![[ Tablou general al luptei desfășurate la congres ]](img/tablou-general.png)
Terminînd analiza dezbaterilor și a rezultatelor diferitelor votări care au avut loc la congres, trebuie să facem acum un bilanț, pentru ca, pe baza tuturor materialelor congresului, să putem răspunde la întrebarea : din ce elemente, grupuri și nuanțe s-au format definitiv majoritatea și minoritatea pe care le-am văzut la alegeri și cărora le-a fost dat să devină pentru un timp oarecare principala împărțire existentă în partidul nostru ? Trebuie să facem bilanțul întregului material referitor la nuanțele principiale, teoretice și tactice pe care ni-l oferă din abundență procesele-verbale ale congresului. Fără o „sinteză“ generală, fără un tablou general al întregului congres și al tuturor grupărilor principale care s-au conturat la diferite votări, acest material rămîne prea fărîmițat, prea risipit, așa încît la prima vedere unele moduri de grupare a delegaților par întîmplătoare, mai ales aceluia care nu-și dă osteneala unei studieri de sine stătătoare și multilaterale a proceselor-verbale ale congresului (și sînt oare numeroși cititorii care și-au dat această osteneală ?),
În dările de seamă asupra dezbaterilor parlamentare din Anglia se întîlnește adesea cuvîntul caracteristic division — împărțire. Camera „s-a împărțit“ în cutare sau cutare majoritate și minoritate, se spune despre votul ei în legătură cu o problemă sau alta. „împărțirea“ camerei noastre social-democrate în legătură cu diferitele probleme discutate la congres ne oferă un tablou unic în felul lui, care oglindește cu o inegalabilă plenitudine și exactitate lupta dinăuntrul partidului nostru, nuanțele și grupurile existente în cadrul lui. Pentru ca acest tablou să fie cît mai concret, pentru a obține un adevărat tablou, și nu o îngrămădire de fapte incoerente, fracționate, izolate, pentru a pune capăt nesfîrșitelor și sterilelor controverse în jurul rezultatelor diferitelor votări (cine pentru cine a votat, cine pe cine a sprijinit ?), m-am hotărît să încerc a înfățișa într-o diagramă toate tipurile principale de „împărțiri“ care au avut loc la congresul nostru. Mulți, foarte mulți vor găsi, probabil, stranie folosirea unui asemenea procedeu, dar mă îndoiesc că s-ar putea găsi o altă metodă de expunere care să fie cu adevărat sintetică și generalizatoare, cît mai completă și mai exactă. Dacă un delegat sau altul a votat pentru sau contra cutărei propuneri, este un lucru care se poate stabili cu o precizie absolută în cazul votărilor nominale ; iar în unele cazuri de importante votări nenominale, acest lucru poate fi stabilit, pe baza proceselor-verbale, cu un grad înalt de probabilitate și cu o aproximație foarte apropiată de adevăr. Și dacă vom lua în considerație toate votările nominale, precum și toate votările nenominale în care s-au atins probleme cît de cît importante (judecînd, de pildă, după amploarea dezbaterilor și după pasiunea de care erau animați participanții la ele), vom căpăta despre lupta dinăuntrul partidului nostru cea mai obiectivă imagine pe care o putem obține pe baza materialului existent. Totodată, în loc de a da o imagine fotografică — adică o imagine a fiecărei votări în parte —, vom căuta să înfățișăm un tablou care să cuprindă toate tipurile principale de votări, lăsînd la o parte derogările și variantele relativ puțin importante, care n-ar putea decît să încurce lucrurile. În orice caz, pe baza proceselor-verbale, oricine va putea să verifice fiecare trăsătură din tabloul nostru, să-i completeze cu rezultatele oricărei alte votări, într-un cuvînt să-i critice nu numai prin formulări de considerente și îndoieli sau prin referiri la cazuri izolate, ci și prin alcătuirea unui alt tablou pe baza aceluiași material.
Introducînd în diagramă pe fiecare delegat care a luat parte la vot, vom indica prin hașurări diferite cele patru grupuri principale pe care le-am urmărit îndeaproape în tot cursul dezbaterilor la congres, și anume : 1) iskriștii majorității ; 2) iskriștii minorității ; 3) „centrul“ și 4) antiiskriștii. Deosebirea de nuanțe principiale existentă între aceste grupuri, noi am văzut-o dintr-o mulțime de exemple, și dacă unora le displac denumirile grupurilor, care prea amintesc amatorilor de zigzaguri organizația „Iskrei“ și orientarea „Iskrei“, le vom spune că nu denumirile importă aici. Acum, după ce nuanțele au fost urmărite de noi de-a lungul tuturor dezbaterilor congresului, denumirile deja statornicite și uzuale în cadrul partidului (dar care zgîrie urechea unora) ar putea fi ușor înlocuite printr-o caracterizare a esenței nuanțelor prin care se deosebesc între ele diferitele grupuri. Dacă am proceda la o asemenea înlocuire, am obține pentru aceleași patru grupuri următoarele denumiri : 1) social-democrați revoluționari consecvenți ; 2) mici oportuniști ; 3) oportuniști mijlocii și 4) mari oportuniști (mari pe scară rusă). Să sperăm că aceste denumiri vor fi mai puțin șocante pentru aceia care de la un timp au început să se încredințeze pe ei înșiși și să încredințeze și pe alții că denumirea de „iskrist“ îmbrățișează numai un „cerc“, și nu o orientare.
Să trecem la descrierea amănunțită a tipurilor de votări „fotografiate“ în diagrama alăturată (vezi diagrama : „Tabloul general al luptei desfășurate la congres“).
Primul tip de votări (A) înglobează cazurile în care „centrul“ a votat alături de iskriști, împotriva antiiskriștilor sau împotriva unei părți a lor. Așa s-a întîmplat la votarea programului în ansamblu (numai tov. Akimov s-a abținut, ceilalți au fost pentru), la votarea rezoluției de principiu împotriva federației (toți au fost pentru, cu excepția celor cinci bundiști), la votarea în legătură cu § 2 din statutul Bundului (împotriva noastră au fost cei cinci bundiști, s-au abținut cinci : Martînov, Akimov, Bruker și Mahov cu două voturi ; ceilalți au fost alături de noi) ; tocmai această votare este reprezentată în diagrama A. Apoi, de același tip au fost cele trei votări în legătură cu confirmarea „Iskrei“ ca Organ Central al partidului ; redacția (cinci voturi) s-a abținut, împotrivă au fost, la toate cele trei votări, doi delegați (Akimov și Bruker) și, în afară de aceasta, la votarea motivelor confirmării „Iskrei“ s-au abținut cei cinci bundiști și tov. Martînov*1.
Tipul de votări de care ne ocupăm dă răspuns la o întrebare extrem de interesantă și de importantă : cînd anume a mers alături de iskriști „centrul“ congresului ? El a mers alături de noi fie atunci cînd, cu mici excepții, au fost alături de noi și antiiskriștii (adoptarea programului, confirmarea „Iskrei“ independent de motive), fie atunci cînd a fost vorba de declarații care nu implicau încă în mod nemijlocit adoptarea unei poziții politice precise (recunoașterea activității organizatorice a „Iskrei“ nu implică încă neapărat aplicarea în fapt a politicii ei organizatorice față de grupuri aparte ; respingerea ideii de federație nu exclude încă o atitudine de abținere în problema unui proiect concret de federație, cum ne-a arătat exemplul tov. Mahov). Am văzut mai sus, cînd am vorbit despre semnificația grupărilor la congres în general, cît de fals este prezentată această chestiune în expunerea oficială a „Iskrei“ oficiale, care (prin gura tov. Martov) cocoloșește și escamotează deosebirea dintre iskriști și „centru“, dintre social-democrații revoluționari consecvenți și social-democrații oportuniști, invocînd cazurile în care și antiiskriștii au votat alături de noi ! Nici chiar cei mai „de dreapta“ dintre oportuniștii germani și francezi din rîndurile partidelor social-democrate nu votează contra cînd e vorba de asemenea puncte ca recunoașterea programului în ansamblu.
Al doilea tip de votări (B) cuprinde cazurile în care iskriștii consecvenți și cei inconsecvenți au mers împreună împotriva tuturor antiiskriștilor și împotriva întregului „centru“. Printre aceste cazuri se numără în special acelea în care era vorba de înfăptuirea efectivă a planurilor concret precizate ale politicii iskriste, de recunoașterea în fapt, și nu numai în vorbe, a „Iskrei“. Aici intră incidentul cu Comitetul de organizare*2, punerea pe primul loc a problemei situației Bundului în partid, dizolvarea grupului „Iujnîi rabocii“, două votări în legătură cu programul agrar și, în sfîrșit, în al șaselea rînd, votul împotriva Uniunii social-democraților ruși din străinătate („Rabocee Delo“), adică recunoașterea Ligii ca unica organizație din străinătate a partidului. Vechiul spirit de cerc din perioada dinainte de crearea partidului, interesele organizațiilor sau grupulețelor oportuniste, înțelegerea îngustă a marxismului se luptau aici cu politica strict principială și consecventă a social-democrației revoluționare ; iskriștii minorității au mai mers încă alături de noi într-o serie întreagă de cazuri, într-o serie întreagă de votări extrem de importante (din punctul de vedere al Comitetului de organizare, al grupului „Iujnîi rabocii“, al grupului „Rabocee Delo“)... atîta vreme cît n-a fost vorba de propriul lor spirit de cerc, de propria lor inconsecvență. „împărțirile“ de acest tip arată limpede că, într-o serie de probleme referitoare la înfăptuirea principiilor noastre, centrul a mers cu antiiskriștii, a fost mult mai aproape de ei decît de noi, a înclinat în fapt mult mai mult spre aripa oportunistă decît spre aripa revoluționară a social-democrației. „Iskriștii“ cu numele, cărora le era rușine să fie iskriști, și-au dat arama pe față, iar lupta inevitabilă a provocat destul de multă iritare, ceea ce a făcut ca persoanelor mai impresionabile și mai puțin obișnuite să aprofundeze lucrurile să le rămînă ascunsă semnificația nuanțelor principiale care se vădeau în această luptă. Dar acum, cînd focul luptei s-a mai potolit și cînd procesele-verbale au rămas ca extras obiectiv al unei serii de bătălii aprige, acum numai aceia care închid cu tot dinadinsul ochii pot să nu vadă că unirea Mahovilor și Egorovilor cu Akimovii și cu Liberii n-a fost de loc întîmplătoare și nici nu putea fi întîmplătoare. Lui Martov și lui Akselrod nu le mai rămîne decît să se eschiveze de la o analiză riguroasă și multilaterală a proceselor-verbale sau să încerce post factum să dea o altă semnificație comportării lor la congres, exprimîndu-și în fel și chip regretul. Ca și cum regretele ar putea înlătura deosebirile de vederi, deosebirile de linie politică ! Ca și cum actuala alianță a lui Martov și Akselrod cu Akimov, cu Bruker și cu Martînov ar putea face ca partidul nostru, refăcut la Congresul al II-lea, să uite lupta pe care au dus-o iskriștii împotriva antiiskriștilor aproape în tot cursul congresului !
Al treilea tip de votări care au avut loc la congres, care cuprinde ultimele trei din cele cinci părți ale diagramei (și anume părțile C, D și E), se caracterizează prin faptul că o mică parte din iskriști se desprinde și trece de partea antiiskriștilor, care tocmai de aceea capătă preponderență (atîta timp cît rămîn la congres). Pentru a putea urmări cît mai minuțios evoluția acestei faimoase coaliții a minorității iskriste cu antiiskriștii, a cărei simplă pomenire îl irita pe Martov în așa măsură încît a ajuns să scrie la congres misive isterice, reproducem în diagramă toate cele trei tipuri principale de votări nominale de acest fel. C reprezintă rezultatul votării în problema egalității limbilor (am luat ultima din cele trei votări nominale în legătură cu acest punct, deoarece e cea mai cuprinzătoare). Toți antiiskriștii și întregul centru fac front comun împotriva noastră, iar din rîndurile iskriștilor se desprinde o parte din majoritate și o parte din minoritate. Nu se vede deocamdată care anume iskriști sînt în stare să formeze o coaliție definitivă și trainică cu „dreapta“ oportunistă a congresului. Urmează apoi votarea de tipul D — în legătură cu paragraful i din statut (din cele două votări am luat-o pe cea cu semnificație mai precisă, adică pe aceea la care nu s-a abținut nimeni). Coaliția se conturează mai net și se încheagă mai trainic*3 : acum iskriștii din minoritate se află cu toții de partea lui Akimov și a lui Liber ; dintre iskriștii din majoritate se află de partea acestora din urmă numai un mic număr de delegați, care înlocuiesc pe antiiskristul și pe cei trei delegați ai „centrului“ care trecuseră de partea noastră. E destul să arunci o privire fugitivă asupra diagramei, ca să-ți dai seama care elemente treceau întîmplător și vremelnic cînd de o parte, cînd de cealaltă și care elemente se îndreptau irezistibil spre o coaliție trainică cu Akimovii. Ultima votare (E — alegerea Organului Central, a Comitetului Central și a Consiliului partidului), care reprezintă tocmai împărțirea definitivă în majoritate și minoritate, ne arată limpede contopirea totală a minorității iskriștilor cu întregul „centru“ și cu rămășițele antiiskriștilor. Din cei opt antiiskriști nu mai rămăsese atunci la congres decît unul singur : tov. Bruker (căreia tov. Akimov îi explicase între timp greșeala făcută de ea și care își ocupase locul ce-i revenea de drept în rîndurile martoviștilor). Plecarea celor șapte oportuniști, situați pe pozițiile cele mai de „dreapta“, a făcut ca soarta alegerilor să fie decisă în defavoarea lui Martov*4.
Și acum să facem bilanțul congresului, sprijinindu-ne pe datele obiective referitoare la toate tipurile de votări.
S-a vorbit foarte mult de caracterul „întîmplător“ al majorității care s-a format la congresul nostru. E singurul argument cu care a căutat să se consoleze tov. Martov în broșura sa „încă o dată în minoritate“. Diagrama arată limpede că într-un singur sens, dar numai într-unul singur, majoritatea poate fi numită întîmplătoare, și anume în sensul că plecarea de la congres a celor șapte elemente ultraoportuniste ale „dreptei“ ar fi, după cum se pretinde, întîmplătoare. În măsura în care această plecare este întîmplătoare, în aceeași măsură (și nu mai mult) este întîmplătoare și majoritatea noastră. O examinare sumară a diagramei ne arată mai bine decît orice raționamente lungi de partea cui ar fi fost, de partea cui ar fi trebuit să fie acești șapte*5. Se pune însă întrebarea : în ce măsură se poate spune într-adevăr că a fost întîmplătoare plecarea celor șapte ? Iată o întrebare pe care evită să și-o pună cei care vorbesc mereu despre caracterul „întîmplător“ al majorității. E o întrebare prea puțin plăcută pentru ei. Este oare întîmplător faptul că au plecat cei mai zeloși reprezentanți ai aripii drepte a partidului nostru, și nu ai celei stîngi ? Este oare întîmplător faptul că au plecat oportuniștii, și nu social-democrații revoluționari consecvenți ? Nu există oare vreo legătură între această plecare „întîmplătoare“ și lupta desfășurată în tot cursul congresului împotriva aripii oportuniste, luptă care se oglindește atît de clar în diagrama noastră ?
E destul să punem aceste întrebări, atît de neplăcute pentru minoritate, ca să ne dăm seama care anume este faptul pe care unii tind să-i camufleze sub paravanul pălăvrăgelii pe tema caracterului întîmplător al majorității. Este faptul cert și incontestabil că minoritatea s-a format din membrii de partid care înclină cel mai mult spre oportunism. Minoritatea s-a format din elementele din partid care sînt cele mai puțin statornice pe plan teoretic, cele mai puțin consecvente pe plan principial. Minoritatea s-a format tocmai din aripa dreaptă a partidului. Împărțirea în majoritate și minoritate este o continuare directă și inevitabilă a împărțirii social-democrației în aripă revoluționară și aripă oportunistă, în Munte și Girondă113, care nu de ieri-alaltăieri a apărut nu numai în partidul muncitoresc din Rusia și care de bună seamă că nu va dispărea de la o zi la alta.
Acest fapt este de o importanță capitală pentru lămurirea cauzelor și evoluției divergențelor. A încerca să ocolești acest fapt, tăgăduind sau cocoloșind lupta care a avut loc la congres și nuanțele principiale care s-au manifestat în cadrul ei, înseamnă a-ți da singur un certificat de totală paupertate intelectuală și politică. Pentru a infirma acest fapt trebuie, în primul rînd, să dovedești că tabloul general al votărilor și al „împărțirilor“ care au avut loc la congresul partidului nostru arată altfel decît l-am înfățișat eu ; în al doilea rînd, trebuie să dovedești că, în ceea ce privește fondul tuturor problemelor din cauza cărora „s-a împărțit“ congresul, dreptatea nu era de partea celor mai consecvenți social-democrați revoluționari, care în Rusia nu pot fi despărțiți de numele de iskriști*6. Încercați să faceți această dovadă, domnilor.
Faptul că minoritatea a fost alcătuită de elementele cele mai oportuniste, cele mai puțin statornice și mai puțin consecvente ale partidului indică, de altfel, răspunsul la numeroasele nedumeriri și obiecții cu care se adresează majorității diferite persoane care nu cunosc bine chestiunea sau care n-au aprofundat-o îndeajuns. Nu este oare prea superficial, ni se spune, să explicați dezbinarea printr-o mică greșeală a tovarășilor Martov și Akselrod ? Da, domnilor, greșeala tov. Martov n-a fost mare (și eu am spus-o încă la congres, în toiul luptei), dar această mică greșeală putea să pricinuiască (și a pricinuit) mult rău, fiindcă tov. Martov s-a lăsat atras de partea unor delegați care au comis o serie întreagă de greșeli și care într-o serie întreagă de probleme au dat dovadă de tendințe oportuniste și de inconsecvență în domeniul principiilor, faptul că tov. Martov și Akselrod au dat dovadă de nestatornicie are o semnificație individuală și e lipsit de importanță ; dar faptul că s-a format o foarte însemnată minoritate, care cuprindea toate elementele cele mai puțin statornice, care cuprindea pe toți aceia care ori nu recunoșteau de loc orientarea „Iskrei“ și o combăteau fățiș, ori o recunoșteau în vorbe, iar în fapt mergeau aproape întotdeauna cu antiiskriștii, faptul acesta nu are o semnificație individuală, ci privește partidul și este departe de a fi cu totul lipsit de importanță.
Nu-i oare ridicol să explici dezbinarea prin dominația închistatului spirit de cerc și a filistinismului revoluționar în cadrul micului cerc al vechii redacții a „Iskrei“ ? Nu, nu-i ridicol, pentru că în sprijinul acestui individual spirit de cerc s-au ridicat toate acele elemente din partidul nostru care în tot cursul congresului au luptat pentru orice fel de spirit de cerc, toți cei care în genere nu s-au putut ridica deasupra filistinismului revoluționar, toți cei care invocau caracterul „istoric“ al răului pe care-l reprezintă filistinismul și spiritul de cerc, pentru a justifica și a menține acest rău. Ar mai putea fi considerat întîmplător, dacă vreți, faptul că interesele strimte de cerc au precumpănit asupra spiritului de partid în micul cerc al redacției „Iskrei“. Dar nu a fost de loc întîmplător faptul că în sprijinul acestui spirit de cerc s-au ridicat ca un singur om Akimovii și Brukerii, care țineau nu mai puțin (dacă nu chiar mai mult) la „continuitatea istorică“ a faimosului Comitet din Voronej și a faimoasei „Organizații muncitorești“114 din Petersburg, s-au ridicat Egorovii, care deplîngeau tot atît de amarnic (dacă nu și mai amarnic) „distrugerea“ grupului „Rabocee Delo“, ca și pe aceea a vechii redacții, s-au ridicat Mahovii etc. etc. Spune-mi cu cine te întîlnești și ți-oi spune cine ești, glăsuiește proverbul. Spune-mi cine-i aliatul tău politic, cine votează pentru tine și ți-oi spune care este fizionomia ta politică.
Greșeala măruntă a tovarășilor Martov și Akselrod rămînea și putea să rămînă măruntă atîta vreme cît nu servea ca punct de plecare pentru o alianță trainică între ei și întreaga aripă oportunistă a partidului nostru, atîta vreme cît nu ducea, datorită acestei alianțe, la o răbufnire a oportunismului, la o revanșă din partea tuturor acelora împotriva cărora luptase „Iskra“ și care acum erau foarte bucuroși să-și verse necazul pe adepții consecvenți ai social-democrației revoluționare. Evenimentele de după congres au evoluat de așa manieră, încît în virtutea lor noua „Iskră“ ne oferă priveliștea unei răbufniri a oportunismului, a unei revanșe din partea Akimovilor și Brukerilor (vezi foaia Comitetului din Voronej*7), priveliștea jubilării Martînovilor, cărora în sfîrșit (în sfîrșit !) li s-a dat în odioasa „Iskră“ posibilitatea de a da cu copita în odiosul „dușman“, pentru a răzbuna toate nedreptățile îndurate în trecut. Aceasta ne arată deosebit de sugestiv cît de necesară era „restabilirea vechii redacții a «Iskrei»“ (din ultimatumul de la 3 noiembrie 1903 al tov. Starover) pentru asigurarea „continuității“ iskriste...
Privit în sine, faptul că congresul (și partidul) s-a împărțit în aripă stîngă și aripă dreaptă, în aripă revoluționară și aripă oportunistă, nu numai că nu avea în el nimic critic sau de temut, dar nu era nici măcar ceva anormal... Dimpotrivă, ultimul deceniu al istoriei social-democrației ruse (și nu numai ruse) duce în mod necesar și inevitabil la o astfel de împărțire. Că această împărțire a fost provocată de o serie de greșeli destul de mărunte ale aripii drepte, de divergențe (relativ) destul de lipsite de importanță, — acest fapt (care unui observator superficial și unui spirit filistin i se pare șocant) a însemnat un mare pas înainte al întregului nostru partid. Înainte vreme se iveau între noi divergențe asupra unor probleme mari, care puteau justifica uneori chiar și o sciziune ; acum am căzut de acord asupra tuturor problemelor mari și importante, acum ne despart doar nuanțe, care pot și trebuie să genereze controverse, dar ar fi absurd și copilăros să ne despărțim din cauza lor (cum a și spus, pe bună dreptate, tov. Plehanov în interesantul său articol „Ce nu trebuie făcut“, articol asupra căruia vom mai reveni). Acum, cînd comportarea anarhică a minorității — după congres — a adus partidul în pragul sciziunii, poți întîlni adesea așa-ziși înțelepți care spun : merita oare în genere să se ducă la congres o luptă pentru asemenea nimicuri ca incidentul cu Comitetul de organizare, dizolvarea grupului „Iujnîi rabocii“ sau „Rabocee Delo“, § 1 din statut, dizolvarea vechii redacții etc. ? Cine judecă astfel*8 nu face decît să introducă spiritul de cerc în treburile de partid : lupta dintre nuanțe în cadrul partidului este inevitabilă și necesară atîta timp cît nu duce la anarhie și sciziune, atîta timp cît se desfășoară în limitele aprobate de comun acord de către toți tovarășii și membrii de partid. Și lupta noastră la congres împotriva aripii drepte a partidului, împotriva lui Akimov și a lui Akselrod, împotriva lui Martînov și a lui Martov, n-a depășit cîtuși de puțin aceste limite. E de ajuns să amintim două fapte care demonstrează în modul cel mai incontestabil adevărul spuselor mele : 1) cînd tovarășii Martînov și Akimov au declarat că părăsesc congresul, am fost cu toții gata să facem totul pentru a înlătura din mintea lor ideea unei „ofense“, cu toții am adoptat (cu 32 de voturi) rezoluția tov. Troțki prin care acești tovarăși erau invitați să se declare satisfăcuți cu explicațiile date și să-și retragă declarația ; 2) cînd s-a ajuns la alegerea instituțiilor centrale, am oferit minorității (sau aripii oportuniste) a congresului minoritatea în ambele instituții centrale : Martov să fie ales în redacția Organului Central, iar Popov în Comitetul Central. Din punctul de vedere al partidului nu puteam proceda altfel, din moment ce se hotărîse încă înainte de congres să fie alese două grupuri de trei. Dacă deosebirea dintre nuanțele manifestate la congres era de minimă importanță, înseamnă că de minimă importanță era și concluzia practică pe care am tras-o din lupta dintre aceste nuanțe ; această concluzie se reducea exclusiv la ideea că majoritatea congresului partidului trebuie să capete două treimi din locuri în ambele grupuri de trei.
Numai împrejurarea că minoritatea congresului partidului n-a fost de acord să fie în minoritate în instituțiile centrale a dus mai întîi la „văicăreala neputincioasă“ a intelectualilor care fuseseră înfrînți, iar apoi la frazeologie anarhistă și la acțiuni anarhice.
Să aruncăm, în încheiere, încă o privire asupra diagramei, din punctul de vedere al componenței instituțiilor centrale. Este cît se poate de firesc că în aceste alegeri delegații trebuiau să țină seama nu numai de problema nuanțelor, ci și de aceea a aptitudinii, a capacității de muncă etc. a diferiților candidați. Acum minoritatea vrea cu tot dinadinsul să confunde aceste probleme. Că e vorba însă de două probleme diferite, este un lucru care se înțelege de la sine și care reiese fie și numai din simplul fapt că alegerea grupului inițial de trei pentru Organul Central fusese plănuită încă înainte de congres, cînd nimeni nu putea să prevadă alianța lui Martov și a lui Akselrod cu Martînov și cu Akimov. La probleme diferite și răspunsul trebuie obținut pe căi diferite : la problema nuanțelor răspunsul trebuie căutat în procesele-verbale ale congresului, în discutarea deschisă și în punerea la vot a tuturor punctelor de orice fel. Printr-o hotărîre unanimă, delegații au stabilit să decidă prin vot secret care candidați corespund funcției pentru care sînt propuși. Cum se explică faptul că întregul congres a adoptat în unanimitate o astfel de hotărîre ? — aceasta este o întrebare atît de elementară, încît ar fi pueril să ne mai oprim asupra ei. Dar (după ce a fost înfrîntă în alegeri) minoritatea a început să uite pînă și lucrurile elementare. Am ascultat, în apărarea vechii redacții, un potop de cuvîntări înflăcărate, pătimașe, atingînd o exaltare vecină cu iresponsabilitatea, dar n-am auzit absolut nimic despre nuanțele conturate la congres în legătură cu lupta pentru grupul de șase sau grupul de trei. Din toate colțurile auzim tot felul de comentarii și discuții pe tema că persoanele alese în Comitetul Central ar fi incapabile de muncă, inapte, rău intenționate etc., dar nu auzim absolut nimic despre nuanțele care s-au înfruntat la congres în lupta pentru preponderență în Comitetul Central. Găsesc că este ceva nedemn, și lipsit de bună-cuviință să comentezi și să discuți în afara congresului însușirile și acțiunile unor persoane (pentru că în 99% din cazuri aceste acțiuni reprezintă un secret organizatoric, care poate fi dezvăluit numai în fața instanței supreme a partidului). A lupta în afara congresului cu ajutorul unor astfel de mijloace înseamnă, cred eu, a recurge la bîrfeală. Și singurul mod în care aș putea da publicului un răspuns la aceste comentarii ar fi acela de a invoca lupta desfășurată la congres : voi afirmați că C.C. a fost ales cu o mică majoritate. Așa e. Dar această mică majoritate cuprindea pe toți aceia care au luptat în modul cel mai consecvent, nu în vorbe, ci în fapte, pentru înfăptuirea planurilor iskriste. De aceea, pentru toți tovarășii care pun continuitatea orientării „Iskrei“ mai presus de continuitatea cutărui sau cutărui cerc al „Iskrei“, autoritatea morală a acestei majorități trebuie să fie incomparabil mai mare decît autoritatea ei formală. Cine era mai competent să aprecieze dacă o persoană sau alta este sau nu aptă să promoveze politica „Iskrei“ : cei care au promovat această politică la congres, sau cei care într-o serie întreagă de cazuri au combătut-o, apărînd în schimb tot ce era înapoiat, tot felul de vechituri, tot felul de manifestări ale spiritului de cerc ?
*1 De ce am ales pentru diagramă tocmai votarea în legătura cu § 2 din statutul Bundului ? Pentru că votările în legătură cu recunoașterea „Iskrei“ sînt mai puțin complete, iar votările asupra programului și asupra federației privesc hotărîri concret-politice mai puțin precis determinate. În general, alegerea unei anumite votări dintr-o serie de votări de același tip nu schimbă cîtuși de puțin trăsăturile fundamentale ale tabloului, lucru de care se poate ușor convinge oricine făcînd schimbările corespunzătoare.
*2 Rezultatul acestei votări este reprezentat în diagrama B : iskriștii au obținut 32 de voturi, rezoluția bundistă — 16. Semnalăm că printre stările de acest tip nu existănici una care sa fi fost nominală. Felul cum s-au împărțit delegații reiese cu foarte multă verosimilitate numai din următoarele date : 1) în cadrul dezbaterilor, vorbitorii din partea ambelor grupuri de iskriști s-au pronunțat pentru, iar vorbitorii din partea antiiskriștilor și a centrului s-au pronunțat contra ; 2) numărul voturilor„pentru“ e întotdeauna foarte aproape de 33. Nu trebuie să uităm de asemenea că, analizînd dezbaterile de la congres, am relevat, pe lîngă votări, oserie întreagă de cazuri în care „centrul“ a mers cu antiiskriștii (cu oportuniștii) împotriva noastră. De pildă, în problema valabilității absolute a revendicărilor democratice, în aceea a sprijinirii elementelor opoziționiste, a limitării centralismului etc.
*3 După toate aparențele, de același tip au fost și alte patru voturi în legătură cu statutul : pag. 278 — 27 pentru Fomin contra 21 ale noastre ; pag. 279 — 26 pentru Martov față de 24 pentru noi ; pag. 280 — 27 contra mea, 22 pentru ; și tot acolo 24 pentru Martov față de 23 pentru noi. Acestea sînt votările — menționate de mine mai sus — în problema cooptării în instituțiile centrale. Votări nominale lipsesc (a fost una, dar datele respective s-au pierdut). După cum se vede, bundiștii (toți sau o parte) îl salvează pe Martov. Afirmațiile greșite ale lui Martov (la Ligă) cu privire la voturile de acest tip au fost corectate mai sus.
*4 Cei șapte oportuniști care au părăsit Congresul al II-lea au fost : cei cinci bundiști (Bundul s-a retras din partid la Congresul al II-lea, după respingerea principiului federativ) și doi „rabocedelți“ — tov. Martînov și tov. Akimov. Aceștia din urmă au părăsit congresul după ce Liga iskristă a fost recunoscută caunica organizație din străinătate a partidului, adică după dizolvarea „Uniunii social-democraților ruși“ din străinătate, grupată în jurul revistei „Rabocee Delo“. (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
*5 Mai încolo vom vedea ca, după congres, atît tov. Akimov cît și Comitetul din Voronej, situat pe poziții carese apropie cel mai mult de pozițiile tov. Akimov, și-au exprimat de-a dreptul simpatiile pentru „minoritate“.
*6 Notă pentru tov. Martov. Dacă tov. Martov a uitat acum că iskrist înseamnă adept al unei orientări, și nu membru al unui cerc, îl sfătuim să citească în cuprinsul proceselor-verbale ale congresului lămuririle pe care tov. Troțki le-a dat tov. Akimov în această chestiune. La congres au fost (în raport cu partidul) treicercuri iskriste : grupul „Eliberarea muncii“, redacția „Iskrei“ și organizația „Iskrei“. Două din aceste trei cercuri au fost destul de rezonabile ca sa sc dizolve singure ; al treilea nu a dat dovadă de suficientă partinitate pentru a face acest lucru și a fost dizolvat de congres. Cel mai larg cerc iskrist, organizația „Iskrei“ (care cuprindea și redacția, și grupul „Eliberarea muncii“), a avut la congres în total 16 delegați, dintre carenumai unsprezece cu vot deliberativ. Dar delegați cu orientare iskristă care nu făceau parte din nici un „cerc“ iskrist au fost la congres, după calculul meu, în total 27 cu 33 de voturi. Înseamnă deci că mai puțin de jumătate din iskriști făceau parte din cercuri iskriste.
*7 Vezi volumul de față, pag. 396—398. — Nota red.
*8 Aceasta îmi amintește, fără să vreau, o convorbire avută la congres cu unul dintre delegații „centrului“ : „Ce atmosferă grea domnește la congresul nostru ! — mi se plîngea el. — Această luptă înverșunată, această agitație a unora împotriva altora, această polemică vehementă, această atitudine netovarășească I...“ „Ce lucru minunat este congresul nostru — i-am răspuns eu. — O luptă deschisă, liberă. Părerile au fost rostite. Nuanțele s-au conturat. Grupurile s-au precizat. Mîinile s-au ridicat. Hotărîrea a fost luată. O etapă a fost străbătută. Înainte ! — Uite, așa mai înțeleg și eu. E viață. E cu totul altceva decît nesfîrșitele și plicticoasele logomahii de intelectual, care iau sfîrșit nu pentru că problema a fost rezolvată, ci pentru că oamenii au obosit vorbind...“
Tovarășul din „centru“ m-a privit cu ochii plini de nedumerire și a ridicat din umeri. Vorbeam limbi diferite.
113 Munte și Girondă — denumirea celor două grupări politice ale burgheziei din perioada revoluției burgheze franceze de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Munte sau iacobini erau numiți reprezentanții cei mai radicali ai clasei revoluționare din acea vreme — burghezia —, care proclamau necesitatea lichidării absolutismului și a feudalismului. Spre deosebire de iacobini, girondinii oscilau între revoluție și contrarevoluție și urmau calea compromisurilor cu monarhia.
„Girondă socialistă“ este termenul folosit de V. I. Lenin pentru a desemna curentul oportunist din rîndurile social-democrației ; iacobini proletari, „Munte“ — termenii folosiți de el pentru a desemna pe social-democrații revoluționari. După scindarea P.M.S.D.R. În aripă bolșevică și aripă menșevică, Lenin a subliniat adeseori că menșevicii reprezintă curentul girondin în mișcarea muncitorească. — 331. [Nota red.]
114 „Organizația muncitorească“ din Petersburg — organizație a „economiștilor“, care a luat ființă în vara anului 1900. În toamna anului 1900, „Organizația muncitorească“ a fuzionat cu „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg, care fusese recunoscută în calitate de Comitet al organizației P.M.S.D.R. Petersburg. După ce în organizația de partid din Petersburg a învins orientarea iskristă, o parte dintre membrii acestei organizații, și anume partea aflată sub influența adepților „economismului“, s-a desprins în toamna anului 1902 de Comitetul din Petersburg și a reconstituit „Organizația muncitorească“ ca organizație de sine stătătoare. Comitetul „Organizației muncitorești“ a adoptat o poziție ostilă față de „Iskra“ leninistă și față de planul ei organizatoric de creare a partidului marxist. Opunîndu-se partidului, comitetul „Organizației muncitorești“ declara în mod demagogic că cea mai importantă condiție a dezvoltării mișcării muncitorești și a succesului ei în luptă este activitatea de sine stătătoare a clasei muncitoare. Împotriva hotărîrilor comitetului „Organizației muncitorești“, care vorbea cu de la sine putere în numele „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg, au protestat o serie de organizații locale ale P.M.S.D.R. La începutul anului 1904, după Congresul al II-lea al partidului, „Organizația muncitorească“ și-a încetat existența, dizolvîndu-se în organizația generală a partidului. — 333. [Nota red.]