletariatului. Cînd procedează în felul acesta, intelectualul își schimbă și caracterul. În cele ce urmează va fi vorba, mai ales, nu de intelectuali de acest tip, care mai constituie și astăzi o excepție în rîndurile clasei lor. Acolo unde nu fac o precizare expresă în sens contrar, prin «intelectual» eu înțeleg pe intelectualul obișnuit care se situează pe terenul societății burgheze și care este reprezentantul caracteristic al clasei intelectualilor. Această clasă se află într-un anumit antagonism față de proletariat.
Acest antagonism este de altă natură decît acela dintre muncă și capital. Intelectualul nu este capitalist. E adevărat că nivelul său de trai este burghez și că el este nevoit să mențină acest nivel atîta timp cît nu devine un declasat, dar în același timp el este nevoit să vîndă produsul muncii sale, iar adeseori și forța sa de muncă ; el este adesea exploatat de capitalist și îndură o anumită înjosire socială. Prin urmare, între intelectual și proletar nu există nici un antagonism economic. Dar condițiile lui de trai și de muncă nu sînt identice cu cele ale proletarului, și de aici rezultă un anumit antagonism în ceea ce privește starea de spirit și felul de a gîndi.
Proletarul nu reprezintă nimic atîta timp cît rămîne un individ izolat. Toată puterea sa și toată capacitatea sa de progres, toate speranțele și aspirațiile sale, proletarul le soarbe din organizare, din activitatea sistematică dusă împreună cu tovarășii săi. El se simte mare și puternic atunci cînd reprezintă o părticică dintr-un organism mare și puternic. Acest organism este pentru el totul ; individul izolat înseamnă foarte puțin în comparație cu acest organism. Proletarul luptă cu cea mai mare abnegație, ca o părticică din masa anonimă, fără să urmărească avantaje personale sau glorie personală ; el își face datoria în orice post în care este pus, supunîndu-se de bunăvoie disciplinei, de care este pătrunsă întreaga lui simțire, întreaga lui gîndire.
Cu totul altfel stau lucrurile cu intelectualul. El își duce lupta nu prin folosirea forței, ci cu ajutorul argumentelor. Drept armă îi servesc cunoștințele sale personale, aptitudinile sale personale, convingerea sa personală. El poate dobîndi o anumită însemnătate numai grație calităților sale personale. De aceea deplina libertate de afirmare a personalității sale i se pare a fi prima condiție a succesului în muncă. Cu greu se supune el unui tot, ca parte auxiliară a acestui tot ; se supune de nevoie, și nu din propriul său imbold. Necesitatea disciplinei el o recunoaște numai pentru masă, nu și pentru spiritele alese. Pe sine însuși, bineînțeles, el se consideră că face parte din categoria spiritelor alese...
...Filozofia lui Nietzsche, cu al ei cult al supraomului, pentru care totul se reduce la asigurarea dezvoltării depline a propriei sale personalități și căruia orice subordonare a persoanei sale vreunui mare scop social i se pare ceva vulgar și demn de dispreț, — această filozofic este adevărata concepție despre lume a intelectualului ; ea îl face complet inapt de a participa la lupta de clasă a proletariatului.
Alături de Nietzsche, un alt reprezentant de seamă al concepției despre lume a intelectualității, concepție corespunzătoare stării ci de spirit, este Ibsen. Unul dintre eroii săi, doctorul Stockmann (în drama «Un dușman al poporului»), nu este un socialist, cum au crezut mulți, ci tipul intelectualului care în mod inevitabil trebuie să intre în conflict cu mișcarea proletară și, în general, cu orice mișcare populară de îndată ce încearcă să activeze în cadrul ei. Aceasta se datorește faptului că la baza mișcării proletare, ca și a oricărei mișcări democratice*15, stă respectul față de majoritatea tovarășilor. Un intelectual tipic à la Stockmann vede în «majoritatea compactă» un monstru care trebuie doborît.
...Un model ideal de intelectual pe de-a-ntregul pătruns de starea de spirit proletară, care, deși publicist strălucit, s-a debarasat de trăsăturile psihice specifice intelectualului și fără murmur pășea în rînd alături de ceilalți, lucrînd în orice post în care era pus, supunîndu-se în totul marii noastre cauze și disprețuind văicărelile neputincioase (weichliches Gewinsel) pe tema înăbușirii personalității proprii, văicăreli pe care le auzim adeseori la intelectualii educați în spiritul lui Ibsen și Nietzsche cînd li se întîmplă să rămînă în minoritate, — un model ideal de intelectual dintre aceia de care are nevoie mișcarea socialistă a fost Liebknecht. L-am putea numi aici și pe Marx, care nu se înghesuia niciodată să ocupe primul loc și se supunea în chip exemplar disciplinei de partid în cadrul Internaționalei, unde nu o dată a rămas în minoritate“*16.
Nimic altceva decît o astfel de neputincioasă văicăreală de intelectual rămas în minoritate au fost : neacceptarea funcției de către Martov și colegii săi numai din cauză că vechiul cerc nu a fost confirmat, plîngerile lor pe tema stării de asediu și a legilor excepționale îndreptate „împotriva unora dintre grupuri“, care nu-l interesau de loc pe Martov atunci cînd a fost vorba de dizolvarea grupurilor „Iujnîi rabocii“ și „Rabocee Delo“, dar care au început să-i intereseze cînd a fost dizolvat colegiul său.
Nimic altceva decît o astfel de neputincioasă văicăreală de intelectuali rămași în minoritate au fost nesfîrșitele plîngeri, reproșuri, aluzii, bîrfeli și insinuări pe tema „majorității compacte“ cu care, datorită lui Martov, ni s-au împuiat urechile la congresul partidului nostru*17, iar într-o măsură și mai mare după congres.
Minoritatea se plîngea amarnic că majoritatea compactă a ținut adunări separate : minoritatea era într-adevăr nevoită să disimuleze într-un fel oarecare faptul, neplăcut pentru ea, că delegații pe care îi invita la adunările ei separate refuzau să vină, în timp ce delegații care ar fi venit bucuroși (Egorovii, Mahovii, Brukerii) nu puteau fi invitați de minoritate după lupta care s-a dat la congres între unii și ceilalți.
Ei se plîngeau amarnic de „falsa acuzație de oportunism“ : ei erau într-adevăr nevoiți să disimuleze într-un fel oarecare faptul neplăcut că tocmai oportuniștii — care de cele mai multe ori i-au urmat pe antiiskriști — și, în parte, chiar acești anti-iskriști au alcătuit o minoritate compactă și au sprijinit din răsputeri spiritul de cerc în instituțiile partidului, oportunismul în felul de a gîndi, filistinismul în viața de partid, inconsecvența și moliciunea de intelectual.
În paragraful următor vom arăta cum se explică faptul politic extrem de interesant că la sfîrșitul congresului s-a format o „majoritate compactă“ și de ce minoritatea, cu toate că a fost de repetate ori somată să-și spună cuvîntul, ocolește cu atîta grijă cauzele și istoria formării acestei majorități. Dar să terminăm mai întîi analiza dezbaterilor care au avut loc la congres.
Cu prilejul alegerilor pentru Comitetul Central, tov. Martov a prezentat o rezoluție (pag. 336) extrem de caracteristică, ale cărei trăsături fundamentale le-am numit o dată „mat în trei mișcări“. Iată care sînt aceste trăsături : 1) se votează liste de candidați pentru Comitetul Central, și nu candidați individuali; 2) după ce listele vor fi aduse la cunoștința delegaților, trebuie lăsate să treacă două ședințe (probabil, pentru discuții) ; 3) în caz că nu există o majoritate absolută, rezultatul celei de-a doua votări este considerat definitiv. Această rezoluție este expresia unei strategii admirabil concepute (trebuie să fim drepți și cu adversarul !), cu care tov. Egorov nu este de acord (pag. 337), dar care i-ar fi asigurat lui Martov, fără doar și poate, o victorie deplină dacă cei șapte bundiști și rabocedelți n-ar fi părăsit congresul. Această strategie se explică tocmai prin faptul că minoritatea iskriștilor n-a avut și nu putea să aibă un „acord expres“ (ca acela care exista în rîndurile majorității iskriștilor) nu numai ou Bundul și cu Bruker, dar nici cu tovarăși ca Egorov și Mahov.
Amintiți-vă că la congresul Ligii tov. Martov se plîngea că „falsa acuzație de oportunism“ presupunea existența unui acord expres între el și Bund. Repet : numai groaza l-a făcut pe tov. Martov să-și închipuie așa ceva, și tocmai refuzul tov. Egorov de a accepta votarea pe liste (tov. Egorov „nu-și uitase încă principiile“, probabil aceleași principii care l-au obligat să se alăture lui Goldblat în aprecierea valorii absolute a garanțiilor democratice) vădește cît se poate de clar faptul extrem de important că nici măcar cu Egorov nu putea el să aibă un „acord expres“. Dar o coaliție atît cu Egorov cît și cu Bruker putea să existe și a existat, în sensul că mar-toviștii aveau asigurat sprijinul acestora ori de cîte ori intrau într-un conflict serios cu noi, iar Akimov și prietenii săi aveau de ales răul cel mai mic. Era și este în afară de orice îndoială că, pentru a alege răul cel mai mic, adică ceea ce convenea mai puțin scopurilor iskriste (vezi cuvîntarea lui Akimov în legătură cu § 1 și „speranțele“ pe care și le punea în Martov), tovarășii Akimov și Liber ar fi acceptat, fără doar și poate, atît grupul de șase pentru Organul Central cît și lista propusă de Martov pentru Comitetul Central. Votarea pe liste, intervalul de două ședințe și balotajul nu aveau altă menire decît să asigure atingerea acestui rezultat într-un mod aproape automat, fără nici un acord expres.
Întrucît însă majoritatea noastră compactă continua să rămînă o majoritate compactă, calea ocolită propusă de tov. Martov nu era decît un prilej de tărăgăneală, și noi nu puteam să n-o respingem. Minoritatea s-a plîns în scris (într-o declarație, pag. 341) împotriva acestui lucru și, urmînd exemplul lui Martînov și al lui Akimov, a refuzat să participe la votări și la alegerile pentru Comitetul Central, „date fiind condițiile în care se efectuau ele“. După congres, aceste plîngeri împotriva caracterului anormal al condițiilor în care s-au efectuat alegerile (vezi „Starea de asediu“, pag. 31) au răsunat la toate răscrucile. În auzul sutelor de cumetre de partid. Dar în ce consta aici anomalia ? În faptul că alegerile s-au efectuat prin vot secret, lucru care fusese dinainte prevăzut de regulamentul congresului și în care era ridicol să vezi vreo „ipocrizie“ sau „nedreptate“ ? (§ 6, pag. 11 din procesele-verbale). În formarea unei majorități compacte, această „monstruozitate“ pentru intelectualii plîngăreți ? Sau în dorința anormală a acestor onorați intelectuali de a-și călca cuvîntul dat înainte de congres că vor recunoaște toate alegerile făcute de el (pag. 380, § 18 din regulamentul congresului) ?
Tov. Popov a făcut o aluzie fină la această dorință, punînd deschis la congres, în ziua alegerilor, următoarea întrebare : „Este oare convins biroul că hotărîrea congresului este valabilă și legală dacă jumătate din participanți au refuzat să participe la vot ?“*18 Biroul a răspuns, bineînțeles, că este convins de acest lucru și a reamintit incidentul cu tovarășii Akimov și Martînov. Tov. Martov s-a raliat la părerea biroului și a declarat răspicat că tov. Popov greșește și că „hotărîrile congresului sînt valabile“ (pag. 343). Lăsăm la aprecierea cititorului această — probabil, foarte normală — consecvență politică care reiese din compararea sus-citatei declarații făcute în fața partidului cu comportarea de după congres și cu fraza din broșura „Starea de asediu“ în care se vorbește despre „răscoala unei jumătăți din partid, începută încă la congres“ (pag. 20). Speranțele pe care tov. Akimov și le pusese în tov. Martov au precumpănit efemerele bune intenții ale lui Martov însuși.
„Ai învins“, tov. Akimov !
În ce măsură faimoasa expresie „stare de asediu“, care acum a căpătat pentru totdeauna un sens tragicomic, n-a fost altceva decît un „cuvînt teribil“ se poate vedea din unele trăsături, în aparență neînsemnate, dar în fond foarte importante ale sfîrșitului congresului, ale acelui sfîrșit care a avut loc după alegeri. Acum tov. Martov face multă zarvă în jurul acestei tragicomice „stări de asediu“, vrînd cu tot dinadinsul să se convingă pe sine însuși și să-i convingă și pe cititori că această gogoriță scornită de el însemna o anormală persecutare, prigonire și hărțuire a „minorității“ de către „majoritate“. Vom arăta imediat cum s-au petrecut lucrurile în realitate după congres. Dar luați chiar sfîrșitul congresului și veți vedea că, după alegeri, „majoritatea compactă“ nu numai că nu persecută pe bieții martoviști, pe acești bieți oameni nedreptățiți, hărțuiți și duși la supremul supliciu, ci, dimpotrivă, ea însăși le oferă (prin gura lui Leadov) două locuri din trei în comisia pentru publicarea proceselor-verbale (pag. 354). Citiți rezoluțiile referitoare la problemele de tactică și la alte probleme (pag. 355 și urm.) și veți găsi acolo o tratare concretă a fondului problemelor, iar printre semnăturile tovarășilor care au prezentat rezoluții veți găsi adesea, amestecate laolaltă, numele unor reprezentanți ai monstruoasei „majorități“ compacte și cele ale unor partizani ai „minorității“ „umilite și nedreptățite“ (pag. 355, 357, 363, 365 și 367 din procesele-verbale). Nu-i așa că toate acestea nu prea seamănă cu o „înlăturare de la muncă“ sau cu vreo altă „hărțuială“ de orice natură ?
Singura discuție de fond, interesantă, dar, din păcate, prea scurtă, a avut loc pe marginea rezoluției propuse de Starover în problema atitudinii față de liberali. După cum se poate vedea din semnăturile puse sub această rezoluție (pag. 357 și 358), adoptarea ei de către congres se datorește faptului că trei partizani ai „majorității“ (Braun, Orlov și Osipov) au votat și pentru ea și pentru rezoluția lui Plehanov, fără a vedea între ele o contradicție ireductibilă. La prima vedere s-ar părea că între ele nu există o contradicție ireductibilă, deoarece rezoluția lui Plehanov stabilește un principiu general, exprimă o anumită atitudine principială și tactică față de liberalismul burghez din Rusia, în timp ce rezoluția lui Starover încearcă să definească condițiile concrete în care sînt admisibile „acorduri vremelnice“ cu „curentele liberale sau liberal-democratice“. Temele celor două rezoluții sînt diferite. Dar rezoluția lui Starover păcătuiește prin ambiguitate politică, fiind din această cauză superficială și mărginită. Ea nu definește conținutul de clasă al liberalismului rus, nu indică curentele politice concrete care-l exprimă, nu explică proletariatului care sînt, în domeniul propagandei și al agitației, sarcinile lui fundamentale în raport cu aceste curente concrete ; ea confundă (din cauza ambiguității sale) lucruri atît de diferite ca mișcarea studențească și gruparea „Osvobojdenie“ ; ea indică, prea superficial și într-o manieră cazuistică, trei condiții concrete în care sînt admisibile „acorduri vremelnice“. Și în cazul de față, ca și în multe altele, ambiguitatea politică duce la cazuistică. Lipsa unui principiu general și încercarea de a enumera „condițiile“ duc la o indicare superficială și, strict vorbind, greșită a acestor condiții. Într-adevăr, examinați aceste trei condiții ale lui Starover : 1) „curentele liberale sau liberal-democratice“ trebuie „să declare clar și fără echivoc că, în lupta lor împotriva cîrmuirii absolutiste, ele se situează în mod hotărît de partea social-democrației ruse“. Care este deosebirea dintre curentele liberale și cele liberal-democratice ? Rezoluția nu oferă nici un material care să ne permită să răspundem la această întrebare. Constă ea oare în aceea că curentele liberale exprimă poziția păturilor politicește mai puțin progresiste ale burgheziei, pe cînd cele liberal-democratice exprimă poziția păturilor mai progresiste ale burgheziei și ale micii burghezii ? Dacă este așa, cum își închipuie oare tov. Starover că păturile mai puțin progresiste (dar totuși progresiste, căci altfel nu s-ar putea vorbi de liberalism) ale burgheziei ar putea „să se situeze în mod hotărît de partea social-democrației“ ?? Este o absurditate, și chiar dacă reprezentanții unui asemenea curent s-ar decide „să declare clar și fără echivoc“ un asemenea lucru (ipoteză cu totul imposibilă), atunci noi, partidul proletariatului, am fi obligați să nu dăm crezare declarațiilor lor. A fi liberal și a te situa în mod hotărît de partea social-democrației sînt două lucruri care se exclud reciproc.
Mai departe. Să admitem că „curentele liberale sau liberal-democratice“ declară clar și fără echivoc că, în lupta lor împotriva absolutismului, ele se situează în mod hotărît de partea socialiștilor-revoluționari. Această ipoteză este mult mai puțin neverosimilă (dată fiind esența burghezo-democratică a curentului socialist-revoluționar) decît ipoteza tov. Starover. Din sensul rezoluției sale și date fiind ambiguitatea și cazuistica ei, reiese că în acest caz acordurile vremelnice cu astfel de liberali nu sînt admisibile. În realitate însă, această concluzie, care decurge în mod necesar din rezoluția tov. Starover, duce la o teză de-a dreptul greșită. Acordurile vremelnice pot fi încheiate și cu socialiștii-revoluționari (vezi rezoluția adoptată de congres în privința lor) ; în consecință, ele pot fi încheiate și cu liberalii care s-ar situa de partea socialiștilor-revoluționari.
A doua condiție : aceste curente „să nu formuleze în programele lor revendicări care să fie în contradicție cu interesele clasei muncitoare și ale democrației în general sau care să întunece conștiința lor“. Și aici găsim aceeași greșeală : n-au existat și nu pot exista curente liberal-democratice care să nu formuleze în programele lor revendicări care sînt în contradicție cu interesele clasei muncitoare și care întunecă conștiința ei. Pînă și una dintre cele mai democratice fracțiuni ale curentului liberal-democratic de la noi, fracțiunea socialiștilor-revoluționari, formulează în programul ei, confuz ca toate programele liberale, revendicări care sînt în contradicție cu interesele clasei muncitoare și îi întunecă conștiința. Din acest fapt trebuie dedusă necesitatea „de a demasca caracterul limitat și insuficient al mișcării burgheze de eliberare“, și nicidecum inadmisibilitatea unor acorduri vremelnice.
În sfîrșit, în formularea generală ce i se dă, cea de-a treia „condiție“ a tov. Starover (ca liberalii-democrați să adopte lozinca luptei pentru dreptul de vot universal, egal, secret și direct) este și ea greșită : n-ar fi rezonabil să se declare că în nici un caz nu sînt admisibile acorduri vremelnice cu acele curente liberal-democratice care ar adopta lozinca luptei pentru o constituție censitară sau, în genere, pentru o constituție „ciuntită“. La drept vorbind, tocmai în această categorie ar putea fi înglobat „curentul“ pe care-l reprezintă domnii grupați în jurul revistei „Osvobojdenie“ ; dar ar însemna să dăm dovadă de miopie politică, care este incompatibilă cu principiile marxismului, dacă ne-am lega mîinile, interzicînd dinainte orice „acorduri vremelnice“ fie și cu cei mai timizi dintre liberali.
În rezumat : rezoluția tov. Starover, care poartă și semnăturile tovarășilor Martov și Akselrod, este greșită, și Congresul al III-lea va proceda foarte cuminte dacă o va anula. Ea păcătuiește prin ambiguitatea politică a poziției sale teoretice și tactice, prin cazuistică în ceea ce privește „condițiile“ practice cerute de ea. Această rezoluție confundă două probleme : 1) demascarea trăsăturilor „antirevoluționare și antiproletare“ ale oricărui curent liberal-democratic și datoria de a lupta împotriva acestor trăsături, și 2) condițiile în care se pot încheia acorduri vremelnice și parțiale cu oricare dintre aceste curente. Ea nu conține ceea ce este necesar (analiza conținutului de clasă al liberalismului) și conține ceea ce este superfluu (prescrierea unor „condiții“). Este în genere lipsit de sens să elaborezi la un congres al partidului „condițiile“ concrete ale unor acorduri vremelnice cînd nici nu se știe cine va fi cealaltă parte contractantă — subiectul acestor eventuale acorduri ; și chiar dacă s-ar fi știut cine este acest „subiect“, ar fi fost de o sută de ori mai rezonabil ca stabilirea „condițiilor“ unui acord vremelnic să fie lăsată pe seama instituțiilor centrale ale partidului, așa cum a și procedat congresul în ceea ce privește „curentul“ pe care-l reprezintă domnii socialiști-revoluționari (vezi modificările aduse de Plehanov părții finale a rezoluției lui Akselrod, pag. 362 și 15 din procesele-verbale).
Cît despre obiecțiile formulate de „minoritate“ împotriva rezoluției lui Plehanov, singurul argument adus de tov. Martov era următorul : rezoluția lui Plehanov „se încheie cu o concluzie meschină : trebuie să demascăm un anumit publicist. Nu înseamnă aceasta oare «să dai cu toporul într-o muscă» ?“ (pag. 358). Argumentul acesta, în care lipsa de idei este camuflată printr-o expresie sarcastică — „concluzie meschină“ —, ne oferă o nouă mostră de frază pretențioasă. În primul rînd, rezoluția lui Plehanov vorbește de necesitatea de „a demasca în fața proletariatului caracterul limitat și insuficient al mișcării burgheze de eliberare, oriunde s-ar manifesta el“. De aceea este cu totul neserioasă afirmația făcută de tov. Martov (la congresul Ligii, pag. 88 din procesele-verbale) că această rezoluție recomandă „să ne îndreptăm toată atenția numai asupra lui Struve, asupra unui singur liberal“. În al doilea rînd, a compara pe d-l Struve cu o „muscă“ atunci cînd este vorba de posibilitatea unor acorduri vremelnice cu liberalii ruși înseamnă să sacrifici de dragul sarcasmului un fapt politic elementar și evident. Nu, d-l Struve nu e o muscă, ci un factor politic, și aceasta nu pentru că el însuși ar fi o personalitate de prim rang. Însemnătatea sa ca factor politic se datorește poziției Sale de reprezentant unic al liberalismului rus, al liberalismului, cît de cît capabil de acțiune și cît de cît organizat, în lumea mișcării ilegale. De aceea, a vorbi despre liberalii ruși și despre atitudinea partidului nostru față de ei fără a te gîndi, totodată, la d-l Struve, la „Osvobojdenie“ înseamnă a vorbi pentru a nu spune nimic. Sau poate că tov. Martov va încerca să ne arate măcar un singur „curent liberal sau liberal-democratic“ din Rusia care să se poată compara în prezent, măcar pe departe, cu curentul pe care-l reprezintă „Osvobojdenie“ ? Ar fi interesant să vedem o asemenea încercare !*19
„Numele lui Struve nu spune nimic muncitorilor“, a declarat tov. Kostrov în sprijinul tov. Martov. Acesta este — să nu vă fie cu supărare, tov. Kostrov și tov. Martov — un argument à la Akimov. E ceva în genul proletariatului la cazul genetiv112.
Căror muncitori „nu le spune nimic numele lui Struve“ (și denumirea „Osvobojdenie“, care în rezoluția tov. Plehanov figurează alături de numele d-lui Struve) ? Acelora care cunosc extrem de puțin sau care nu cunosc de loc „curentele liberale și liberal-democratice“ din Rusia. Se pune întrebarea : care trebuie să fie atitudinea congresului partidului nostru față de acești muncitori ? Trebuie el oare să traseze membrilor de partid sarcina de a explica acestor muncitori care este singurul curent liberal bine precizat din Rusia ? Sau să le recomande să se treacă sub tăcere un nume pe care muncitorii îl cunosc prea puțin tocmai pentru că au slabe cunoștințe în domeniul politicii ? Dacă tov. Kostrov, după ce a făcut primul pas pe urmele tov. Akimov, nu va voi să-i facă și pe al doilea, el va da la această întrebare un răspuns în primul sens. Și dacă va da un răspuns în primul sens, el va vedea cît de neîntemeiat a fost argumentul său. În orice caz, cuvintele „Struve“ și „Osvobojdenie“ din rezoluția lui Plehanov pot da muncitorilor incomparabil mai mult decît cuvintele „curentul liberal și liberal-democratic“ din rezoluția lui Starover.
În momentul de față, muncitorul rus nu poate să cunoască în practică tendințele politice cît de cît fățișe ale liberalismului nostru altfel decît din „Osvobojdenie“. Publicațiile legale ale liberalilor nu pot da nimic în această privință tocmai din cauza nebulozității lor. De aceea trebuie să îndreptăm cît mai energic (și în fața unor cît mai largi mase de muncitori) arma criticii noastre împotriva celor de la „Osvobojdenie“, pentru ca în cursul revoluției viitoare proletariatul rus să poată paraliza prin adevărata critică a armelor încercările inevitabile ale domnilor de la „Osvobojdenie“ de a ciunti caracterul democratic al revoluției.
În afară de sus-menționata „nedumerire“ a tov. Egorov în problema „sprijinirii“ de către noi a mișcării opoziționiste și revoluționare, dezbaterile pe marginea rezoluțiilor n-au oferit nici un alt material interesant și, în genere, aproape că n-au avut loc dezbateri.
Congresul s-a încheiat cu o scurtă cuvîntare a președintelui, care a reamintit că hotărîrile congresului sînt obligatorii pentru toți membrii partidului.
*1 Vezi a mea „Scrisoare către redacția «Iskrei»“, pag. 5, și procesele-verbale ale congresului Ligii, pag. 53.
*2 Vezi pag. 140 din procesele-verbale, cuvîntarea lui Akimov : ...„mi se spune că despre alegerile pentru Organul Central vom vorbi la urmă“ ; cuvîntarea lui Muraviev împotriva lui Akimov, „care prea pune la inima problema viitoarei redacții a Organului Central“ (pag. 141) ; cuvîntarea lui Pavlovici, care a declarat că, desemnînd Organul Central, noi am căpătat „materialul concret asupra căruia putem efectua operațiile care îl preocupă atîta pe tov. Akimov“ și că nu poate fi nici umbră de îndoială că „Iskra“ „se va supune“ „hotărîrilor partidului“ (pag. 142) ; cuvîntarea lui Troțki : „din moment ce nu confirmăm redacția, ce confirmăm noi în «Iskra» ? ... Nu denumirea, ci orientarea... nu denumirea, ci steagul“ (pag. 142) ; cuvîntarea lui Martînov : ...„Ca și mulți alți tovarăși, sînt de părere că, discutînd problema recunoașterii «Iskrei», ca ziar cu o anumită orientare, drept Organul nostru Central, nu trebuie să ne ocupăm acum de modalitatea alegerii sau confirmării redacției ei ; despre aceasta vom vorbi mai tîrziu, la punctul respectiv de pe ordinea de zi“ ... (pag. 143).
*3 La care anume „surse de fricțiuni“ se referea tov. Posadovski, n-am reușit să aflăm la congres. Tov. Muraviev însă a contestat în aceeași ședință (pag. 322) exactitatea redării ideii lui, iar cu prilejul aprobării proceselor-verbale a declarat categoric că „a vorbit de sursele de fricțiuni care au apărut în cursul dezbaterilor care au avut loc la congres în legătură cu diferite chestiuni, surse cu caracter principal, a căror existență în momentul de față este, din păcate, un fapt care nu mai poate fi contestat de nimeni“ (pag. 353).
*4 Comp. cuvîntarea tov. Posadovski : ...„Dacă dintre cei șase membri ai vechii redacții veți alege numai trei, înseamnă că pe ceilalți trei îi declarați inutili, de prisos. Or, nu aveți nici dreptul și nici vreun temei să faceți acest lucru“.
*5 În broșura sa intitulată „Starea de asediu“, tov. Martov a tratat această problemă la fel cum a tratat și celelalte probleme atinse de el. El nu și-a dat osteneala să prezinte un tablou complet al polemicii. El a ocolit cu discreție singura chestiune într-adevăr principială care a apărut în cursul acestei polemici : amabilități filistine sau alegerea unor activiști de partid ? Punct de vedere partinic sau teama de a nu supăra pe alde Ivan Ivanovici ? Și în cazul de față tov. Martov s-a mărginit să smulgă din șirul întîmplărilor unele fragmente izolate și fără legătură între ele, presărîndu-le cu tot felul de vorbe de ocară la adresa mea. Cam puțin, tov. Martov !
Tov. Martov îmi pune mereu întrebarea : de ce nu s-a propus la congres alegerea tovarășilor Akselrod, Zasulici și Starover ? Punctul de vedere filistin pe care s-a situat îl împiedică să vadă cît de contrare bunei-cuviințe sînt aceste întrebări (de ce nu pune el această întrebare colegului său de redacție, tov. Plehanov ?). El vede o contradicție în faptul ca, pe de o parte, eu consider „lipsită de tact“ comportarea minorității la congres în problema grupului de șase, iar pe de altă parte cer publicitate de partid. Nu e nici o contradicție aici, cum ușor ar fi putut să constate Martov însuși dacă și-ar fi dat osteneala să prezinte o expunere închegată a tuturor fazelor problemei, și nu fragmente izolate. A fost o lipsă de tact să se pună problema dintr-un punct de vedere filistin, să se facă apel la compătimire și să se vorbească de ofensă ; interesele publicității de partid ar fi cerut o examinare de fond a avantajelor confirmării grupului de șase în loc de a alege un grup de trei, o apreciere a însușirilor pe care le posedă candidații propuși pentru funcțiile respective, o apreciere a nuanțelor : despre toate acestea minoritatea n-a suflat nici un cuvînt la congres.
Dacă tov. Martov ar fi studiat cu atenție procesele-verbale, ar fi găsit în cuvîntările delegaților o serie întreagă de argumente împotriva confirmării grupului de șase. Iată ce argumente spicuim din aceste cuvîntări : în primul rînd, în vechiul grup de șase existau vădit anumite fricțiuni, datorate unor deosebiri de nuanțe de ordin principial ; în al doilea rînd, este de dorit o simplificare tehnică a muncii redacționale ; în al treilea rînd, interesul cauzei este mai presus de orice amabilități filistine ; numai alegerile oferă posibilitatea de a desemna persoane care să corespundă funcțiilor respective ; în al patrulea rînd, nu poate fi limitată libertatea de alegere a congresului ; în al cincilea rînd, în prezent partidul are nevoie ca redacția Organului Central să nu fie numai un grup de publiciști ; redacția Organului Central trebuie să fie formală nu numai din publiciști, ci și din administratori ; în al șaselea rînd, redacția Organului Central trebuie să cuprindă persoane bine determinate, cunoscute de congres ; în al șaptelea rînd, un colegiu de șase este adesea incapabil de a lucra, și el își îndeplinește munca nu datorită existenței unui statut anormal, ci în pofida lui ; în al optulea rînd, conducerea ziarului este o sarcină de partid (și nu de cerc) etc. — Îl invit pe tov Martov, dacă se interesează atît de mult de cauzele nealegerii, să încerce să aprofundeze toate aceste considerente și să răstoarne măcar unul dintre ele.
*6 Așa a înțeles în aceeași ședință tov. Sorokin cuvintele tov, Deutsch (vezi pag. 324, „un dialog vehement cu Orlov“). Tov. Deutsch declară (pag. 351) că el „n-a spus nimic asemănător“, dar recunoaște singur imediat că a spus ceva foarte, foarte „asemănător“. „Eu n-am spus : cine se va încumeta — explică tov. Deutsch —, ci am spus: aș vrea să văd cine sînt aceia care se vor încumeta (sic ! tov. Deutsch rectifică, nimerind din lac în puț !) să susțină o propunere atît de criminală (sic !) ca aceea a alegerii unui grup de trei“ (pag. 351). În loc de a infirma spusele tov. Sorokin, tov. Deutsch n-a făcut decît sa le confirme. Tov. Deutsch a confirmat reproșul făcut de tov. Sorokin, în sensul că „aici s-au încurcat toate noțiunile“ (în argumentele minorității în favoarea grupului de șase). Prin atitudinea sa, tov. Deutsch a confirmat cît de binevenită a fost remarca tov. Sorokin, care i-a amintit adevărul elementar că „noi sîntem membri de partid și de aceea în toate acțiunile noastre trebuie să fim călăuziți exclusiv de considerente politice“. A face zarvă pe tema că alegerea este o crimă înseamnă a te înjosi nu numai pînă la o atitudine de filistin, ci pînă la provocarea unui mic scandal !
*7 Vezi volumul de față, pag. 298. — Nota red.
*8 Tov. Martov are în vedere, probabil, expresia „surse de fricțiuni“, folosită de tov. Posadovski. Repet că tov. Posadovski n-a explicat congresului ce anume a vrut el să spună prin această expresie, iar tov. Muraviev, caro a folosit-o și el, a explicat că a avut în vedere sursele de fricțiuni cu caracter principial ivite în cursul dezbaterilor de la congres. Reamintesc cititorilor că unicul caz de dezbateri cu adevărat principiale la care au participat patru redactori (Plehanov, Martov, Akselrod și cu mine) a fost acela al § 1 din statut și că tovarășii Martov și Starover s-au plîns în scris împotriva „falsei acuzații de oportunism“, ca unul dintre argumentele în favoarea „modificării“ componenței redacției. În această scrisoare, tov. Martov arăta că există o legătură vădită între „oportunism“ și planul de modificare a componenței redacției, pe cînd la congres s-a mulțumit să facă o aluzie vaga la „așa zise fricțiuni“. „Falsa acuzație de oportunism“ fusese deja uitată !
*9 Tov. Martov a mai adăugat : „Un asemenea rol i-ar conveni, poate unui om ca Reazanov, dar nu lui Martov, acelui Martov pe care-l cunoașteți, cred, din activitatea sa“. În măsura în care aceste cuvinte înseamnă un atac personal îndreptat împotriva lui Reazanov, tov. Martov le-a retractat. Dar dacă Reazanov a figurat la congres ca un nume generic, aceasta nu se datora nicidecum unora sau altora dintre însușirile sale personale (despre care nu avea rost să se vorbească), ci fizionomiei politice a grupului „Borba“, greșelilor politice ale acestui grup. Foarte bine procedează tov. Martov atunci cînd retractează ofense personale presupuse sau reale, dar aceasta nu trebuie să ne facă să uităm greșelile politice, din care partidul trebuie sa tragă învățăminte. La congresul nostru, grupul „Borba“ a fost acuzat de introducerea „haosului organizatoric“ și „a unei fărîmițări care nu este justificată prin nici un fel de considerente de ordin principial“ (pag. 38, cuvîntarea tov. Martov). O asemenea conduită politică merită, indiscutabil, să fie blamată nu numai atunci cînd o vedem la un grup mic, înainte de congresul partidului, într-o perioadă de haos general, el și atunci cînd o vedem după congresul partidului, într-o perioadă de lichidare a haosului, cînd o vedem, de pildă, la „majoritatea redacției «Iskrei și la majoritatea grupului «Eliberarea muncii»“.
*10 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 298. — Nota red.
*11 — la urma urmelor. — Nota trad.
*12 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua. pag. 300—301. — Nota red.
*13 În ce anume s-a manifestat la congres nestatornicia, șovăiala și ambiguitatea minorității iskriștilor ? În primul rînd, în frazele oportuniste în legătură cu § 1 din statut ; în al doilea rînd, în coaliția cu tovarășii Akimov și Liber, care s-a întărit cu repeziciune în cursul celei de-a doua jumătăți a congresului ; în al treilea rînd, în faptul că minoritatea a fost în stare să coboare la nivelul platitudinii filistine, al cuvintelor jalnice și chiar al insinuării în sufletul altuia, o problemă ca aceea a alegerii membrilor redacției Organului Central. Iar după congres toate aceste frumoase calități au înflorit din plin și au dat roade îmbelșugate.
*14 Prin „intelectual“, „intelectualitate“ traduc cuvintele germane „Literat“, „Literatentum“, care cuprind în sfera lor nu numai pe literați, ci și pe toți oamenii culți, pe toți liberii-profesioniști, în genere, pe toți oamenii muncii intelectuale (brain worker, cum spun englezii), spre deosebire de oamenii muncii fizice.
*15 Extrem de caracteristic pentru confuzia pe care au introdus-o în toate problemele organizatorice martoviștii noștri este faptul ca, cotind spre poziția lui Akimov și spre un democratismdeplasat, ei sînt în același timp furioși din cauza alegerii pe baze democratice a redacției, alegere făcută la congres și dinainte prevăzută de toți tovarășii ! Poate că și acesta este un principiu al dv., domnilor ?
*16 Karl Kautsky : „Franz Mehring“ „Neue Zeit“, XXII, I, S, 99—101, 1903. nr. 4.
*17 Vezi pag. 337, 338, 340, 353 și altele din procesele-verbale ale congresului.
*18 Pag. 342. E vorba de alegerea celui de-al cincilea membru în Consiliu. S-au depus 24 de buletine (din totalul de 44 de voturi), printre care două albe.
*19 La congresul Ligii, tov. Martov a adus încă un argument împotriva rezoluției tov. Plehanov : „Principala obiecție ce i se poate aduce, principalul ei cusur este că ignorează cu desăvîrșire faptul ca, în lupta împotriva absolutismului, sîntem obligați să nu ne eschivăm de la o alianță cu elementele liberal-democratice. Tov. Lenin ar spune despre o asemenea tendință că este martînovistă. Aceasta tendință a și început să se manifeste în noua «Iskr㻓 (pag. 88).
Acest pasaj este o colecție de „perle“ rare prin bogăția ei. 1) Cuvintele referitoare la o alianță cu liberalii denotă o confuzie totală. Nimeni n-a vorbit de alianță, tovarășe Martov, ci numai de acorduri vremelnice sau parțiale. Este o mare deosebire. 2) Dacă în rezoluția sa Plehanov ignorează neverosimila „alianță“ și vorbește, în genere, numai de „sprijinire“, acesta nu este un cusur, ci un merit al rezoluției sale. 3) N-ar binevoi oare tov. Martov să ne explice prin ce se caracterizează „tendințele martînoviste“ ? N-ar vrea el să ne vorbească despre raportul care există între aceste tendințe și oportunism ? N-ar vrea el să analizeze raportul care există între aceste tendințe și paragraful I din statut ? 4) Ard pur și simplu de nerăbdare să aud de la tov. Martov prin ce anume s-au manifestat „tendințele martînoviste“ în noua „Iskră“ ! Fii bun, tovarășe Martov, izbăvește-mă mai repede de chinurile așteptării !
111 Este Vorba de G. M. Krjijanovski. — 297. [Nota red.]
112 V. I. Lenin se referă la o cuvîntare rostită la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. de „economistul“ V. P. Akimov, care, criticînd proiectul de program al partidului prezentat de „Iskra“, a protestat împotriva faptului că în program cuvîntul „proletariat“ nu figurează în calitate de subiect, ci în calitate de complement. După părerea lui Akimov, aceasta denota o tendință de a separa partidul de interesele proletariatului. — 321. [Nota red.]