Respingerea de către Ligă a rezoluției privitoare la necesitatea aprobării statutului ei de către C.C. (pag. 105 din procesele-verbale ale congresului Ligii) a fost, după cum a și observat imediat întreaga majoritate de la congresul partidului, „o încălcare flagrantă a statutului partidului“. Această încălcare, dacă e s-o privim ca un act săvîrșit de oameni principiali, nu era altceva decît anarhism de cea mai pură speță ; dar în atmosfera luptei de după congres, ea făcea în mod necesar impresia unei „răfuieli“ a minorității partidului cu majoritatea partidului (pag. 112 din procesele-verbale ale congresului Ligii), însemna un refuz de a se supune partidului și de a fi în partid. Ca o consecință inevitabilă a refuzului Ligii de a adopta o rezoluție în legătură cu declarația Comitetului Central că statutul trebuie să fie modificat (pag. 124—125), adunarea, care voia să fie considerată adunare a unei organizații de partid, dar care în același timp nu voia să se supună instituției centrale a partidului, a fost declarată nestatutară. Partizanii majorității partidului au părăsit imediat această pseudoadunare de partid, pentru a nu lua parte la o comedie nedemnă.
Individualismul de intelectual — cu a sa platonică recunoaștere a relațiilor organizatorice — care s-a manifestat în oscilările ideologice în legătură cu § 1 din statut a ajuns astfel în practică la sfîrșitul său logic — la distrugerea organizației de partid, sfîrșit pe care eu l-am prezis încă din septembrie, adică cu o lună și jumătate înainte de aceasta. Și în acel moment, chiar în seara zilei cînd a luat sfîrșit congresul Ligii, tov. Plehanov a declarat colegilor săi din ambele instituții centrale ale partidului că el nu este în stare „să tragă în ai săi“, că „decît o sciziune, mai bine un glonte în cap“, că pentru a evita un rău mai mare trebuie să facem maximum de concesii personale, care constituie în fond (într-o măsură mult mai mare decît principiile ce se întrezăreau în poziția greșită adoptată în problema § 1) obiectivul acestei lupte distrugătoare. Pentru a caracteriza mai exact această cotitură a tov. Plehanov, care a căpătat o anumită semnificație generală de partid, socot că este mai indicat să nu mă refer la convorbiri și scrisori particulare (ele constituie ultimul refugiu în cazuri extreme), ci la expunerea pe care a făcut-o în fața întregului partid chiar Plehanov, la articolul său „Ce nu trebuie făcut ?“, apărut în nr. 52 al „Iskrei“ și scris imediat după congresul Ligii, după ce eu m-am retras din redacția Organului Central (1 noiembrie 1903) și înainte de cooptarea martoviștilor (26 noiembrie 1903).
Ideea fundamentală a articolului „Ce nu trebuie făcut ?“ este că în politică nu trebuie să ai o atitudine rectilinie, nu trebuie să fii dur și intransigent atunci cînd nu este cazul, că, pentru a se evita o sciziune, este uneori necesar să faci concesii atît revizioniștilor (acelora dintre ei care se apropie de noi sau care dau dovadă de inconsecvență) cît și individualiștilor anarhici. Cum era și firesc, aceste abstracte teze generale au provocat o stupoare generală în rîndurile cititorilor „Iskrei“. Fără să vrei, te apucă rîsul cînd citești grandilocvențele și orgolioasele declarații în care tov. Plehanov (în articolele care au urmat) pretinde că, din cauza noutății ideilor sale, din cauza necunoașterii dialecticii, cuvintele sale au fost greșit înțelese. Adevărul însă este că, atunci cînd a fost scris, articolul „Ce nu trebuie făcut ?“ putea fi înțeles numai de o duzină de oameni din două suburbii ale Genevei ale căror nume încep cu aceeași literă116. Ghinionul tov. Plehanov este că el a lansat în fața a zeci de mii de cititori o seamă de aluzii, reproșuri, semne algebrice și ghicitori adresate exclusiv acestei duzini de oameni care participaseră la toate peripețiile luptei de după congres împotriva minorității. Și acest ghinion al tov. Plehanov se datorește faptului că el a încălcat un principiu fundamental al dialecticii, la care s-a referit într-un mod atît de nefericit, și anume principiul că nu există adevăr abstract, că adevărul este întotdeauna concret. Tocmai de aceea nu era cazul să îmbrace într-o formă abstractă ideea cît se poate de concretă a concesiei pe care el s-a hotărît s-o facă martoviștilor după congresul Ligii.
Concesia, preconizată de tov. Plehanov ca un nou cuvînt de ordine, este legitimă și necesară în două cazuri : sau atunci cînd acela care cedează s-a convins că dreptatea este de partea acelora care cer concesia (în asemenea cazuri un om politic onest își recunoaște deschis greșeala), sau atunci cînd, pentru a se evita un rău mai mare, se cedează unei cereri nerezonabile și dăunătoare cauzei. Din articolul examinat reiese clar că autorul are în vedere cazul al doilea : el vorbește clar despre o concesie care trebuie făcută unor revizioniști și unor individualiști anarhici (adică martoviștilor, lucru pe care toți membrii de partid îl știu acum din procesele-verbale ale congresului Ligii), despre o concesie absolut necesară pentru a se evita o sciziune. După cum vedeți, așa-zisa noua idee a tov. Plehanov se reduce în întregime la o maximă nu prea nouă a înțelepciunii practice cotidiene : micile neplăceri nu trebuie să împiedice o mare plăcere, o mică prostie oportunistă și o mică frază anarhistă sînt preferabile unei mari sciziuni în partid. Cînd scria acest articol, tov. Plehanov vedea clar că minoritatea reprezintă aripa oportunistă a partidului nostru și că luptă cu mijloace anarhiste. El a venit cu un proiect care prevede că lupta împotriva acestei minorități trebuie dusă prin metoda concesiilor personale, adică (iarăși si licet parva componere magnis) cu mijloacele cu care social-democrația germană a luptat împotriva lui Bernstein. Bebel declara în mod public la congresele partidului său că nu cunoaște un om care să se lase atît de influențat de ambianță ca tovarășul Bernstein (nu d-l Bernstein, cum obișnuia să spună mai înainte tovarășul Plehanov, ci tovarășul Bernstein) ; noi îl vom lua în mijlocul nostru, îl vom face deputat în Reichstag, vom lupta împotriva revizionismului fără a recurge la durități inutile (à la Sobakevici-Parvus) în lupta împotriva revizionistului, pe care noi îl vom „ucide cu duhul blîndeții“ (kill with kindness), cum a caracterizat această metodă, dacă nu mă-nșel, tov. M. Beer la o întrunire social-democrată ținută în Anglia, apărînd spiritul concesiv și pașnic, blîndețea, elasticitatea și prudența germanilor, împotriva atacurilor lui Hyndman, acest Sobakevici englez. Tot astfel a vrut și tov. Plehanov „să ucidă cu duhul blîndeții“ micul anarhism și micul oportunism al tovarășilor Akselrod și Martov. E adevărat că, paralel cu aluziile foarte clare la adresa „individualiștilor anarhici“, tov. Plehanov a vorbit dintr-adins în termeni vagi despre revizioniști, exprimîndu-se în așa fel ca și cum s-ar fi referit la cei din grupul „Rabocee Delo“, care evoluează de la oportunism spre ortodoxism, și nu la Akselrod și Martov, care au început să evolueze de la ortodoxism spre revizionism : dar aceasta era o naivă stratagemă de luptă*1, o poziție slab întărită, care nu putea să reziste focului de artilerie al opiniei publice a partidului.
Ei bine, acela care-și va da osteneala să analizeze conjunctura concretă a momentului politic descris, acela care va căuta să pătrundă psihologia tov. Plehanov, va înțelege că în acel moment eu nu puteam proceda altfel decît am procedat. O spun pentru aceia dintre partizanii majorității care mi-au reproșat că am cedat redacția. Cînd, după congresul Ligii, tov. Plehanov a făcut o cotitură, și din partizan al majorității s-a transformat în partizan al împăciuirii cu orice preț, eu eram obligat să interpretez această cotitură în sensul cel mai bun. Poate că în articolul său tov. Plehanov voia să dea programul unei păci onorabile și cinstite ? Orice program de felul acesta se reduce la recunoașterea sinceră a greșelilor de către ambele părți. Ce greșeală reproșa tov. Plehanov majorității ? Duritatea inutilă față de revizioniști, demnă de un Sobakevici. Nu știu la ce anume se referă aici tov. Plehanov : la gluma sa cu măgarii sau la marea imprudență pe care a comis-o pomenind, în prezența lui Akselrod, despre anarhism și oportunism ; tov. Plehanov a preferat să se exprime într-o manieră „abstractă“ și să arate cu degetul pe alții. E, bineînțeles, o chestie de gust. Dar eu am recunoscut deschis, atît într-o scrisoare adresată unui iskrist cît și la congresul Ligii, că am dat dovadă de duritate ; cum aș fi putut deci să nu recunosc că majoritatea a comis o asemenea „greșeală“ ? Cît privește însă minoritatea, tov. Plehanov a arătat clar care este greșeala ei : revizionism (vezi remarca sa cu privire la oportunism, făcută la congresul partidului, și remarca referitoare la jaurèsism, făcută la congresul Ligii) și anarhism, care a dus la sciziune. Puteam eu oare să împiedic încercarea de a obține prin concesii personale și, în genere, prin tot felul de „kindness“ (amabilitate, indulgență etc.) recunoașterea acestor greșeli și paralizarea efectelor lor dăunătoare ? Puteam eu oare să împiedic o asemenea încercare, cînd, în articolul său „Ce nu trebuie făcut ?“, tov. Plehanov căuta de-a dreptul să ne convingă „să nu fim necruțători cu adversarii“ din categoria revizioniștilor care „numai datorită unei anumite inconsecvențe au ajuns să fie revizioniști“ ? Și dacă eu nu credeam în succesul acestei încercări, puteam oare să procedez altfel decît să fac o concesie personală în ceea ce privește Organul Central și să trec în Comitetul Central, pentru a apăra aici poziția majorității ?*2 Eu nu puteam să neg în mod absolut posibilitatea unor astfel de încercări și să-mi asum singur răspunderea unei sciziuni iminente, pentru că eu însumi înclinam, în scrisoarea din 6 octombrie, să explic prin „resentimente de ordin personal“ conflictul care izbucnise. Pe de altă parte însă consideram și consider că am datoria politică să apăr poziția majorității. Să te bizui în această privință pe tov. Plehanov era greu și riscant, căci din toate se vedea că el era gata să-și interpreteze dialectic fraza : „un conducător al proletariatului nu are dreptul să se lase antrenat de pornirile sale belicoase cînd sînt în contradicție cu calculul politic“, adică era gata s-o interpreteze în sensul că, dacă trebuie neapărat să tragem, e mai indicat (avînd în vedere starea timpului la Geneva în noiembrie) să tragem în majoritate... Apărarea poziției majorității era absolut necesară, pentru că, în disprețul dialecticii, care cere o examinare concretă, sub toate aspectele, tov. Plehanov, vorbind despre adeziunea liber consimțită (?) a revoluționarului, a ocolit frumușel problema încrederii în persoana revoluționarului, a încrederii într-un „conducător al proletariatului“ care conducea o anumită aripă a partidului. Vorbind despre individualismul anarhic și sfătuindu-ne să închidem „din cînd în cînd“ ochii asupra încălcării disciplinei, să facem „uneori“ concesii dezmățului de intelectual, „care își are rădăcina într-un sentiment care n-are nimic comun cu devotamentul față de ideea revoluționară“, tov. Plehanov uită, probabil, că trebuie să se țină seama și de adeziunea liber consimțită a majorității partidului, că tocmai practicienilor trebuie să li se lase să stabilească în ce măsură se pot face concesii individualiștilor anarhici. Pe cît de ușoară este în publicistică lupta împotriva puerilelor declamații anarhiste, pe atît de dificilă este munca practică alături de individualiști anarhici în cadrul uneia și aceleiași organizații. Un publicist care s-ar apuca să stabilească în ce măsură se pot face în practică concesii anarhismului n-ar face decît să vădească astfel nemăsurata sa prezumțiozitate de publicist, cu adevărat doctrinară. Tov. Plehanov a remarcat pe un ton patetic (pentru a face impresie, cum spune Bazarov117) că, dacă se va produce o nouă sciziune, muncitorii vor înceta să ne mai înțeleagă, dar în același timp el însuși a inaugurat în noua „Iskră“ o serie nesfîrșită de articole, al căror sens real, concret, nu putea să nu rămînă de neînțeles nu numai pentru muncitori, ci în genere pentru toată lumea. Nu-i de mirare că un membru al C.C.118, care citise în șpalt articolul „Ce nu trebuie făcut ?“, l-a prevenit pe tov. Plehanov că planul său de a face unele prescurtări în anumite texte destinate publicității (în textele proceselor-verbale ale congresului partidului și ale congresului Ligii) este zădărnicit tocmai de acest articol, care ațîță curiozitatea și supune judecății străzii*3 unele lucruri picante și în același timp cu totul nelămurite, stîrnind inevitabil întrebări nedumerite : „ce s-a întîmplat ?“ Nu-i de mirare că tocmai acest articol al tov. Plehanov — datorită caracterului abstract al raționamentelor sale și caracterului vag al aluziilor sale — a stîrnit un adevărat delir în rîndurile dușmanilor social-democrației : cancanuri în coloanele ziarului „Revoluționnaia Rossiia“ și elogii entuziaste din partea revizioniștilor consecvenți de la „Osvobojdenie“. Sursa tuturor acestor amuzante și regretabile încurcături, din care tov. Plehanov120 s-a străduit apoi să se descurce într-o manieră atît de amuzantă și de regretabilă, o constituie tocmai nesocotirea principiului fundamental al dialecticii : problemele concrete trebuie să fie examinate sub toate aspectele lor concrete. În special entuziasmul d-lui Struve era cît se poate de firesc : pe el nu-l interesau „frumoasele“ țeluri (kill with kindness) pe care le urmărea (dar putea de asemenea să nu le atingă) tov. Plehanov ; d-l Struve a salutat și nu putea să nu salute faptul că noua „Iskră“ a inaugurat o cotitură spre aripa oportunistă a partidului nostru, lucru pe care azi îl vede toată lumea. Democrații burghezi ruși nu sînt singurii care salută orice cotitură spre oportunism în toate partidele social-democrate, oricît de mică și de vremelnică ar fi ea. Numai arareori aprecierea unui dușman deștept este clădită pe o neînțelegere totală : spune-mi cine te laudă și-ți voi spune unde ai greșit. Și degeaba contează tov. Plehanov pe neatenția cititorului, căutînd să prezinte lucrurile în așa fel ca și cum majoritatea s-a ridicat în modul cel mai categoric împotriva unei concesii personale în problema cooptării, și nu împotriva trecerii de la aripa stîngă a partidului la aripa lui dreaptă. Esențial nu este aici nicidecum faptul că, în evitarea unei sciziuni, tov. Plehanov a făcut o concesie personală (acest lucru e foarte lăudabil), ci că, recunoscînd în totul necesitatea de a combate pe revizioniștii inconsecvenți și pe individualiștii anarhici, el a preferat să combată majoritatea, cu care nu s-a putut înțelege asupra măsurii în care se pot face anarhismului concesii practice. Esențial nu este aici nicidecum faptul că tov. Plehanov a schimbat componența redacției, ci că și-a trădat poziția de combatere a revizionismului și a anarhismului, că a încetat să apere această poziție în Organul Central al partidului.
Cît privește Comitetul Central, care era pe atunci singurul reprezentant organizat al majorității, divergența dintre el și tov. Plehanov privea exclusiv problema în ce măsură se pot face anarhismului concesii practice. A trecut aproape o lună de la 1 noiembrie, cînd prin plecarea mea am dat mînă liberă politicii de kill with kindness. Tov. Plehanov a avut toată posibilitatea să verifice, prin tot felul de luări de contact, utilitatea acestei politici. În acest timp, tov. Plehanov a publicat articolul „Ce nu trebuie făcut ?“, care a fost — și rămîne — singurul, ca să zicem așa, bilet de intrare al martoviștilor în redacție. Lozincile : revizionism (pe care trebuie să-i combați, cruțîndu-l pe adversar) și individualism anarhic (care trebuie menajat, ucigîndu-l cu duhul blîndeții) sînt tipărite cu litere mari pe acest bilet. Poftiți, domnilor, intrați, vă rog, eu vă voi ucide cu duhul blîndeții, — iată ce spune tov. Plehanov în această invitație către noii săi colegi de redacție. Comitetului Central nu-i mai rămînea, firește, decît să-și spună ultimul cuvînt (ultimatum înseamnă tocmai a spune ultimul cuvînt cu privire la o eventuală pace) în ce măsură se pot face, din punctul lui de vedere, concesii practice individualismului anarhic. Ori vreți pace, — și atunci vă dăm cutare număr de locuri, dovedind astfel blîndețea noastră, dorința noastră de pace, spiritul nostru concesiv etc. (mai multe nu vă putem da, dacă vrem să asigurăm pacea în partid, pace nu în sensul că nu vor exista controverse, ci în sensul că individualismul anarhic nu va distruge partidul), primiți aceste locuri și faceți iarăși, încetul cu încetul, o cotitură de la Akimov spre Plehanov. Ori vreți să vă susțineți și să vă dezvoltați punctul de vedere, să cotiți definitiv (fie și numai în domeniul problemelor organizatorice) spre Akimov, să convingeți partidul că dreptatea e de partea voastră, și nu a lui Plehanov, — și atunci luați-vă un grup de publiciști, obțineți dreptul de a fi reprezentați la congres și începeți o luptă cinstită, o polemică deschisă, cu scopul de a cuceri majoritatea. Această alternativă, pusă cît se poate de clar în fața martoviștilor în ultimatumul din 25 noiembrie 1903 al Comitetului Central (vezi „Starea de asediu“ și „Comentariu pe marginea proceselor-verbale ale congresului Ligii“*4), este în deplină concordanță cu scrisoarea pe care (Plehanov și cu mine am adresat-o foștilor redactori la 6 octombrie 1903 : sau un resentiment de ordin personal (și atunci, în cazul cel mai rău, putem accepta și „cooptarea“), sau o divergență principială (și atunci trebuie mai întîi să convingi partidul și abia după aceea să vorbești de modificarea componenței centrelor). Rezolvarea acestei delicate dileme, Comitetul Central putea s-o lase în întregime martoviștilor înșiși, cu atît mai mult cu cît tocmai în acea vreme tov. Martov scria în a sa profession de foi*5 („încă o dată în minoritate“) următoarele :
„Minoritatea pretinde o singură onoare : să arate pentru prima oară în istoria partidului nostru că oameni care «au fost înfrînți» pot totuși să nu formeze un nou partid. Această poziție a minorității decurge din toate concepțiile ei asupra dezvoltării organizatorice a partidului, din conștiința puternicei sale legături cu munca de pînă acum a partidului. Minoritatea nu crede în puterea mistică a «rezoluțiilor pe hîrtie» și este convinsă că temeinicia profundă a năzuințelor ei, izvorîtă din realitățile vieții, constituie o chezășie că printr-o propagandă pur ideologică desfășurată în cadrul partidului va asigura triumful principiilor sale organizatorice“. (Subliniat de mine).
Ce vorbe frumoase și pline de mîndrie ! Și cu cîtă amărăciune a trebuit să ne convingem în practică că n-au fost decît vorbe... Ba s-avem iertare, tovarășe Martov, dar acum pretind eu, în numele majorității, această „onoare“ pe care voi n-ați meritat-o. Aceasta va fi într-adevăr o mare onoare, pentru care merită să lupți, deoarece tradițiile spiritului de cerc ne-au lăsat moștenire sciziuni neobișnuit de ușuratice și o neobișnuit de zeloasă aplicare a regulii : ori te faci frate cu mine, ori te strîng de gît.
Marea plăcere (de a avea un partid unic) trebuia să precumpănească și a precumpănit asupra micilor neplăceri (de felul ciorovăielii în jurul cooptării). Eu m-am retras din redacția Organului Central, tov. Y (delegat de mine și de Plehanov să reprezinte în Consiliul partidului redacția Organului Central) s-a retras din Consiliu. La ultimul cuvînt de pace al C.C., martoviștii au răspuns printr-o scrisoare (vezi publicațiile citate) care echivala cu o declarație de război. Atunci, și numai atunci scriu eu redacției o scrisoare în care pun problema publicității*6 („Iskra “ nr. 53). Dacă e sa vorbim despre revizionism, dacă e să discutăm despre inconsecvență și despre individualism anarhic, despre înfrîngerea cutăror sau cutăror conducători, atunci să povestim totul, domnilor, fără a ascunde ceva, să spunem din fir în păr cum s-au petrecut lucrurile — iată conținutul acestei scrisori referitoare la publicitate. Redacția răspunde cu vorbe de ocară și mă sfătuiește pe un ton care nu admite replică : să nu cumva să pomenești de „meschinăriile și de ciorovăielile de cerc“ („Iskra“ nr. 53). Așa, va să zică, îmi spun eu în gînd, „meschinării și ciorovăieli de cerc“... es ist mir recht, domnilor, cu asta sînt de acord. Căci asta înseamnă că în ochii voștri toată agitația în jurul „cooptării“ nu este decît o ciorovăială de cerc. Așa și este în realitate. Dar cum se explică atunci faptul disonant că, în articolul de fond al aceluiași nr. 53, aceeași (aparent aceeași) redacție vorbește de birocratism, de formalism și de alte lucruri de același soi*7 ? Tu să nu cumva să pomenești de lupta pentru cooptare în Organul Central, pentru că astea sînt ciorovăieli. Noi însă vom vorbi despre cooptarea în C.C. și nu o vom numi ciorovăială, ci divergență principială asupra „formalismului“. — Nu, stimați tovarăși, îmi spun eu în gînd, dați-mi voie să nu vă dau voie. Voi vreți să-mi bombardați fortul, și mie îmi cereți să vă predau artileria. Glumiți, probabil ! Și eu scriu și public, în afara „Iskrei“, „Scrisoarea către redacție“ („De ce m-am retras din redacția «Iskrei»“)*8, relatez pe scurt cum s-au petrecut lucrurile și încerc pentru a nu știu cita oară să aflu dacă pacea este posibilă pe baza următoarei împărțiri : vouă Organul Central, nouă Comitetul Central. Nici una dintre părți nu se va simți „străină“ în partidul ei, și vom discuta în contradictoriu problema cotiturii spre oportunism, vom discuta mai întîi în presă, iar apoi, eventual, și la Congresul al III-lea al partidului.
Ca răspuns la simpla pomenire a unei eventuale păci, toate bateriile inamice, inclusiv Consiliul, au deschis focul. Ploua cu ghiulele. Autocrat, Schweitzer, birocrat, formalist, supracentru, unilateral, intransigent, încăpățînat, îngust, bănuitor, om imposibil... Foarte bine, amicii mei ! Ați terminat ? Ați deșertat sacul ? Slabe muniții mai aveți...
Acum am eu cuvîntul. Să examinăm conținutul noilor concepții organizatorice ale noii „Iskre“ și legătura existentă între aceste concepții și împărțirea partidului nostru în „majoritate“ și „minoritate“, împărțire al cărei caracter adevărat l-am arătat prin analiza dezbaterilor și a votărilor care au avut loc la Congresul al II-lea.
*1 Despre concesii față de tovarășii Martînov, Akimov și Bruker nici nu s-a vorbit vreodată după congresul partidului. Eu n-am auzit ca și ei să fi fost pentru „cooptare“. Mă îndoiesc chiar că tov. Starover sau tov. Martov s-au sfătuit cu tov. Bruker atunci cînd ne-au trimis scrisori și „note“ în numele unei „jumătăți a partidului“... La congresul Ligii, tov. Martov a respins cu indignarea profundă a unui luptător politic intransigent însăși ideea unei „alianțe cu Reazanov sau cu Martînov“, însăși ideea că el ar putea să încheie cu ei o „tranzacție“ sau măcar să activeze (în calitate de redactor) împreună cu ei în slujba „partidului“ (pag, 53 din procesele-verbale ale congresului Ligii). La congresul Ligii (pag. 88), tov. Martov a condamnat cu asprime „tendințele martînoviste“, și cînd tov. Ortodox a făcut o aluzie fină în sensul că Akselrod și Martov „recunosc poate și tovarășilor Akimov, Martînov și altora dreptul de a se întruni, de a-și elabora un statut și de a acționa pe baza lui așa cum le va place“ (pag. 99), — martoviștii s-au grăbit să se lepede de asta ca Petru de Hristos (pag. 100 : „temerile tov. Ortodox“ „în privința Akimovilor, Martînovilor“ etc. „sînt lipsite de orice temei“).
*2 Tov. Martov a spus foarte bine în legătură cu aceasta că eu am trecut avec armes et bagages (cu arme și bagaje. — Nota trad.). Tov. Martov este mare amator de comparații militare : campanie împotriva Ligii, bătălie, răni incurabile etc. etc. Mărturisesc că și eu am o mare slăbiciune pentru comparații militare, mai ales în momentul de fată, cînd urmărim cu un interes atît de palpitant știrile din Oceanul Pacific. Dar, dacă e să vorbim în termeni militari, tov. Martov, iată cum s-au petrecut lucrurile. Noi cuceriserăm două forturi la congresul partidului. Dv. le-ați atacat la congresul Ligii. După primul schimb de focuri, colegul meu, comandantul unuia dintre aceste forturi, deschide inamicului porțile. Eu, firește, îmi adun mica mea artilerie și mă retrag în celălalt fort, aproape neîntărit, ca să-mi asigur un „adăpost“ împotriva inamicului, care mă copleșea numericește. Îi propun chiar să facem pace : cum să lupt pe două fronturi ? Dar, ca răspuns la propunerea de pace, noii aliați bombardează „ultimul“ meu fort. Eu mă apăr trăgînd, și atunci fostul meu coleg — comandantul — exclamă profund indignat: priviți, oameni buni, cît de belicos e acest Chamberlain !
*3 Noi discutam cu aprindere și pasiune într-o încăpere închisă. Deodată, unul dintre noi sare de la locul său, deschide larg fereastra spre stradă și începe să țipe împotriva Sobakevicilor, împotriva individualiștilor anarhici, împotriva revizioniștilor etc. Firește că pe stradă se adună o mulțime de gura-cască curioși și că dușmanii noștri încep să jubileze. Alți participanți la discuție se apropie și ei de fereastră, exprimîndu-și dorința de a povesti totul de la început și fără aluzii la lucruri pe care nu le cunoaște nimeni. În acel moment, cineva închide fereastra, declarînd că nu trebuie să vorbim despre ciorovăieli („Iskra“ nr. 53, pag. 8, coloana a doua, rîndul 24 de jos). Adevărul e că nu trebuia să începeți în coloanele „Iskrei“ toată această discuție în legătură cu „ciorovăielile“, tov. Plehanov119 !
*4 Eu, bineînțeles, nu mă voi apuca să descurc ițele încurcate ale confuziei pe care tov. Martov, în broșura sa „Starea de asediu“, a creat-o în jurul acestui ultimatum al C.C., referindu-se la convorbiri particulare etc. Aceasta este „a doua metodă de luptă“ pe care am caracterizat-o în paragraful precedent, și trebuie să adaug că numai un neuropatolog do specialitate ar putea să încerce, cu oarecare șanse de reușită, să dea de rostul ei. E de ajuns să spun că tov. Martov insistă acolo că s-ar fi încheiat cu C.C. o înțelegere asupra păstrării secretului tratativelor, înțelegere care, cu toate cercetările, n-a fost găsită pînă în prezent. Tov. Travinski, care a dus tratativele în numele C.C., mi-a comunicat în scris că mă consideră în drept să public în afara „Iskrei“ scrisoarea mea către redacție.
Un singur cuvînt al tov. Martov mi-a plăcut în mod deosebit, și anume expresia : „bonapartism de cea mai rea speță“. Găsesc că foarte bine a făcut tov, Martov aducînd vorba despre această categorie. Să examinăm calm semnificația acestei noțiuni. După mine, ea înseamnă a dobîndi puterea pe o cale careformal e legală, dar în fond e contrară voinței poporului (sau a partidului). Așa e, tov. Martov ? Și dacă e așa, atunci las fără grijă la aprecierea publicului să spună cine a practicat acest „bonapartism“ de cea mai rea speță : Lenin și tov. Y, care puteau uza de dreptul lorformal de a nu admite pe martoviști, sprijinindu-se totodată pe voința Congresului al II-lea, dar nu au uzat de acest drept, sau aceia care au acaparat redacția într-o manieră corectă din punct de vedereformal („cooptare unanimă“), știind că, în fond, aceasta nu corespunde voinței Congresului al II-lea și temîndu-se de o verificare a acestei voințe prin convocarea Congresului al III-lea ?
*5 — crez, program, expunere a concepției despre lume. — Nota trad.
*6 Vezi volumul de față, pag. 94—98. — Nota red.
*7 După cum s-a văzut ulterior, această „disonanță“ se explică foarte simplu prin disonanța existentă în redacția Organului Central. Despre „ciorovăieli“ a scris Plehanov (după cum recunoaște el însuși în „O neînțelegere regretabilă“, nr. 57), iar articolul de fond „Congresul nostru“ a fost scris de Martov („Starea de asediu“, pag. 84). Unul zice „hăis“, altul „cea“.
*8 Vezi volumul de față, pag. 99—105. — Nota red.
116 Este vorba, probabil, de suburbiile Carouge și Cluse din Geneva, în care locuiau partizani ai majorității și partizani ai minorității. — 338. [Nota red.]
117 Bazarov — personajul principal din romanul lui I. S. Turgheniev „Părinți și copii“. — 362. [Nota red.]
118 Este vorba de F. V. Lengnik. — 362. [Nota red.]
119 În „Iskra“ nr. 53 din 25 noiembrie 1903, concomitent cu „Scrisoarea către redacția «Iskrei»“ a lui V. I. Lenin (vezi volumul de față, pag. 94—98) a fost publicat și răspunsul din partea redacției, scris de G. V. Plehanov. În scrisoarea sa, V. I. Lenin propunea ca în coloanele ziarului să fie dezbătute divergențele principiale dintre bolșevici și menșevici. Plehanov însă a respins această propunere, declarînd că divergențele în cauză nu sînt decît „ciorovăieli ale vieții de cerc“. — 363. [Nota red.]
120 Este vorba de articolele lui G. V. Plehanov „O neînțelegere amuzantă“ („Iskra“ nr. 55 din 15 decembrie 1903) și „O neînțelegere regretabilă“ („Iskra“ nr. 57 din 15 ianuarie 1904). — 363. [Nota red.]