Analiza dezbaterilor și a rezultatelor diferitelor votări care au avut loc la congres, încheiată în paragraful precedent, explică propriu-zis in nuce (în germene) tot ce s-a întîmplat după congres, și de aceea putem fi conciși în descrierea etapelor următoare ale crizei din partidul nostru.
Refuzul lui Martov și al lui Popov de a candida în alegeri a creat îndată o atmosferă de ciorovăială în lupta partinică dintre nuanțele existente în partid. Tov. Glebov, considerînd neverosimilă presupunerea că redactorii nealeși au hotărît într-adevăr să facă o cotitură spre pozițiile lui Akimov și Martînov și explicînd lucrurile, în primul rînd, prin starea de iritare nervoasă ce se crease chiar a doua zi după congres, ne-a propus lui Plehanov și mie să ajungem la o împăcare, „să-i cooptăm“ pe toți patru, cu condiția să se asigure reprezentarea redacției în Consiliu (adică din cei doi reprezentanți unul să aparțină neapărat majorității partidului). Lui Plehanov și mie această condiție ni s-a părut rezonabilă, deoarece acceptarea ei însemna o recunoaștere tactică a greșelii comise la congres, o dorință de pace, și nu de război, dorința de a fi mai aproape de Plehanov și de mine decît de Akimov și de Martînov, de Egorov și de Mahov. Concesia în ceea ce privește „cooptarea“ căpăta astfel un caracter personal, și nu făcea să refuzăm o concesie de ordin personal, care era menită să înlăture starea de iritare și să restabilească pacea. De aceea Plehanov și cu mine am declarat că sîntem de acord. Majoritatea redacției a respins însă condiția pusă. Glebov a plecat. Noi am rămas în expectativă, să vedem ce va urma : se va menține oare Martov pe terenul lealității pe care se situase la congres (împotriva tov. Popov, reprezentantul centrului), sau vor învinge elementele nestatornice și înclinate spre sciziune pe urmele cărora pornise el ?
Ne aflam în fața următoarei dileme : va hotărî oare tov. Martov să vadă în „coaliția“ sa de la congres un act politic izolat (cum a fost, de pildă, coaliția lui Bebel cu Vollmar în 1895 — si licet parva componere magnis*1), sau va hotărî să consolideze această coaliție, va depune toate eforturile pentru a demonstra că Plehanov și cu mine am greșit la congres și va deveni adevăratul lider al aripii oportuniste a partidului nostru ? Cu alte cuvinte, această dilemă putea fi formulată astfel : ciorovăială sau luptă politică de partid ? Dintre noi trei, care a doua zi după congres am fost singurii membri prezenți ai instituțiilor centrale, Glebov era acela care înclina cel mai mult spre prima soluție a dilemei și care se străduia cel mai mult să împace copiii certați. Spre soluția a doua înclina cel mai mult tov. Plehanov, de care, cum s-ar zice, nu era chip să te apropii. Eu eram de data aceasta „centrul“, sau „mlaștina“, și căutam să folosesc metoda convingerii. A încerca să reconstitui în momentul de față tentativele mele orale de a folosi metoda convingerii ar însemna să mă apuc de o treabă extrem de dificilă și chiar zadarnică, și nu voi urma exemplul prost al tovarășilor Martov și Plehanov. Dar găsesc că e necesar să reproduc unele pasaje dintr-o scrisoare pe care am trimis-o în acest scop unui iskrist din „minoritate“.
...„Faptul că Martov a refuzat să facă parte din redacție, că el și alți publiciști ai partidului au refuzat să colaboreze, că o serie întreagă de persoane au refuzat să lucreze pentru C.C., faptul că a propagat ideea boicotului sau a rezistenței pasive, toate acestea vor duce în mod inevitabil, vor duce chiar împotriva voinței lui Martov și a prietenilor lui, la scindarea partidului. Chiar dacă Martov va rămîne pe poziția leală (pe care s-a situat cu atîta hotărîre la congres), ceilalți nu vor rămîne, și rezultatul prevăzut de mine va fi inevitabil...
Și atunci mă întreb : ce motiv am avea, la drept vorbind, să ne despărțim ?... Trec în revistă toate evenimentele și toate impresiile de la congres și recunosc că, sub imperiul unei enervări groaznice, adeseori m-am comportat și am acționat ca un «turbat» și sînt gata să recunosc în fața oricui această vină a mea, dacă se poate numi vină ceea ce a fost provocat în mod firesc de atmosferă, de diferite reacțiuni și replici, de luptă etc. Dar acum, cînd privesc fără nici un fel de enervare rezultatele obținute și ceea ce s-a realizat printr-o luptă aprigă, nu pot să văd în aceste rezultate nimic, absolut nimic dăunător pentru partid și absolut nimic supărător sau jignitor pentru minoritate.
Desigur, nu putea să nu fie supărător însuși faptul de a rămîne în minoritate, dar protestez categoric împotriva ideii că noi am fi «defăimat» pe cineva, că am vrut să jignim sau să înjosim pe cineva. Nici pomeneală de așa ceva. Și nu este admisibil ca divergențele politice să ducă la o interpretare a evenimentelor bazată pe învinuiri aduse părții opuse că e de rea-credință, incorectă, intrigantă și alte lucruri drăguțe, despre care auzi vorbindu-se tot mai des în atmosfera sciziunii care se apropie. Acest lucru nu este admisibil, deoarece, în cazul cel mai bun, ar fi ceva extrem de nechibzuit.
Am ajuns să fim în divergență cu Martov pe plan politic (și organizatoric), așa cum am mai fost cu el în divergență de zeci de ori. Fiind învins în problema paragrafului 1 din statut, eu nu puteam să nu mă străduiesc cu toată energia să-mi iau revanșa în ceea ce-mi mai rămînea mie (și congresului). Nu puteam să nu tind, pe de o parte, spre un C.C. strict iskrist, iar pe de altă parte spre o redacție compusă din trei membri... Eu consider că acest grup de trei este singurul în stare să formeze o instituție de partid, iar nu un colegiu în care să domnească familiarismul și neglijența, și că este singurul în stare să formeze un centru adevărat, în care fiecare să-și formuleze și să-și susțină întotdeauna punctul de vedere de partid, și nimic altceva, irrespective*2 de tot ce este personal, de orice considerente de jignire, retragere etc.
Fără îndoială că după evenimentele de la congres acest grup de trei a sancționat o linie politică și organizatorică îndreptată, dintr-un anumit punct de vedere, împotriva lui Martov. Asupra acestui lucru nu încape nici o îndoială. Și pentru acest motiv să ajungem la o ruptură ? Pentru acest motiv să sfărîmăm partidul ?? Oare Martov și Plehanov n-au fost împotriva mea în problema demonstrațiilor ? Iar în problema programului n-am fost Martov și cu mine împotriva lui Plehanov ? Oare nu se întîmplă întotdeauna în orice grup de trei ca una sau alta din părțile sale să se îndrepte împotriva fiecărui membru al său ? Dacă majoritatea iskriștilor a găsit, atît în cadrul organizației «Iskrei» cît și la congres, că această nuanță specială a liniei organizatorice și politice a lui Martov este greșită, nu este oare o adevărată nebunie să încerci să explici acest fapt prin nu știu ce «montări», «asmuțiri» etc. ? N-ar fi oare o nebunie să încerci să ocolești acest fapt, înjurînd această majoritate, calificînd-o drept «gașcă» ?
Repet : ca și majoritatea iskriștilor de la congres, sînt profund convins că Martov a adoptat o linie greșită și că trebuia să-i arătăm greșeala. N-are nici un sens să se supere pentru că i-am arătat greșala, să vadă în aceasta o jignire etc. Noi n-am «defăimat» și nu «defăimăm» pe nimeni cu nimic, noi nu înlăturăm pe nimeni de la muncă. Și, după părerea mea, ar fi o nebunie de neînchipuit să provoci o sciziune din cauză că anumite persoane au fost îndepărtate dintr-o instituție centrală“*3.
Am găsit de cuviință să reproduc aici aceste rînduri scrise de mine, pentru că ele denotă cu precizie tendința majorității de a face din capul locului o deosebire netă între ofensele și resentimentele personale, care sînt posibile (și inevitabile într-o luptă aprigă) datorită caracterului vehement și „furibund“ al atacurilor etc., pe de o parte, și o anumită greșeală politică, o anumită linie politică (coaliția cu aripa dreaptă), pe de altă parte.
Aceste rînduri dovedesc că rezistența pasivă a minorității a început îndată după congres și a atras imediat din partea noastră avertismentul că asta înseamnă un pas spre scindarea partidului ; — că asta e în directă contradicție cu declarațiile de lealitate făcute la congres ; — că această sciziune se va datora exclusiv faptului că anumite persoane au fost înlăturate din instituțiile centrale (adică n-au fost alese), căci nimeni nu s-a gîndit vreodată să înlăture de la muncă pe vreunul dintre membrii partidului ; — că divergența politică dintre noi (inevitabilă atîta timp cît nu s-a lămurit și nu s-a stabilit încă cine a avut o linie greșită la congres : noi sau Martov ?) începe să degenereze tot mai mult într-o gîlceavă însoțită de injurii, suspiciuni etc. etc.
Avertismentele au rămas fără efect. Comportarea minorității arăta că în rîndurile ei încep să precumpănească elementele cele mai puțin statornice și cele mai puțin atașate partidului. Aceasta ne-a determinat, pe Plehanov și pe mine, să ne retragem consimțămîntul dat la propunerea lui Glebov ; într-adevăr, din moment ce prin acțiunile ei minoritatea își demonstra nestatornicia politică nu numai în ceea ce privește principiile, ci și în ceea ce privește lealitatea elementară față de partid, ce valoare mai puteau avea cuvintele cu privire la faimoasa „continuitate“ ? Nimeni nu a ridiculizat atît de spiritual ca Plehanov absurditatea pretențiilor de „a se coopta“ în redacția Organului Central al partidului o majoritate formată din persoane care declară deschis că au noi divergențe, și mai adînci ! Dar unde s-a mai văzut vreodată ca majoritatea din instituțiile centrale ale unui partid să se transforme singură în minoritate, înainte ca divergențele noi să fi fost clarificate în presă, în fața partidului ? întîi să fie expuse divergențele, iar partidul să discute importanța și adîncimea lor și să-și îndrepte singur greșeala făcută la Congresul al II-lea, dacă se va dovedi că a făcut vreo greșeală ! Însăși formularea unei asemenea pretenții în numele unor divergențe încă necunoscute denotă nestatornicia totală a celor care au formulat-o, precumpănirea totală a ciorovăielilor asupra divergențelor politice, o totală lipsă de respect față de întregul partid și față de propriile lor convingeri. N-au existat și nici nu vor exista vreodată în lume oameni cu convingeri principiale care să refuze să convingă pe alții înainte de a fi obținut (pe cale privată) majoritatea în instituția pe care vor s-o determine să-și schimbe convingerile.
În sfîrșit, la 4 octombrie tov. Plehanov declară că va face o ultimă încercare de a pune capăt acestei situații absurde. Se convoacă o ședință a celor șase membri ai vechii redacții, care se ține în prezența noului membru al C.C.*4. Trei ore în șir se străduiește tov. Plehanov să demonstreze că cererea de „a se coopta“ patru reprezentanți ai „minorității“ în completarea celor doi ai „majorității“ este nerezonabilă. El propune să fie cooptați doi, pentru ca, pe de o parte, să fie înlăturate orice temeri că noi am vrea „să hărțuim“, să strivim, să asediem, să executăm și să înmormîntăm pe cineva, iar pe de altă parte să fie ocrotite drepturile și poziția „majorității“ partidului. Propunerea de a se coopta doi membri a fost de asemenea respinsă.
La 6 octombrie, Plehanov și cu mine am adresat tuturor vechilor redactori ai „Iskrei“, precum și unuia dintre colaboratorii ei, tov. Troțki, o scrisoare oficială cu următorul cuprins:
„Stimați tovarăși ! Redacția Organului Central consideră de datoria sa să-și exprime oficial regretul că refuzați să colaborați la «Iskra» și la «Zarea». În pofida repetatelor noastre invitații la colaborare, pe care vi le-am adresat chiar îndată după Congresul al II-lea al partidului și pe care le-am repetat de nenumărate ori după aceea, n-am primit nici un articol de la dv. Redacția Organului Central consideră că n-a determinat cu nimic refuzul dv. de a colabora. E de la sine înțeles că nici un resentiment de ordin personal nu trebuie să constituie o piedică pentru activitatea dv. la Organul Central al partidului. Dacă însă refuzul dv. a fost determinat de unele divergențe de păreri între dv. și noi, considerăm că o expunere amănunțită a acestor divergențe ar fi cît se poate de utilă pentru partid. Mai mult chiar, considerăm că ar fi cît se poate de dorit ca adîncimea și caracterul acestor divergențe să fie lămurite cît mai curînd în fața întregului partid, și anume în coloanele publicațiilor redactate de noi“*5.
După cum vede cititorul, nouă nici atunci nu ne era încă de loc clar dacă în acțiunile „minorității“ precumpănește resentimentul de ordin personal sau dorința de a da organului (și partidului) o orientare nouă, care anume era acea orientare și în care anume privință urma să fie promovată. Eu cred că și astăzi chiar, dacă am pune 70 de experți să clarifice această problemă pe baza indiferent cărui material publicistic și a indiferent căror depoziții de martori, nici ei n-ar fi în stare să descurce vreodată acest ghem încîlcit. Nu știu dacă în genere ar putea fi descurcat vreodată ghemul încîlcit al unei ciorovăieli : trebuie ori să-i tai în două ori să te ții cît mai departe de el*6.
La scrisoarea din 6 octombrie, Akselrod, Zasulici, Starover, Troțki și Kolțov ne-au răspuns prin cîteva rînduri în care arată că nu participă la activitatea „Iskrei“ din momentul în care aceasta din urmă a trecut în mîinile noii redacții. Tov. Martov a fost mai explicit și ne-a onorat cu următorul răspuns :
„Către redacția Organului Central al P.M.S.D.R. Stimați tovarăși ! Ca răspuns la scrisoarea dv. din 6 octombrie, declar următoarele : Consider că, după consfătuirea care a avut loc la 4 octombrie în prezența unui membru al Comitetului Central și la care ați refuzat să arătați ce anume v-a determinat să retrageți propunerea dv. ca Akselrod, Zasulici, Starover și cu mine să intrăm în redacție, cu obligația din partea noastră de a-l alege pe tov. Lenin ca «reprezentant» al nostru în Consiliu, nu mai avem de dat nici o altă explicație în problema conlucrării în cadrul aceluiași organ. După ce, la consfătuirea amintită, v-ați eschivat în repetate rînduri să formulați propriile voastre declarații, făcute față de martori, nu socot necesar să vă explic în această scrisoare motivele pentru care refuz să lucrez la «Iskra» în împrejurările actuale. Dacă va fi nevoie, voi da explicații amănunțite în fața întregului partid, care chiar și din procesele verbale ale Congresului al II-lea va afla de ce am respins propunerea dv. de a intra în redacție și în Consiliu, propunere pe care o repetați acum...*7
L. Martov“
Această scrisoare, împreună cu documentele precedente, lămurește cît se poate de clar problema boicotului, a dezorganizării, anarhiei și pregătirii sciziunii, pe care în broșura sa „Starea de asediu“ tov. Martov o ocolește cu atîta grijă (folosind larg semnul exclamării și punctele de suspensie), problema mijloacelor de luptă leale și neleale.
Tov. Martov și ceilalți sînt invitați să-și expună divergențele, sînt rugați să spună deschis ce vor ei în fond și care le sînt intențiile, sînt îndemnați să lase la o parte capriciile și să-și analizeze liniștit greșeala comisă în legătură cu § 1 (și care este strîns legată de aceea a cotiturii spre dreapta), — iar tov. Martov & Co. refuză să stea de vorbă și țipă : sînt asediat, sînt hărțuit ! Ironiile la adresa „cuvintelor teribile“ n-au potolit zarva acestor comice urlete.
Cum poate fi asediat cineva care refuză să conlucreze ? — l-am întrebat noi pe tov. Martov. Cum poate fi ofensată, „hărțuită“ și oprimată o minoritate care refuză să fie în minoritate ? ? Se știe doar că a fi în minoritate înseamnă a fi într-o situație care implică în mod necesar și inevitabil anumite dezavantaje pentru acela care a rămas în minoritate. Aceste dezavantaje constau fie în aceea că el va trebui să facă parte dintr-un colegiu în care va fi pus în minoritate în anumite probleme, fie în aceea că va trebui să rămînă în afara colegiului, să-i atace și să se expună, în consecință, focului unor baterii bine întărite.
Prin zarva sa pe tema „stării de asediu“ vrea oare tov. Martov să spună că ei, cei rămași în minoritate, sînt combătuți sau conduși într-un mod nedrept și neleal ? Numai o asemenea teză ar putea să aibă (în ochii lui Martov) măcar un pic de logică, căci, repet, rămînerea în minoritate este în mod necesar și inevitabil legată de anumite dezavantaje. Dar partea comică este tocmai că tov. Martov nu putea fi combătut în nici un chip atîta timp cît refuza să stea de vorbă ! Minoritatea nu putea fi condusă în nici un chip atîta timp cît refuza să fie în minoritate !
Tov. Martov n-a dovedit nici măcar un singur caz de exces de putere sau abuz de putere din partea redacției Organului Central în timpul cînd Plehanov și cu mine am fost în redacție. Nici practicienii minorității n-au dovedit măcar un singur caz de acest fel din partea Comitetului Central. Oricît s-ar suci și s-ar învîrti acum tov. Martov în broșura sa „Starea de asediu“, un lucru rămîne bine stabilit : lamentările pe tema stării de asediu nu erau nimic altceva decît „văicăreli neputincioase“.
Lipsa totală a oricăror argumente judicioase împotriva redacției numite de congres este cît se poate de bine ilustrată la tov. Martov & Co. de propria lor expresie : „nu sîntem iobagi !“ („Starea de asediu“, pag. 34). Mentalitatea intelectualului burghez, care consideră că se numără printre „spiritele alese“, situate deasupra organizației de masă și a disciplinei de masă, apare aici cît se poate de limpede. A declara „nu sîntem iobagi“ pentru a explica astfel refuzul de a participa la munca de partid înseamnă a te trăda cu totul, a recunoaște lipsa totală a oricăror argumente, incapacitatea totală de a motiva, lipsa totală a oricăror motive de nemulțumire cît de cît întemeiate. Plehanov și cu mine declarăm că, după părerea noastră, n-am determinat cu nimic acest refuz și rugăm minoritatea să-și expună divergențele, iar la aceasta ni se răspunde : „nu sîntem iobagi“ (cu adăugirea : noi n-am căzut încă la învoială asupra cooptării).
Individualismului de intelectual, care s-a manifestat încă în polemica dusă în jurul § 1, vădindu-și înclinarea spre raționamente oportuniste și fraze anarhiste, orice organizare și disciplină proletară i se par curată iobăgie. Publicul cititor va afla în curînd că acestor „membri de partid“ și „activiști cu munci de răspundere“ în partid noul congres al partidului de asemenea li se pare a fi o înspăimîntătoare instituție iobăgistă, insuportabilă pentru „spiritele alese“... Această „instituție“ este într-adevăr înspăimîntătoare pentru cei care vor să uzeze de titlul de membru de partid, dar care simt că, în ceea ce-i privește, acest titlu este incompatibil cu interesele partidului și cu voința partidului.
Rezoluțiile comitetelor pe care le-am enumerat în scrisoarea adresată redacției noii „Iskre“ și pe care tov. Martov le-a publicat în broșura „Starea de asediu“ arată în fapt că comportarea minorității nu a fost decît o permanentă nesocotire a hotărîrilor congresului, o dezorganizare a muncii practice pozitive. Formată din oportuniști și din elemente care urăsc „Iskra“, minoritatea sfîșia în bucăți partidul, sabota și dezorganiza munca, vrînd să se răzbune pentru înfrîngerea suferită la congres și simțind că cu mijloace cinstite și leale (prin clarificarea lucrurilor în presă sau la congres) nu va fi niciodată în stare să răstoarne acuzația de oportunism și de nestatornicie de intelectual care le-a fost adusă la Congresul al II-lea. Dîndu-și seama că nu sînt în stare să convingă partidul, ei au reacționat căutînd să dezorganizeze partidul și să împiedice orice activitate. Li s-a reproșat că (prin confuzia pe care au creat-o la congres) au făcut o fisură în vasul nostru ; răspunsul lor la acest reproș a fost că s-au străduit din răsputeri să spargă de tot vasul crăpat.
Confuzia de noțiuni ajunsese pînă acolo, încît boicotul și refuzul de a participa la muncă au fost proclamate „metode cinstite“*8 de luptă. Tov. Martov face acum adevărate exhibiții în jurul acestui punct delicat. Tov. Martov este atît de „principial“, încît apără boicotul... cînd e practicat de minoritate, dar îl condamnă atunci cînd constituie o amenințare la adresa aceluiași Martov ajuns să fie în majoritate 1
Cred că nu mai e nevoie să cercetăm dacă în speță avem de-a face cu o ciorovăială sau cu o „divergență principială“ asupra metodelor cinstite de luptă în cadrul unui partid muncitoresc social-democrat.
După încercările zadarnice (din zilele de 4 și 6 octombrie) de a obține o explicație de la tovarășii care din cauza „cooptării“ stîrniseră toată această zarvă, instituțiilor centrale nu le mai rămînea decît să vadă cum va arăta în fapt acea lealitate în luptă pe care aceștia o promiseseră în vorbe. La 10 octombrie, C.C. trimite Ligii o circulară (vezi procesele-verbale ale congresului Ligii, pag. 3-5) prin care îi aduce la cunoștință că elaborează un statut, invitînd, totodată, pe membrii Ligii să-i dea concursul lor. Pe vremea aceea administrația Ligii se pronunțase (cu 2 voturi contra 1, vezi pag. 20, ibid.) împotriva convocării congresului acestei organizații. Răspunsurile partizanilor minorității la această circulară au arătat îndată că faimoasa lealitate și recunoașterea hotărîrilor congresului nu erau decît vorbe goale, că în fapt minoritatea hotărîse să nu se supună în nici un caz instituțiilor centrale ale partidului, dînd la apelurile lor de colaborare răspunsuri formale, pline de sofisme și de fraze anarhiste. La faimoasa scrisoare deschisă a lui Deutsch, membru al administrației (pag. 10), Plehanov, eu și alți reprezentanți ai majorității am răspuns printr-un viguros „protest împotriva gravelor acte de indisciplină prin care un reprezentant oficial al Ligii își permite să frîneze activitatea organizatorică a unei instituții de partid și îndeamnă și pe alți tovarăși să încalce disciplina și statutul. Fraze ca : «eu nu mă consider în drept să accept invitația C.C. de a participa la o asemenea muncă», sau că «tovarăși ! în nici un caz nu trebuie să-i recunoaștem lui (Comitetului Central) dreptul de a elabora un nou statut pentru Ligă» etc. țin de acel soi de metode de agitație care nu pot stîrni decît indignarea oricărui om cît de cît edificat asupra sensului unor noțiuni ca : partid, organizație, disciplină de partid. Metodele de acest soi sînt cu atît mai revoltătoare cu cît sînt folosite împotriva unei instituții de partid abia create și reprezintă, așadar, o încercare vădită de a zdruncina încrederea membrilor de partid în această instituție, fiind în plus lansate sub egida unui membru al administrației Ligii și fără știrea Comitetului Central“ (pag. 17).
În asemenea condiții, congresul Ligii promitea să fie un adevărat scandal.
Tov. Martov și-a continuat chiar de la bun început tactica — folosită și la congres — „de a se băga în sufletul altuia“, de data aceasta în sufletul lui Plehanov prin denaturarea unor convorbiri particulare. Tov. Plehanov protestează, iar tov. Martov este nevoit să-și retragă (pag. 39 și 134 din procesele-verbale ale congresului Ligii) imputările făcute în pripă sau într-un moment de iritare.
Vine rîndul raportului. Delegatul Ligii la congresul partidului am fost eu. O privire fugitivă asupra conspectului raportului meu (pag. 43 și urm.)*9 va arăta cititorului că la congresul Ligii am făcut o analiză sumară a votărilor care au avut loc la congresul partidului, analiză care, într-o formă dezvoltată, constituie acum conținutul broșurii de față. Obiectivul principal al raportului era acela de a demonstra că Martov & Co., datorită greșelilor săvîrșite de ei au nimerit în aripa oportunistă a partidului nostru. Cu toate că raportul a fost prezentat în fața unui auditoriu care, în majoritatea sa, era alcătuit din adversarii noștri cei mai înverșunați, aceștia n-au putut descoperi în el absolut nimic care să reprezinte o abatere de la metodele leale de luptă și de polemică în cadrul partidului.
Raportul lui Martov, abstracție făcînd de unele „rectificări“ de amănunt aduse expunerii mele (am arătat mai sus netemeinicia acestor rectificări), era, dimpotrivă, ...elucubrația unor nervi bolnavi.
Nu-i de mirare că majoritatea a refuzat să ducă lupta într-o asemenea atmosferă. Tov. Plehanov a protestat împotriva „scenei“ (pag. 68) — a fost într-adevăr o „scenă“ în sensul cel mai deplin al acestui cuvînt ! — și a părăsit congresul, nedorind să-și expună obiecțiile în ceea ce privește fondul raportului, pe care le avea gata formulate. Au părăsit de asemenea congresul aproape toți ceilalți partizani ai majorității, prezentînd un protest scris împotriva „comportării nedemne“ a tov. Martov (pag. 75 din procesele-verbale ale congresului Ligii).
Metodele de luptă ale minorității au apărut cît se poate de clar în fața tuturor. Noi acuzam minoritatea că a comis o greșeală politică la congres, că a făcut o cotitură spre oportunism, că s-a coalizat cu bundiștii, cu Akimovii, Brukerii, Egorovii și Mahovii. Înfrîntă la congres, minoritatea „a elaborat“ acum două metode de luptă, care îmbrățișează o infinită diversitate de manevre, atacuri, lovituri etc.
Prima metodă — să dezorganizeze întreaga activitate a partidului, să saboteze munca, să frîneze totul, „fără a explica motivele“.
A doua metodă — să facă „scene“ etc. etc.*10
Această „a doua metodă de luptă“ se face simțită și în faimoasele rezoluții „principiale“ ale Ligii, la a căror discutare „majoritatea“, bineînțeles, n-a participat. Să examinăm aceste rezoluții, pe care tov. Martov le-a reprodus acum în broșura sa „Starea de asediu“.
Prima rezoluție, semnată de tovarășii Troțki, Fomin, Deutsch și alții, conține două teze îndreptate împotriva „majorității“ congresului partidului : 1) „Liga își exprimă regretul profund în legătură cu faptul că, din cauza tendințelor care s-au manifestat la congres și care sînt în fond contrare politicii anterioare a «Iskrei», la elaborarea statutului partidului nu s-a dat atenția cuvenită creării unor garanții suficiente pentru asigurarea independenței și autorității Comitetului Central“ (pag. 83 din procesele-verbale ale congresului Ligii).
Această teză „principială“ se reduce, după cum am văzut, la fraza akimovistă al cărei caracter oportunist a fost demascat la congresul partidului pînă și de tov. Popov ! În fond, afirmațiile că „majoritatea“ nu se gîndește să asigure independența și autoritatea Comitetului Central n-au fost niciodată altceva decît simple bîrfeli. E suficient să arătăm că, atunci cînd Plehanov) și cu mine făceam parte din redacție, nu a existat în Consiliu o precumpănite a Organului Central asupra Comitetului Central, iar atunci cînd martoviștii au intrat în redacție, s-a creat în Consiliu o precumpănite a Organului Central asupra Comitetului Central ! Cînd eram noi în redacție, în cadrul Consiliului practicienii din Rusia precumpăneau asupra publiciștilor din străinătate ; la martoviști a fost invers. Cînd eram noi în redacție, Consiliul n-a încercat niciodată să se amestece într-o chestiune practică sau alta ; de cînd există însă cooptarea cu unanimitate de voturi, a început să se producă un asemenea amestec, după cum vor afla cititorii cît se poate de amănunțit într-un viitor foarte apropiat.
Teza următoare a rezoluției pe care o analizăm : „...la alegerea instituțiilor centrale oficiale ale partidului, congresul a ignorat legătura de continuitate cu instituțiile centrale existente în fapt...“
Această teză se reduce în întregime la problema componenței centrelor. „Minoritatea“ a preferat să treacă sub tăcere faptul că la congres vechile instituții centrale s-au dovedit a fi inapte și au comis o serie de greșeli. Deosebit de comică este însă invocarea „continuității“ în raport cu Comitetul de organizare. La congres, după cum am văzut, nici un delegat n-a pomenit de o confirmare a întregului Comitet de organizare. La congres, Martov a strigat furios că o listă pe care ar figura trei membri ai Comitetului de organizare ar fi o rușine pentru el. La congres, pe ultima listă propusă de „minoritate“ figura un singur membru al Comitetului de organizare (Popov, Glebov sau Fomin și Troțki), în timp ce „majoritatea“ a asigurat alegerea unei liste de trei din care doi erau membri ai Comitetului de organizare (Travinski, Vasiliev și Glebov). Este cazul să ne întrebăm : se mai poate susține oare că această referire la „continuitate“ este o „divergență principială“ ?
Trecem acum la cealaltă rezoluție, care a fost semnată de patru membri ai vechii redacții, în frunte cu tov. Akselrod. Aici întîlnim toate acuzațiile mai importante formulate împotriva „majorității“, care au fost apoi de nenumărate ori repetate în presă. Este de preferat să le examinăm în formularea pe care le-au dat-o membrii cercului de redactori. Aceste acuzații sînt îndreptate împotriva „sistemului autocrat-birocratic de conducere a partidului“, împotriva „centralismului birocratic“, care, spre deosebire de „centralismul cu adevărat social-democrat“, este definit în felul următor : el „pune pe primul plan nu unificarea lăuntrică, ci unitatea exterioară, formală, care se înfăptuiește și se menține prin mijloace pur mecanice, prin înăbușirea sistematică a inițiativei individuale și a inițiativei obștești“ ; de aceea, el „este prin însăși esența sa incapabil să unească în mod organic elementele componente ale societății“.
Despre ce fel de „societate“ vorbesc aici tov. Akselrod & Co., asta numai Allah o știe. Probabil că nici tov. Akselrod nu prea știa dacă întocmește pentru o zemstvă un memoriu cu privire la eventuale reforme în administrație, sau dacă așterne pe hîrtie plîngerile „minorității“. Ce poate să însemne în partid această „autocrație“ de care se plîng atît de mult „redactorii“ nemulțumiți ? Autocrație înseamnă putere supremă necontrolată, exercitată de o singură persoană, care nu este desemnată prin alegeri și care nu este răspunzătoare în fața nimănui. Din publicațiile „minorității“ se știe foarte bine că drept autocrat ei mă consideră pe mine, și nu pe altcineva, în momentul în care a fost scrisă și adoptată rezoluția de care vorbim, Plehanov și cu mine făceam parte din redacția Organului Central. Prin urmare, tov. Akselrod & Co. Își exprimă convingerea că atît Plehanov cît și toți membrii C.C. „au condus partidul“ nu în conformitate cu propriile lor vederi asupra folosului cauzei, ci în conformitate cu voința autocratului Lenin. Acuzația de conducere autocrată duce în mod necesar și inevitabil la concluzia că toți ceilalți participanți la acțiunea de conducere, cu excepția autocratului, trebuie considerați simple unelte în mîna altuia, simpli pioni, executanți a unei voințe străine. Întrebăm deci încă o dată : este oare aceasta într-adevăr o „divergență principială“ a onoratului tov. Akselrod ?
Mai departe. Despre ce fel de unitate exterioară, formală, vorbesc aici acești „membri de partid“, abia întorși de la un congres al partidului, valabilitatea hotărîrilor căruia a fost în mod solemn recunoscută de ei ? Nu cumva cunosc ei, în afară de congresul partidului, un alt mijloc de înfăptuire a unității unui partid organizat pe baza unor principii cît de cît trainice? Dacă da, atunci de ce n-au curajul să spună deschis că nu mai recunosc valabilitatea hotărîrilor Congresului al II-lea ? De ce nu încearcă să ne expună noile lor idei și noile lor metode de înfăptuire a unității unui așa-zis partid pretins organizat ?
Mai departe. Despre ce fel de „înăbușire a inițiativei individuale“ vorbesc intelectualii noștri individualiști, pe care cu puțin înainte de aceasta Organul Central al partidului îi rugase insistent să-și expună divergențele și care, în loc de a face acest lucru, au stat la tocmeală asupra „cooptării“ ? Cum era în genere posibil ca Plehanov și cu mine sau Comitetul Central să înăbușe inițiativa și activitatea unor oameni care refuzau să depună orice „activitate“ alături de noi ? Cum poate fi cineva „înăbușit“ într-o instituție sau într-un colectiv în care el refuză să intre ? Cum se pot plînge de „sistemul de conducere“ redactorii nealeși, din moment ce au refuzat „să se lase conduși“ ? Noi nu puteam comite nici un fel de greșeli în conducerea activității tovarășilor noștri, pentru simplul motiv că acești tovarăși nici n-au lucrat sub conducerea noastră.
Este clar, cred, că zarva pe tema faimosului birocratism nu constituie decît un paravan în dosul căruia se ascunde nemulțumirea în ce privește componența centrelor, o frunză de viță care acoperă călcarea cuvîntului dat în mod solemn la congres. Ești birocrat, pentru că ai fost numit de congres nu în conformitate cu voința mea, ci împotriva ei ; ești formalist, pentru că te sprijini pe hotărîrile formale ale congresului, și nu pe consimțămîntul meu ; procedezi într-o manieră pur-mecanică, pentru că invoci majoritatea „mecanică“ de la congresul partidului și nu ții seama de dorința mea de a fi cooptat ; ești autocrat, pentru că nu vrei să cedezi puterea în mîinile vechii și intimei companii care își apără cu atît mai energic propria sa „continuitate“ de cerc cu cît îi este mai neplăcut faptul că acest spirit de cerc a fost fățiș dezaprobat de congres.
Această zarvă pe tema birocratismului nu a avut și nu are nici un alt conținut real în afară de cel arătat*11. Și tocmai această metodă de luptă dovedește o dată în plus nestatornicia de intelectual proprie minorității. Ea a vrut să convingă partidul că instituțiile centrale nu au fost fericit alese. Dar cum a vrut să-i convingă ? Criticînd „Iskra“ condusă de mine și de Plehanov ? Nu, ei nu erau în stare s-o facă. Ei au vrut să-l convingă prin refuzul unei părți a partidului de a lucra sub conducerea odioaselor instituții centrale. Dar nici o instituție centrală, în nici un partid din lume, nu va fi în stare să-și dovedească capacitatea de a conduce oameni care nu vor să se supună conducerii. Refuzul de a se supune conducerii exercitate de instituțiile centrale echivalează cu un refuz de a face parte din partid, echivalează cu distrugerea partidului ; acesta nu este un mijloc de convingere, ci un mijloc de distrugere. Și tocmai această renunțare la metoda convingerii și înlocuirea ei cu metoda distrugerii dovedește lipsa de fermitate în principii, lipsa de încredere în ideile proprii.
Se vorbește de birocratism. Birocratism se poate traduce în limba rusă prin cuvîntul : mestnicestvo*12. Birocratism înseamnă să subordonezi interesele cauzei intereselor carierei, să dai toată atenția posturilor și să ignorezi munca, să te încaieri pentru cooptare în loc să lupți pentru idei. Un asemenea birocratism este, într-adevăr, cu totul indezirabil și dăunător pentru partid, și eu las fără grijă la aprecierea cititorului să spună care dintre cele două părți angajate în lupta actuală din partidul nostru se face vinovată de un asemenea birocratism... Se vorbește de metode grosolan-mecanice de unificare. Metodele grosolan-mecanice sînt, desigur, dăunătoare ; dar și de astă dată las la aprecierea cititorului să spună dacă în lupta dintre noua și vechea orientare se poate imagina o metodă mai grosolană și mai mecanică decît introducerea unor persoane în instituțiile partidului mai înainte ca partidul să fi fost convins de justețea noilor concepții, mai înainte ca în fața lui să fi fost expuse aceste concepții ?
Dar poate că cuvințelele preferate ale minorității au într-adevăr și o anumită semnificație principială, poate că exprimă un anumit conținut de idei, independent de motivul mărunt și particular care a constituit, fără doar și poate, punctul de plecare al „cotiturii“ în cazul de față ? Poate că, abstracție făcînd de încăierarea în jurul „cooptării“, aceste cuvințele se vor dovedi a fi totuși expresia unui alt sistem de concepții ?
Să examinăm sub acest aspect chestiunea în discuție. Va trebui, înainte de toate, să menționăm că primul care a întreprins o asemenea examinare a fost tov. Plehanov, care la congresul Ligii a relevat alunecarea minorității pe panta anarhismului și a oportunismului, și că tocmai tov. Martov (care se supără astăzi că nu toți vor să-i recunoască principială*13 poziția) a preferat, în broșura sa „Starea de asediu“, să ocolească cu desăvîrșire acest incident.
La congresul Ligii a fost discutată problema generală dacă un statut elaborat de Ligă sau de un comitet este valabil fără să fi fost aprobat de C.C. sau cu toate că n-a fost aprobat de C.C. S-ar părea că totul este cît se poate de clar : statutul este expresia formală a organizării, iar § 6 din statutul partidului nostru prevede în mod categoric că dreptul de a organiza comitete este rezervat Comitetului Central ; statutul stabilește limitele autonomiei oricărui comitet, iar cuvîntul hotărîtor în stabilirea acestor limite aparține instituției centrale a partidului, și nu celei locale. Acestea sînt lucruri elementare, și de aceea era o curată copilărie să se afirme cu un aer arhiprofund că „a organiza“ nu presupune întotdeauna „a aproba statutul“ (ca și cum chiar Liga nu și-a exprimat singură dorința de a fi organizată pe baza unui statut formal). Dar tov. Martov a uitat (să sperăm că numai pentru un timp) pînă și abecedarul social-democrației. După părerea sa, faptul că se insistă asupra aprobării statutului arată doar că „centralismul iskrist revoluționar de pînă acum este înlocuit cu un centralism birocratic“ (pag. 95 din procesele-verbale ale congresului Ligii) ; în aceeași cuvîntare, tov. Martov declară că tocmai în aceasta vede el „latura principială“ a problemei (pag. 96), latură principială pe care în broșura sa „Starea de asediu“ a preferat s-o ocolească !
Tov. Plehanov răspunde imediat tov. Martov, rugîndu-l să se abțină de la expresii ca birocratism, pompadurism etc., care „știrbesc demnitatea congresului“ (pag. 96). Are loc un schimb de cuvinte cu tov. Martov, care declară că, după părerea sa, aceste expresii conțin „caracterizarea principială a unei anumite orientări“. Pe vremea aceea, asemenea tuturor celorlalți partizani ai majorității, tov. Plehanov considera aceste expresii sub aspectul semnificației lor concrete, înțelegînd foarte bine că ele nu au un înțeles principial, ci unul exclusiv „cooptaționist“, dacă ne putem exprima astfel. Dar în fața insistențelor depuse de alde Martov și Deutsch (pag. 96-97), el cedează și trece la examinarea principială a acestor concepții pretins principiale. „Dacă ar fi așa — spune el (dacă comitetele ar fi autonome în crearea organizației lor, în elaborarea statutului lor) —, ele ar fi autonome față de întreg, față de partid. Acesta nu mai e un punct de vedere bundist, ci unul de-a dreptul anarhist. Într-adevăr, anarhiștii spun așa : drepturile indivizilor sînt nelimitate ; ele pot veni în conflict unele cu altele ; fiecare individ își stabilește singur limitele drepturilor sale. Limitele autonomiei unui grup nu trebuie să fie stabilite de el însuși, ci de întregul din care face parte. Un exemplu concret de încălcare a acestui principiu ne oferă Bundul. Prin urmare, limitele autonomiei se stabilesc fie de congres, fie de instanța superioară creată de congres. Puterea instituției centrale trebuie să se bazeze pe autoritatea ei morală și intelectuală. Cu asta, bineînțeles, sînt de acord. Orice reprezentant al unei organizații trebuie să fie preocupat de grija ca instituția să aibă autoritate morală. De aici însă nu urmează că, dacă e nevoie de autoritate, nu e nevoie și de putere... A opune autorității ideilor autoritatea puterii înseamnă a face frazeologie anarhistă, care nu-și are locul aici“ (98). Aceste teze sînt cît se poate de elementare, sînt adevărate axiome, pe care ar fi de-a dreptul riscant să le punem la vot (pag. 102) și care au putut fi puse la îndoială numai pentru că „în momentul de față s-a produs o confuzie de noțiuni“ (ibid.). Dar individualismul de intelectual nu putea să nu aducă minoritatea în situația de a dori să zădărnicească congresul, să nu se supună majorității ; și această dorință nu putea fi justificată altfel decît prin fraze anarhiste. Este foarte curios că lui Plehanov minoritatea nu i-a putut opune altceva decît plîngeri împotriva folosirii unor expresii prea tari, ca oportunism, anarhism etc. Plehanov a ridiculizat pe bună dreptate aceste plîngeri, întrebînd de ce „e jenantă folosirea expresiilor jaurèsism și anarhism și nu e jenantă folosirea unor expresii ca lèse-majesté (ofensă adusă maiestății) și despotism“ ? Aceste întrebări au rămas fără răspuns. Acest original qui pro quo se întîlnește mereu la tov. Martov, Akselrod & Co. : noile lor cuvinte prezintă vădite urme de „necaz“. Cînd li se atrage atenția asupra acestui lucru, se supără : noi, pretind ei, sîntem oameni principiali. Dar dacă respingeți din principiu subordonarea părții față de întreg, li se spune, sînteți pur și simplu anarhiști. Iar se supără că s-a folosit o expresie tare ! Cu alte cuvinte : ei vor să polemizeze cu Plehanov, cu condiția însă ca el să nu-i atace în mod serios !
De nenumărate ori tov. Martov și diverși alți „menșevici“ s-au străduit, într-o manieră tot atît de puerilă, să găsească la mine următoarea „contradicție“. Ei iau din „Ce-i de făcut ?“ sau din „Scrisoare către un tovarăș“ un citat în care se vorbește despre înrîurire ideologică, despre luptă pentru influență etc., și-i opun înrîurirea „birocratică“ exercitată prin intermediul statutului, tendința „autocrată“ de a se bizui pe putere etc. Ce oameni naivi ! Ei au și uitat că înainte partidul nostru nu era un tot organizat în mod formal, ci o sumă de grupuri izolate, din care cauză între aceste grupuri nu puteau exista decît relații de înrîurire ideologică. Acum însă am devenit un partid organizat, ceea ce nu înseamnă altceva decît crearea unei puteri, transformarea autorității ideilor într-o autoritate a puterii, subordonarea instanțelor inferioare ale partidului celor superioare. Este, într-adevăr, oarecum jenant să explici unor vechi tovarăși un adevăr atît de elementar, mai ales cînd simți că totul se reduce pur și simplu la faptul că minoritatea nu vrea să se supună votului majorității în problema alegerilor ! Din punct de vedere principial însă, toate aceste nesfîrșite încercări de a găsi la mine o contradicție se reduc în întregime la o frazeologie anarhistă. Noua „Iskră“ e dispusă să uzeze de titlul și de drepturile de instituție de partid, dar nu vrea să se supună majorității partidului.
Dacă frazele pe tema birocratismului conțin vreun principiu, dacă ele nu înseamnă o negare anarhistă a regulii că partea este obligată să se supună întregului, — atunci avem în fața noastră principiul oportunismului, care tinde să micșoreze responsabilitatea unor intelectuali în fața partidului proletariatului, să slăbească influența instituțiilor centrale, să întărească autonomia elementelor mai puțin ferme din partidul nostru, să reducă relațiile organizatorice la o recunoaștere pur platonică și verbală a acestor relații. Am văzut acest lucru la congresul partidului, unde Akimovii și Liberii au rostit pe tema „monstruosului“ centralism discursuri întru totul identice cu cele pe care le-am auzit din gura lui Martov & Co. la congresul Ligii. Că nu în mod întîmplător, ci prin însăși natura sa oportunismul duce, nu numai în Rusia, ci în lumea întreagă, la „concepții“ organizatorice martoviste și akselrodiste, — acest lucru îl vom vedea mai jos, cînd vom analiza articolul pe care tov. Akselrod l-a publicat în noua „Iskră“.
*1 — dacă e îngăduit să comparăm ceva mic cu ceva mare. — Nota trad.
*2 — independent. — Nota trad.
*3 Această scrisoare a fost scrisă încă în septembrie (stil nou). (Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 155—158. — Nota red.) Am omis din ea tot ce nu mi se pare a avea vreo legătură cu problema în discuție. Dacă destinatarul scrisorii consideră că importante sînt tocmai părțile omise, îi va fi ușor să umple acest gol. De altfel, profit de această ocazie pentru a declara, o dată pentru totdeauna, că autoriz pe toți oponenții mei să dea publicității scrisorile mele particulare, dacă consideră că acest lucru este în interesul cauzei.
*4 Acest membru al C.C.115, în afară de aceasta, a organizat în mod special o serie de convorbiri neoficiale și colective cu minoritatea, dezmințind toate născocirile absurde și făcînd apel la sentimentul datoriei de partid.
*5 În scrisoarea către tov. Martov a mai fost adăugat un pasaj în legătură cu pregătirea pentru tipar a unei broșuri, precum și următoarea frază : „În sfîrșit, în interesul cauzei, vă punem încă o dată în vedere că sîntem și acum dispuși să vă cooptăm în redacția Organului Central, pentru a vă da posibilitatea deplină do a vă expune și susține în mod oficial părerile în cadrul forului superior al partidului“. (Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958. pag. 166—167. — Nota red.)
*6 Tov. Plehanov ar fi adăugat probabil : ori să satisfaci toate pretențiile inițiatorilor ciorovăielii. Vom vedea mai departe de ce nu era posibil acest lucru.
*7 Omit răspunsul referitor la broșura lui Martov care se reedita pe atunci.
*8 Rezoluția Uniunii muncitorilor din industria minieră și siderurgică („Starea de asediu“, pag. 38).
*9 Vezi volumul de față, pag. 43—54. — Nota red.
*10 Am mai arătat că n-ar fi just să atribuim motive josnice chiar și celor mai josnice forme de manifestare a acestor ciorovăieli, care constituie ceva obișnuit în atmosfera vieții de emigrant sau de deportat. Este un fel de boală care capătă un caracter epidemic în anumite condiții anormale de viață, cînd nervii sînt zdruncinați etc. Am fost nevoit să restabilesc aici adevăratul caracter al acestui sistem de luptă, deoarece tov. Martov l-a folosit în întregime și în broșura sa „Starea de asediu“.
*11 E de ajuns să arătăm că, în ochii minorității, tov. Plehanov a încetat să fie un partizan al „centralismului birocratic“ numai după ce a efectuat binefăcătoarea cooptare.
*12 — luptă pentru ranguri. — Nota trad.
*13 Nimic mai amuzant decît această supărare a noii „Iskre“ pe motivul că Lenin, vedeți dv., nu vrea să vadă divergențele principale sau le tăgăduiește, Cu cît mai principială ar fi fost atitudinea voastră, cu atît mai repede ați fi examinat repetatele mele indicații cu privire la cotitura spre oportunism. Cu cît mai principială ar fi fost poziția voastră, cu atît mai puțin ați fi putut coborî lupta ideologică la nivelul unor calcule carieriste. Cine vă e de vină dacă voi înșivă ați făcut totul ca să nu vă putem considera oameni principiali ? Așa, de pildă, tov. Martov, vorbind în broșura sa „Starea de asediu“ despre congresul Ligii, trece sub tăcere polemica avută cu Plehanov pe tema anarhismului, clar, în schimb, ne povestește că Lenin este un supracentru, că Lenin nu trebuie decît să facă un semn cu ochiul și centrul se execută imediat, că C.C. a intrat în Ligă pe un cal alb etc. Nu mă îndoiesc cîtuși de puțin că tocmai prin alegerea acestei teme tov. Martov a dovedit înaltul nivel al gîndirii sale ideologice și profunda sa consecvență principială.
115 Noul membru al C.C. — F. V. Lengnik, care în septembrie 1903 venise din Rusia la Geneva. — 342. [Nota red.]