Ca bază pentru examinarea poziției principiale a noii „Iskre“ trebuie să luăm, fără îndoială, cele două foiletoane ale tov. Akselrod*1. Semnificația concretă a unei serii întregi de expresii preferate de-ale lui, noi am arătat-o amănunțit ceva mai sus, iar acum trebuie să ne străduim să facem abstracție de această semnificație concretă, să urmărim înlănțuirea de idei care a determinat „minoritatea“ (în cutare sau cutare împrejurare măruntă și meschină) să adopte tocmai aceste lozinci și nu altele, să examinăm semnificația principială a acestor lozinci, independent de originea lor, independent de problema „cooptării“. Trăim acum sub semnul concesiilor ; să facem deci o concesie tov. Akselrod și „să-i luăm în serios“ „teoria“.
Teza fundamentală a tov. Akselrod („Iskra“ nr. 57) este că „în mișcarea noastră au existat din capul locului două tendințe contrare, al căror antagonism reciproc nu putea să nu se dezvolte și să nu se răsfrîngă asupra-i paralel cu propria ei dezvoltare“. Și anume : „țelul proletar al mișcării (din Rusia) este în principiu același ca și la social-democrația din Occident“. La noi însă masele muncitorești se află sub înrîurirea „unui element care din punct de vedere social le este străin“ — intelectualitatea radicală. Prin urmare, tov. Akselrod constată că în partidul nostru există un antagonism între tendințele proletare și cele ale intelectualității radicale.
În această privință, tov. Akselrod are perfectă dreptate. Existența unui asemenea antagonism (și nu numai în partidul social-democrat rus) este în afară de orice îndoială. Mai mult chiar, toată lumea știe că tocmai acest antagonism explică în bună parte acea împărțire a social-democrației contemporane în revoluționară (sau ortodoxă) și oportunistă (revizionistă, ministerialistă, reformistă) care în ultimii zece ani ai mișcării noastre s-a manifestat din plin și în Rusia. Toată lumea știe, de asemenea, că social-democrația ortodoxă exprimă tendințele proletare ale mișcării, pe cînd social-democrația oportunistă exprimă tendințele intelectualității democrate.
Dar, ajungînd la acest fapt îndeobște cunoscut, tov. Akselrod se sperie și începe să dea înapoi. El nu face nici cea mai mică încercare de a cerceta cum s-a manifestat această împărțire în istoria social-democrației ruse în general, și în special la congresul partidului nostru, deși chiar în legătură cu congresul își scrie el aceste foiletoane ! Ca și întreaga redacție a noii „Iskre“, tov. Akselrod se teme ca de foc să invoce procesele-verbale ale acestui congres. Acest lucru nu trebuie să ne mire, după toate cele arătate mai sus, dar la un „teoretician“ care pretinde că cercetează diferitele tendințe din mișcarea noastră acesta este un caz original de frică de adevăr. Dînd la o parte, în virtutea acestei frici, materialul cel mai recent și cel mai precis care oglindește tendințele existente în mișcarea noastră, tov. Akselrod se refugiază pe tărîmul visărilor plăcute. „Marxismul legal sau semimarxismul a dat un conducător ideologic liberalilor noștri — spune el. — De ce nu s-ar putea ca, printr-un capriciu al istoriei, școala marxismului ortodox, revoluționar, să dea un conducător democrației burgheze revoluționare ?“ În legătură cu aceste fantezii, plăcute pentru tov. Akselrod, nu putem spune decît că, dacă se mai întîmplă uneori ca istoria să fie capricioasă, aceasta nu justifică cîtuși de puțin capriciile gîndirii aceluia care își propune să analizeze această istorie. Cînd conducătorul semimarxismului a început să-și arate urechile de liberal, oamenii care au vrut (și au știut) să-i urmărească „tendințele“ nu s-au referit la eventuale capricii ale istoriei, ci la zeci și sute de exemple care arătau în chip grăitor mentalitatea și logica acestui conducător, la particularitățile întregii sale fizionomii de publicist, care trădau reflectarea marxismului în publicistica burgheză121. Și dacă tov. Akselrod, care și-a propus să analizeze „tendințele general-revoluționare și proletare existente în mișcarea noastră“, n-a fost în stare să demonstreze și să arate în nici un fel, dar în nici unul, existența unor anumite tendințe la cutare sau cutare reprezentanți ai aripii ortodoxe a partidului, care îi este atît de odioasă, prin aceasta el n-a făcut decît să-și dea singur un adevărat certificat de paupertate. Prost mai stau treburile tov. Akselrod dacă nu-i rămîne decît să se refere la eventuale capricii ale istoriei !
O altă referire a tov. Akselrod — referirea la „iacobini“ — este și mai instructivă. Tov. Akselrod știe, probabil, că împărțirea social-democrației contemporane în revoluționară și oportunistă a prilejuit de multă vreme, și numai în Rusia, „analogii istorice cu epoca marii revoluții franceze“. Tov. Akselrod știe, probabil, că pretutindeni și întotdeauna girondinii social-democrației contemporane recurg la termenii „iacobinism“, „blanquism“ etc., pentru a-și caracteriza adversarii. Să nu ne lăsăm deci contaminați de teama de adevăr a tov. Akselrod și să examinăm procesele-verbale ale congresului nostru, să vedem dacă ele nu ne oferă material pentru o analizare și verificare a tendințelor și a analogiilor de care ne ocupăm.
Primul exemplu. Controversa în jurul programului desfășurată la congresul partidului. Tov. Akimov („întru totul de acord“ cu tov. Martînov) declară : „în comparație cu punctul corespunzător din toate celelalte programe social-democrate, alineatul referitor la cucerirea puterii politice (la dictatura proletariatului) este formulat în așa fel, încît poate fi interpretat — și a și fost într-adevăr interpretat de Plehanov — în sensul că rolul organizației conducătoare va trebui să împingă pe planul al doilea clasa condusă de ea și s-o izoleze pe prima de cea de-a doua. De aceea sarcinile noastre politice au exact aceeași formulare ca la «Narodnaia Volea»“ (pag. 124 din procesele-verbale). Tov. Akimov este combătut de tov. Plehanov și de alți iskriști, care-l acuză de oportunism. Nu găsește oare tov. Akselrod că această controversă ne arată (în fapt, și nu în eventualele capricii ale istoriei) antagonismul existent între iacobinii contemporani și girondinii contemporani din rîndurile social-democrației ? Iar dacă tov. Akselrod a început să vorbească de iacobini, n-o fi cumva din cauză că (datorită greșelilor lui) a ajuns în compania girondinilor social-democrației ?
Al doilea exemplu. Tov. Posadovski vorbește despre o „serioasă divergență“ în „problema fundamentală“ a „valabilității absolute a principiilor democratice“ (pag. 169). Împreună cu Plehanov, el neagă valabilitatea lor absolută. Liderii „centrului“, sau ai mlaștinii (Egorov), șj ai antiiskriștilor (Gold-blat) se declară categoric împotriva acestui punct de vedere, aruncîndu-i lui Plehanov acuzația că „imită tactica burgheză“ (pag. 170) ; aceasta nu este altceva decît ideea tov. Akselrod despre legătura dintre ortodoxism și tendința burgheză, cu singura deosebire că la Akselrod această idee atîrnă în aer, pe cînd la Goldblat este legată de anumite dezbateri. Întrebăm deci încă o dată : nu găsește oare tov. Akselrod că și această controversă ne arată cît se poate de grăitor, la congresul partidului nostru, antagonismul dintre iacobinii și girondinii social-democrației contemporane ? Și dacă tov. Akselrod țipă împotriva iacobinilor, n-o fi cumva din cauză că a ajuns în compania girondinilor ?
Al treilea exemplu. Controversa în jurul § 1 din statut. Cine apără „tendințele proletare din mișcarea noastră“, cine subliniază că muncitorul nu se teme de organizare, că proletarul nu simpatizează cu anarhia, că prețuiește îndemnul „organiza-ți-vă !“, cine pune în gardă împotriva intelectualității burgheze, care este pe de-a-ntregul pătrunsă de oportunism ? Iacobinii social-democrației. Și cine vrea să strecoare în partid intelectualitatea radicală, cine poartă grija profesorilor, a liceenilor, a izolaților, a tineretului radical ? Girondinul Akselrod în cîrdășie cu girondinul Liber.
Cît de neîndemînatic se apără tov. Akselrod de „falsa acuzație de oportunism“, fățiș formulată — la congresul partidului nostru — împotriva majorității grupului „Eliberarea muncii“ ! El se apără împotriva acestei acuzații în așa fel, încît, prin reluarea răsuflatului refren bernsteinian : iacobinism, blanquism etc., nu face decît s-o confirme ! El face zarvă pe tema primejdiei pe care o prezintă intelectualitatea radicală, pentru a acoperi ecoul propriilor sale cuvîntări rostite la congresul partidului, care sînt pline de solicitudine pentru această intelectualitate.
„Cuvintele teribile“ : iacobinism etc. nu exprimă absolut nimic altceva decît oportunism. Iacobinul indisolubil legat de organizația proletariatului și pe deplin conștient de interesele sale de clasă este tocmai social-democratul revoluționar. Girondinul care duce dorul profesorilor și al liceenilor, care se teme de dictatura proletariatului și care perorează pe tema valabilității absolute a revendicărilor democratice este tocmai oportunistul. Numai niște oportuniști mai pot vedea astazi o primejdie în organizațiile conspirative, după ce ideea unei re-strîngeri a luptei politice la limitele unui complot a fost de mii de ori infirmată în scrierile noastre, de mult infirmată și respinsă de practica vieții, iar importanța primordială a agitației politice de masă a fost clarificată și discutată pînă la refuz. Cauza reală care generează această teamă de complotism, de blanquism nu trebuie căutată într-o trăsătură sau alta a mișcării practice (cum de multă vreme se străduiesc zadarnic să demonstreze Bernstein & Co.), ci în frica girondină a intelectualului burghez, a cărui mentalitate se face atît de frecvent simțită în rîndurile social-democraților contemporani. Nu e nimic mai comic decît aceste sforțări ale noii „Iskre“ de a spune un cuvînt nou (care la timpul său a mai fost de sute de ori spus), menit să ne pună în gardă împotriva tacticii revoluționarilor complotiști francezi din deceniile al 5-lea și al 7-lea ale secolului trecut (nr. 62, articolul de fond)122. În numărul viitor al „Iskrei“, girondinii social-democrației contemporane ne vor indica probabil un grup de complotiști francezi care au activat în deceniul al 5-lea al secolului trecut și pentru care însemnătatea agitației politice în masele muncitorești, însemnătatea ziarelor muncitorești ca bază a înrîuririi clasei de către partid constituia un adevăr elementar de mult cunoscut și răscunoscut.
Tendința noii „Iskre“ de a întrebuința cuvinte noi pentru a repeta lucruri arhicunoscute și a rumega adevăruri elementare nu este însă de loc întîmplătoare, ci decurge în mod inevitabil din situația în care se află acum Akselrod și Martov, după ce au ajuns în aripa oportunistă a partidului nostru. E o situație care obligă. Ei sînt nevoiți să repete fraze oportuniste, sînt nevoiți să meargă îndărăt, pentru a încerca să găsească trecutul îndepărtat o cît de slabă justificare a poziției lor> care nu poate fi apărată din punctul de vedere al luptei care a avut loc la congres și al nuanțelor și împărțirilor partidului care s-au format la congres. Arhiprofundelor cugetări akimoviste pe tema iacobinismului și a blanquismului, tov Akselrod le adaugă lamentări, la fel de akimoviste, pe tema că nu numai „economiștii“, ci și „adepții luptei politice au dat dovadă de „unilateralitate“, s-au lăsat prea mult „atrași“ etc. etc. Citind grandilocventele considerații pe această temă în noua „Iskră“, care are îngîmfarea de a pretinde că se află deasupra acestor unilateralități și exagerări, te întrebi nedumerit : al cui portret îl fac ei ? unde aud ei asemenea vorbe ?123 Cine nu știe că împărțirea social-democraților ruși în economiști și adepți ai luptei politice e de mult timp depășită ? Răsfoiți „Iskra“ din ultimul an sau din ultimii doi ani dinaintea congresului partidului și veți vedea că lupta împotriva „economismului“ se potolește și încetează cu desăvîrșire încă în 1902, că, de pildă, în iulie 1903 (nr. 43) se vorbește de „timpurile economismului“ ca de ceva „definitiv depășit“, că economismul este considerat „definitiv înmormîntat“, iar exagerările adepților luptei politice sînt privite ca un atavism evident. De ce atunci se întoarce noua redacție a „Iskrei“ la această împărțire definitiv înmormîntată ? Am luptat noi oare la congres împotriva Akimovilor pentru greșelile comise de ei acum doi ani în „Rabocee Delo“? Dacă am fi procedat așa, am fi fost niște idioți patenți. Toată lumea știe că noi n-am procedat așa, că împotriva Akimovilor am luptat la congres nu pentru greșelile lor vechi, definitiv înmormîntate, din „Rabocee Delo“, ci pentru noile greșeli comise în raționamentele lor și în felul cum au votat la congres. Nu după poziția pe care au avut-o în coloanele revistei „Rabocee Delo“, ci după poziția adoptată de ei la congres am apreciat noi care greșeli sînt într-adevăr de domeniul trecutului și care greșeli persistă încă și provoacă necesitatea unor polemici. Pe vremea congresului nu mai exista vechea împărțire în economiști și adepți ai luptei politice, dar continuau să existe diferite tendințe oportuniste, care s-au manifestat în cursul dezbaterilor și votărilor în legătură cu o serie de probleme și care în cele din urmă au dus la o nouă împărțire a partidului în „majoritate“ și „minoritate“. Miezul chestiunii este că, din motive lesne de înțeles, noua redacție a „Iskrei“ tinde să voaleze legătura existentă între această nouă împărțire și oportunismul de azi din partidul nostru, și că de aceea e nevoită să meargă îndărăt, să se întoarcă de la noua împărțire la cea veche. Nefiind în stare să explice originea politică a noii împărțiri (sau dorind, sub pretextul concesiilor, să arunce un văl*2 peste această origine), ea se vede nevoită să rumege din nou tot ce s-a spus despre vechea împărțire, de mult depășită. Toată lumea știe că la baza noii împărțiri se află o divergență în problemele organizatorice, divergență care a început cu controversa în jurul (principiilor de organizare (§ 1 din statut) și care s-a încheiat cu o „practică“ demnă de niște anarhiști. La baza vechii împărțiri în economiști și adepți ai luptei politice se află o divergență în probleme de ordin mai ales tactic.
Această întoarcere de la probleme mai complexe, cu adevărat actuale și arzătoare ale vieții de partid, la probleme de mult rezolvate și acum artificial dezgropate, noua „Iskră“ caută s-o justifice printr-o amuzantă și arhiprofundă cugetare, care nu poate fi numită altfel decît codism. După începutul făcut de tov. Akselrod, tot ce se scrie acum în noua „Iskră“ poartă amprenta „ideii“ că conținutul este mai important decît forma, că programul și tactica sînt mai importante decît organizarea, că „viabilitatea unei organizații este direct proporțională cu amploarea și însemnătatea conținutului cu care va îmbogăți ea mișcarea“, că centralismul nu e „un scop în sine“, nu e „un talisman universal“ etc. etc. Profunde, mărețe adevăruri ! Programul este, într-adevăr, mai important decît tactica, iar tactica mai importantă decît organizarea. Alfabetul este mai important decît etimologia, etimologia este mai importantă decît sintaxa, — dar ce se poate spune despre oameni care au căzut la examenul de sintaxă și care acum fac pe grozavii și se laudă că au rămas repetenți în cursul inferior ? Tov. Akselrod a judecat în probleme organizatorice principiale ca un oportunist (§ 1) și a acționat în cadrul organizației ca un anarhist (congresul Ligii), iar acum s-a apucat să aprofundeze social-democrația : strugurii sînt prea acri ! Ce este în fond organizația ? O simplă formă. Ce este centralismul ? Doar n-o fi un talisman. Ce este sintaxa ? E, desigur, mai puțin importantă decît etimologia, nefiind decît forma în care se leagă între ele elementele etimologiei... „Nu va fi oare tov. Aleksandrov de acord cu noi — întreabă cu un aer triumfător noua redacție a „Iskrei“ — dacă vom spune că, prin elaborarea programului partidului, congresul a contribuit la centralizarea muncii partidului într-o măsură mult mai mare decît prin adoptarea statutului, oricît de desăvîrșit ar părea acesta din urmă ?“ (nr. 56, supliment). Să sperăm că această maximă clasică va dobîndi o celebritate istorică la fel de mare și de trainică ca și aceea a faimoasei fraze a tov. Kricevski, că asemenea omenirii, social-democrația își fixează întotdeauna sarcini realizabile. Căci arhiprofunda cugetare a noii „Iskre“ este exact de același calibru. De ce a fost luată în derîdere fraza rostită de tov. Kricevski ? Pentru că în dorința sa de a justifica greșeala unei anumite părți a social-democraților în problemele de tactică, incapacitatea lor de a formula just sarcinile politice, el a recurs la o platitudine, prezentată drept filozofie. La fel face și noua „Iskră“ atunci cînd, în dorința de a justifica greșeala unei anumite părți a social-democraților în problemele organizatorice, nestatornicia de intelectual a unor anumiți tovarăși, nestatornicie care i-a făcut să ajungă la frazeologie anarhistă, ea recurge la ideea plată că programul este mai important decît statutul, că problemele programatice sînt mai importante decît cele organizatorice ! Ei bine, este aceasta oare altceva decît codism ? Nu înseamnă oare aceasta să te lauzi că ai rămas repetent în cursul inferior ?
Adoptarea programului contribuie la centralizarea muncii într-o măsură mai mare decît adoptarea statutului. Această platitudine, prezentată drept filozofie, este pe de-a-ntregul pătrunsă de spiritul intelectualului radical, care e mult mai aproape de decadentismul burghez decît de social-democrație ! Căci în această faimoasă frază cuvîntul centralizare e luat într-un sens cu totul simbolic. Dacă autorii acestei fraze nu știu sau nu vor să gîndească, ar trebui să-și amintească cel puțin simplul fapt că adoptarea programului laolaltă cu bundiștii nu numai că n-a dus la centralizarea muncii noastre comune, dar nici măcar nu ne-a ferit de sciziune. Unitatea în problemele programatice și tactice este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru unificarea partidului, pentru centralizarea muncii de partid (doamne, dumnezeule ! ce adevăruri elementare sîntem nevoiți să rumegăm la nesfîrșit în aceste vremuri de totală confuzie de noțiuni !). Pentru aceasta mai este necesară unitatea organizatorică, care într-un partid cît de cît ieșit din cadrul unui cerc restrîns nu poate fi concepută fără un statut precis formulat, fără supunerea minorității față de majoritate, fără supunerea părții față de întreg. Cît timp n-am fost uniți în problemele fundamentale ale programului și ale tacticii, noi spuneam deschis că trăim într-o epocă de haos și de organizare în cercuri, spuneam deschis că înainte de a ne uni trebuie să ne delimităm, și nici nu vorbeam de forme de organizație comună, ci discutam exclusiv problemele (noi (pe atunci într-adevăr noi) pe care le punea lupta programatică și tactică împotriva oportunismului. Pe urmă această luptă a asigurat, după cum recunoaștem cu toții, o unitate suficientă, care a fost formulată în programul partidului și în rezoluțiile referitoare la tactică ; trebuia să facem pasul următor și, de comun acord unii cu alții, l-am făcut : am elaborat formele unei organizații unice, care contopește laolaltă toate cercurile. Acum aceste forme au fost pe jumătate distruse, iar noi am fost tîrîți înapoi la conduita anarhistă, la frazeologia anarhistă, la restabilirea unui cerc în locul redacției de partid, iar întru justificarea acestui pas înapoi ni se declară că pentru vorbirea corectă cunoașterea alfabetului este mai importantă decît cunoașterea sintaxei !
Filozofia codismului, care acum trei ani înflorise în problemele de tactică, renaște azi în problemele organizatorice. Luați următorul raționament al noii redacții : „Orientarea social-democrată combativă — spune tov. Aleksandrov — trebuie să fie promovată în partid nu numai pe calea luptei ideologice, ci și prin anumite forme organizatorice“. Și redacția ne dăscălește : „Nu e rea această contrapunere a luptei ideologice formelor organizatorice. Lupta ideologică este un proces, pe cînd formele organizatorice nu sînt decît... forme“ (zău, chiar așa scrie în nr. 56, supliment, pag. 4, coloana 1, jos !), „care trebuie să îmbrace un conținut fluid în continuă dezvoltare — munca practică, în continuă dezvoltare, a partidului“. Asta-i cu totul în spiritul anecdotei în care se spune că ghiuleaua-i ghiulea, și bomba-i bombă. Lupta ideologică este un proces, pe cînd formele organizatorice nu sînt decît forme care îmbracă un conținut ! Problema care se pune acum este aceea dacă lupta noastră ideologică va îmbrăca forme mai înalte, formele unei organizații de partid obligatorie pentru toți, sau formele vechii destrămări și ale vechiului sistem de cercuri. Am fost tîrîți înapoi de la forme mai înalte la forme mai primitive, iar întru justificarea acestui lucru ni se declară că lupta ideologică este un proces, pe cînd formele nu sînt decît forme. În același mod tov. Kricevski ne tîra cîndva înapoi de la tactica-plan la tactica-proces.
Examinați în noua „Iskră“ pretențioasele fraze pe tema „autoeducării proletariatului“, fraze îndreptate împotriva acelora pe care forma ar putea, chipurile, să-i împiedice să vadă conținutul (nr. 58, articolul de fond). Nu este oare acesta un akimovism numărul doi ? Akimovismul numărul unu justifica rămînerea în urmă a unei anumite părți a intelectualității social-democrate în modul ei de a pune problemele tactice, invocînd în acest scop conținutul mai „profund“ al „luptei proletare“, autoeducarea proletariatului. Akimovismul numărul doi justifică rămînerea în urmă a unei anumite părți a intelectualității social-democrate în problemele teoriei și practicii organizării, invocînd argumentul nu mai puțin arhiprofund că organizarea nu e decît o formă și că esențialul este autoeducarea proletariatului. Proletariatul nu se teme de organizare sau de disciplină, domnilor care vă îngrijiți atît de mult de fratele mai mic ! Proletariatul nu se va îngriji ca domnii profesori și liceeni care nu vor să intre într-o organizație să fie considerați membri de partid pentru faptul că activează sub controlul unei organizații. Prin întreaga sa viață, proletariatul este mult mai radical educat în spiritul organizării decît mulți dintre așa-zișii intelectuali. Proletariatul care și-a însușit cît de cît programul nostru și tactica noastră nu se va apuca să justifice starea de înapoiere organizatorică, spunînd că forma este mai puțin importantă decît conținutul. Nu proletariatului, ci unora dintre intelectualii din partidul nostru le lipsește autoeducarea în spiritul organizării și disciplinei, în spiritul ostilității și disprețului față de frazeologia anarhistă. Spunînd că proletariatul nu e pregătit pentru organizare, Akimovii numărul doi îl defăimează la fel cum îl defăimau Akimovii numărul unu spunînd că nu e pregătit pentru lupta politică. Proletarul care a devenit un social-democrat conștient și care se simte membru al partidului va respinge codismul în problemele organizatorice cu același dispreț cu care a respins codismul în problemele tactice.
Examinați, în sfîrșit, următoarea arhiprofundă cugetare a „practicianului“ de la noua „Iskră“. „Just înțeleasă — spune el —, ideea unei organizații centraliste «combative) care să coordoneze și să centralizeze activitatea“ (caracterele cursive sînt menite să sublinieze profunzimea ideii) „revoluționarilor se înfăptuiește în chip firesc numai dacă această activitate există“ (originale și înțelepte cuvinte !) ; „organizația însăși, ca formă“ (auziți, auziți !), „se poate dezvolta numai concomitent“ (subliniat de autor, ca peste tot în acest citat) „cu creșterea amplorii muncii revoluționare care îi constituie conținutul“ (nr. 57). Nu ne amintește oare aceasta încă o dată de acel erou de poveste populară care, întîlnind un cortegiu funebru, strigă : azi unul, mîine doi ? în partidul nostru nu se va găsi, desigur, nici un practician (fără ghilimele) care să nu înțeleagă că de multă vreme tocmai forma activității noastre (adică organizația) rămîne mult, foarte mult în urma conținutului, că în rîndurile partidului numai niște neghiobi ar putea să strige unor oameni care rămîn în urmă : Țineți pasul ! N-o luați înainte ! Încercați să comparați, bunăoară, partidul nostru cu Bundul. E în afară de orice îndoială că conținutul*3 activității partidului nostru este infinit mai bogat, mai variat, mai larg și mai adînc decît acela al activității Bundului. E mai mare amploarea gîndirii teoretice, mai dezvoltat programul, mai largă și mai profundă înrîurirea exercitată asupra maselor muncitorești (și nu numai asupra meseriașilor organizați), mai variată propaganda și agitația, pulsează mai viu activitatea politică a fruntașilor și a activiștilor de rînd, sînt mai mărețe mișcările populare în timpul demonstrațiilor și al grevelor generale, iar activitatea desfășurată în rîndurile păturilor neproletare este mai energică. Dar „forma“ ? „Forma“ activității noastre a rămas inadmisibil de mult în urma celei a activității Bundului, a rămas atît de mult în urmă, încît înapoierea ei a devenit izbitoare și face să roșească de rușine pe toți aceia care nu privesc treburile partidului lor „scobindu-se în nas“. Faptul că organizarea muncii a rămas în urma conținutului ei constituie punctul nostru slab, și el a fost punctul nostru slab încă cu mult înainte de congres, cu mult înainte de crearea Comitetului de organizare. Caracterul rudimentar al formei și lipsa ei de trăinicie nu permit realizarea unor progrese serioase în dezvoltarea conținutului, provoacă o stagnare scandaloasă, duc la o irosire a forțelor, la o neconcordanță între vorbă și faptă. Toți au suferit și suferă destul de pe urma acestei neconcordanțe, — și aici vin Akselrozii și „Practicienii“ de la noua „Iskră“ cu arhiprofunda lor predică : forma trebuie să se dezvolte în mod firesc numai concomitent cu conținutul !
Iată unde duce o mică greșeală în problema organizatorică (§ 1), dacă te apuci să adîncești o idee absurdă și să dai o fundamentare filozofică frazeologiei oportuniste. Cu pas domol, prin mici zigzaguri !124 — am mai auzit acest refren în legătură cu problemele tactice ; acum îl auzim în legătură cu problemele organizatorice. Codismul în problemele organizatorice este un produs firesc și inevitabil al mentalității individualistului anarhic atunci cînd acesta din urmă vrea să ridice la rangul de sistem de concepții, la rangul unor divergențe principiale devierile sale anarhiste (la început, poate, întîmplătoare). La congresul Ligii am văzut începuturile acestui anarhism ; în noua „Iskră“ vedem încercări de a-l ridica la rangul de sistem de concepții. Aceste încercări confirmă de minune ideea cu privire la deosebirea dintre punctul de vedere al intelectualului burghez care se alătură social-democrației și cel al proletarului care a devenit conștient de interesele sale de clasă, idee care a fost enunțată încă la congresul partidului. Astfel, același „Practician“ de la noua „Iskră“, a cărui profunzime de spirit am avut deja prilejul s-o cunoaștem, mă acuză că în concepția mea partidul apare „ca o fabrică imensă“, avînd în frunte un director, adică Comitetul Central (nr. 57, supliment). „Practicianul“ nici nu bănuiește că vorba teribilă rostită de el trădează dintr-o dată mentalitatea de intelectual burghez care nu cunoaște nici practica, nici teoria organizării proletare. Fabrica, care unora li se pare a fi doar o sperietoare, este tocmai acea formă superioară de cooperație capitalistă care a unit și a disciplinat proletariatul, l-a învățat să se organizeze, l-a pus în fruntea tuturor celorlalte pături ale populației muncitoare și exploatate. Și tocmai marxismul, ca ideologie a proletariatului format la școala capitalismului, i-a învățat și-i învață pe intelectualii nestatornici să facă deosebire între latura exploatatoare a fabricii (disciplina bazată pe teama de a nu muri de foame) și latura ei organizatoare (disciplina bazată pe munca în comun, unită prin condiții de producție foarte dezvoltate din punct de vedere tehnic). Disciplina și organizarea, pe care intelectualul burghez și le însușește atît de greu, proletariatul și le însușește foarte ușor datorită tocmai acestei „școli“ care este fabrica. Frica cumplită pe care o inspiră unora această școală, neînțelegerea totală a rolului ei organizator sînt caracteristice modului de a gîndi care reflectă condițiile de existență mic-burgheze și care generează acel soi de anarhism pe care social-democrații germani îl numesc Edelanarchismus, adică anarhism „aristocratic“, anarhism boieresc, cum i-aș spune eu. Acest anarhism boieresc este deosebit de caracteristic nihilistului rus. Organizația de partid i se pare a fi o monstruoasă „fabrică“ ; supunerea părții față de întreg, supunerea minorității față de majoritate îi apare ca o „înrobire“ (vezi foiletoanele lui Akselrod) ; diviziunea muncii sub conducerea unei instituții centrale stîrnește din partea lui tragicomice proteste împotriva transformării oamenilor în „rotițe și șurubașe“ (cu adăugirea că transformarea redactorilor în colaboratori este considerată de el ca o formă deosebit de odioasă a acestei transformări), iar simpla pomenire a statutului de organizare a partidului îi provoacă o grimasă batjocoritoare și-l face să remarce cu dispreț (la adresa „formaliștilor“) că la nevoie te poți dispensa de statut.
E de necrezut, dar așa este ; tocmai o astfel de remarcă îmi face pe un ton moralizator tov. Martov în nr. 58 al „Iskrei“, citind, pentru a fi mai convingător, propriile mele cuvinte din „Scrisoare către un tovarăș“. Nu înseamnă oare să dai dovadă de „anarhism boieresc“, de codism atunci cînd cu exemple din perioada de destrămare, din perioada cercurilor, vrei să justifici menținerea și proslăvirea spiritului de cerc și a anarhiei într-o perioadă în care există deja un partid ?
De ce înainte nu aveam nevoie de statute ? Pentru că partidul se compunea din cercuri răzlețe, fără nici o legătură organizatorică între ele. Trecerea de la un cerc la altul depindea exclusiv de „adeziunea liber consimțită“ a cutărui sau cutărui individ, care nu avea în față nici o expresie formală a voinței întregului. Problemele controversate în cadrul cercurilor nu se rezolvau pe baza unui statut, „ci prin luptă și prin amenințarea cu plecarea“ — așa m-am exprimat eu în „Scrisoare către un tovarăș“*4, bazîndu-mă pe experiența unei serii de cercuri, în general, și a propriului nostru grup de șase redactori, în special. În perioada cercurilor acest fenomen era firesc și inevitabil, dar nimănui nu-i trecea prin minte să-i aducă elogii și să facă din el un ideal ; toți se plîngeau de această stare de destrămare, toți sufereau din cauza ei și doreau din tot sufletul ca cercurile răzlețe să fuzioneze și să formeze o organizație de partid formal constituită. Și acum, cînd această fuzionare a fost înfăptuită, minoritatea vrea să ne tîrască înapoi și, sub pretextul că propovăduiește concepții organizatorice superioare, ne oferă o frazeologie anarhistă ! Celor care s-au obișnuit cu halatul comod și cu papucii oblomovismului propriu cadrului intim al cercurilor, un statut formal le pare îngust, strîmb, împovărător, meschin, birocratic, înrobitor și stînjenitor pentru „procesul“ liber al luptei de idei. Anarhismul boieresc nu înțelege că un statut formal este necesar tocmai pentru a se putea înlocui îngustele legături de cerc printr-o largă legătură de partid. Legăturile existente în cadrul cercurilor sau între cercuri nu trebuiau și nu puteau să fie reglementate, pentru că aceste legături se bazau pe prietenie sau pe o „încredere“ nesusceptibilă de control, nemotivată. Legăturile de partid nu pot și nu trebuie să se bazeze nici pe una, nici pe cealaltă ; ele trebuie să se bazeze tocmai pe un statut formal, redactat în spirit „birocratic“ (din punctul de vedere al intelectualului nedisciplinat), statut a cărui strictă respectare este singura în măsură să ne asigure împotriva arbitrarului și capriciilor inerente spiritului de cerc, împotriva ciorovăielii de cerc, pompos intitulată „proces“ liber al luptei de idei.
Redacția noii „Iskre“ formulează împotriva lui Aleksandrov argumentul sentențios că „încrederea este un lucru gingaș, care nu poate fi vîrît cu forța în inimile și în mințile oamenilor“ (nr. 56, supliment). Redacția nu înțelege că, punînd pe primul plan categoria încredere, încrederea goală, ea își trădează o dată în plus anarhismul boieresc și codismul în problemele organizatorice. Cînd nu eram decît membru al unui cerc, al grupului de șase redactori sau al organizației „Iskrei“, aveam dreptul ca, în justificarea refuzului meu, să zicem, de a lucra cu X, să mă limitez exclusiv la invocarea neîncrederii mele, care nu e susceptibilă de control și pe care nu sînt obligat s-o motivez. De cînd am devenit însă membru de partid, nu am dreptul să mă limitez la invocarea unei neîncrederi nemotivate, pentru că asta ar însemna să deschidem larg porțile tuturor capriciilor și toanelor vechiului spirit de cerc ; eu sînt obligat să-mi motivez „încrederea“ sau „neîncrederea“ printr-un argument formal, adică să invoc cutare sau cutare prevedere formală a programului nostru, a tacticii noastre, a statutului nostru ; sînt obligat să nu mă limitez la invocarea unei „încrederi“ sau „neîncrederi“ nemotivate, ci să recunosc că hotărîrile mele, ca și în genere toate hotărîrile oricăreia dintre părțile partidului, sînt supuse controlului întregului partid ; dacă vreau să-mi exprim „neîncrederea“, dacă vreau să fac să fie acceptate vederile și dezideratele care decurg din această neîncredere, sînt obligat să urmez calea formal prescrisă în acest scop. De la punctul de vedere al „încrederii“ nemotivate, proprie spiritului de cerc, noi ne-am ridicat la punctul de vedere partinic, care cere respectarea metodelor controlabile — și formal prescrise — de exprimare și de verificare a încrederii, în timp ce redacția ne tîrăște înapoi și-și prezintă codismul în ambalajul unor noi concepții organizatorice !
Priviți cum vede așa-zisa noastră redacție de partid problema grupurilor de publiciști care ar putea să ceară să fie reprezentate în redacție. „Noi nu vom fi indignați, nu vom face zarvă pe tema disciplinei“ — ne dăscălesc aristocraticii anarhiști, care și-au manifestat întotdeauna și pretutindeni disprețul suveran față de orice fel de disciplină. Noi, spun dînșii, ori „ne vom înțelege“ (sic !) cu grupul, dacă va fi un grup serios, ori îi vom lua în rîs pretențiile.
Ce distins spirit aristocratic se afirmă aici împotriva vulgarului formalism „de fabrică“ ! În realitate însă, avem de-a face cu o frazeologie de cerc renovată, pe care o oferă partidului o redacție care își dă seama că nu este o instituție de partid, ci frîntura unuia dintre vechile cercuri. Falsitatea lăuntrică a acestei poziții duce inevitabil la arhiprofunda idee anarhistă care ridică la rangul de principiu de organizare social-democrată acea stare de destrămare care, în vorbe, este în mod fariseic declarată ca fiind de domeniul trecutului. Nu e nevoie de nici un fel de ierarhie a organelor și instanțelor inferioare și superioare de partid ; anarhismului boieresc o astfel de ierarhie i se pare o elucubrație birocratică a diferitelor departamente, direcții etc. (vezi foiletonul lui Akselrod) ; nu e nevoie de nici o supunere a părții față de întreg, nu e nevoie de nici o definire „formal-birocratică“ a metodelor partinice de „înțelegere“ sau delimitare reciprocă : sa continue netulburată vechea ciorovăială de cerc, consfințită de vorbăria goală pe tema metodelor de organizare „cu adevărat social-democrate“.
Iată unde proletarul format la școala „fabricii“ poate și trebuie să dea o lecție individualismului anarhic. Muncitorul conștient a ieșit de mult din scutecele în care se afla pe vremea cînd se ferea de intelectual ca atare. Muncitorul conștient știe să prețuiască bagajul de cunoștințe mai bogat și orizontul politic mai larg pe care le găsește la intelectualii social-democrați. Pe măsură însă ce se formează la noi un partid real, muncitorul conștient trebuie să învețe sa deosebească mentalitatea unui luptător al armatei proletare de mentalitatea intelectualului burghez, care face paradă de fraze anarhiste ; trebuie să se deprindă să ceară ca nu numai membrii de rînd, ci și „vîrfurile“ să-și îndeplinească îndatoririle de membri ai partidului, trebuie să învețe să trateze codismul în problemele organizatorice cu același dispreț cu care a tratat altădată codismul în problemele tactice !
În strînsă legătură cu girondismul și cu anarhismul boieresc se află ultima trăsătură caracteristică a poziției pe care noua „Iskră“ a adoptat-o în problemele organizatorice : apărarea autonomismului împotriva centralismului. Acesta este sensul principial pe care-l au (dacă au vreunul*5) văicărelile pe tema birocratismului și a autocratismului, regretele în legătură cu „nemeritata lipsă de atenție față de neiskriști“ (care la congres apăraseră autonomismul), zarva comică pe tema că li se cere „să se supună fără cîrtire“, plîngerile amare împotriva „bunului plac“ etc. etc. Aripa oportunistă a oricărui partid apără și justifică întotdeauna orice stare de înapoiere, indiferent dacă e vorba de probleme programatice, tactice sau organizatorice. Apărarea stării de înapoiere organizatorică (codismul) de care dă dovadă noua „Iskră“ este strîns legată de apărarea autonomismului. Ce-i drept, autonomismul este, în general vorbind, atît de compromis după cei trei ani de propagandă desfășurată de vechea „Iskră“, încît noua „Iskră“ se mai jenează încă să se pronunțe deschis în favoarea lui ; ea ne mai asigură, deocamdată, că nutrește simpatii pentru centralism, dar ne-o dovedește numai prin faptul că scrie centralism cu litere cursive. În realitate, chiar și cea mai sumară examinare critică a „principiilor“ cvasicentralismului „cu adevărat social-democrat“ (și nu anarhist ?) al noii „Iskre“ dezvăluie la fiecare pas punctul de vedere al autonomismului. Nu este azi oare pentru toată lumea cît se poate de clar că în problemele organizatorice Akselrod și Martov au făcut o cotitură spre Akimov ? Nu au recunoscut-o ei înșiși în mod solemn, prin cuvintele lor semnificative despre „nemeritata lipsă de atenție față de neiskriști“ ? Și oare nu este autonomism ceea ce au apărat la congresul partidului nostru Akimov și prietenii săi ?
Nimic altceva decît autonomism (dacă nu anarhism) este ceea ce au apărat Martov și Akselrod la congresul Ligii, atunci cînd cu o rîvnă comică au încercat să demonstreze că partea nu trebuie să se supună întregului, că partea este autonomă în stabilirea relațiilor ei cu întregul, că statutul Ligii din străinătate, care formulează aceste relații, își păstrează valabilitatea în pofida voinței majorității partidului, în pofida voinței conducerii centrale a partidului. Nimic altceva decît autonomism este ceea ce apără fățiș acum tov. Martov și în coloanele noii „Iskre“ (nr. 60), punînd în discuție dreptul Comitetului Central de a introduce membri în comitetele locale125. Nu mai vorbesc de sofismele puerile pe care tov. Martov le-a invocat în apărarea autonomismului la congresul Ligii și le invocă acum în noua „Iskră“*6 ; ceea ce mă interesează aici e constatarea tendinței incontestabile de a apăra autonomismul împotriva centralismului, tendință care constituie o trăsătură principială a oportunismului în problemele organizatorice.
Aproape unica încercare de a analiza noțiunea de birocratism este aceea în care noua „Iskră“ (nr. 53) opune „principiul formal-democratic“ (subliniat de autor) „principiului formal-birocratic“. Această opoziție (din păcate tot atît de puțin aprofundată și clarificată ca și referirea la neiskriști) conține un grăunte de adevăr. Birocratism versus democratism nu este altceva decît centralism versus autonomism, nu este altceva decît principiul organizatoric al social-democrației revoluționare în opoziție cu principiul organizatoric al oportuniștilor social-democrației. Acesta din urmă tinde să meargă de la bază spre vîrf și de aceea apără pretutindeni, acolo unde acest lucru e posibil și în măsura în care e posibil, autonomismul, „democratismul“, care (la cei care fac exces de zel) degenerează în anarhism. Cel dintîi tinde să pornească de la vîrf, preconizînd lărgirea drepturilor și împuternicirilor instituțiilor centrale în raport cu diferitele părți ale partidului. În perioada de destrămare, în perioada cercurilor, un asemenea vîrf de la care tindea să pornească în domeniul organizatoric social-democrația revoluționară era în mod necesar unul dintre cercuri, și anume acela care în virtutea activității sale și a consecvenței sale revoluționare era cel mai influent (în cazul nostru, organizația „Iskrei“). În perioada de restabilire a unității reale a partidului și de dizolvare — în această unitate — a perimatelor cercuri, un asemenea vîrf este în mod necesar congresul partidului, în calitatea sa de organ suprem al partidului ; congresul reunește, în măsura posibilității, pe toți reprezentanții organizațiilor active și, desemnînd instituțiile centrale (adesea într-o componență care satisface mai mult elementele înaintate decît pe cele înapoiate ale partidului, care pîace mai mult aripii lui revoluționare decît celei oportuniste), le instalează în fruntea partidului pînă la congresul următor. Așa se întîmplă cel puțin la social-democrații europeni, deși, încetul cu încetul, nu fără greutate, nu fără luptă și fără ciorovăială, acest uz, pe care anarhiștii îl detestă din principiu, începe să se încetățenească și la asiaticii social-democrației.
Este demn de relevat că trăsăturile principiale ale oportunismului în problemele organizatorice (autonomismul, anarhismul boieresc sau de intelectual, codismul și girondismul), trăsături pe care le-am arătat mai sus, se observă mutatis mutandis (cu schimbările corespunzătoare) la toate partidele so-cialdemocrate în care există împărțirea în aripă revoluționară și aripă oportunistă (și unde nu există ea ?). În ultimul timp, acest lucru a ieșit la iveală cît se poate de clar în partidul social-democrat german, cînd înfrîngerea suferită în alegeri în cea de-a 20-a circumscripție electorală din Saxonia (așa-zisul incident Göhre*7) a pus la ordinea zilei principiile organizatorice ale partidului. Punerea în discuție a problemei de principiu în legătură cu acest incident se datorește în mare măsură zelului oportuniștilor germani. Göhre (fost pastor, autor al bine cunoscutei cărți : „Drei Monate Fabrikarbeiter“*8 și unul dintre „eroii“ Congresului de la Dresda) este el însuși un oportunist fervent ; de aceea revista „Sozialistische Monatshefte“127, organul oportuniștilor consecvenți germani, n-a întîrziat „să sară în apărarea“ lui.
Oportunismul în problemele programatice este în mod firesc legat de oportunismul în problemele tactice și organizatorice. Sarcina de a expune „noul“ punct de vedere și-a asumat-o tov. Wolfgang Heine. Pentru ca cititorul să-și poată face o idee despre fizionomia acestui intelectual tipic, care, aderînd la social-democrație, a adus cu sine modul oportunist de a gîndi, este de ajuns să spunem că Wolfgang Heine este ceva mai puțin decît un Akimov german și ceva mai mult decît un Egorov german.
Tov. Wolfgang Heine a pornit la luptă, în „Sozialistische Monatshefte“, cu aceeași zarvă cu care tov. Akselrod a pornit la luptă în noua „Iskră“. Cît de grăitor e însuși titlul articolului : „Însemnări democratice pe marginea incidentului Göhre“ („Sozialistische Monatshefte“ nr. 4, aprilie). Nici conținutul nu e mai puțin declamator. Tov. Wolfgang Heine se ridică împotriva „încălcării autonomiei circumscripției electorale“, apără „principiul democratic“, protestează împotriva amestecului „autorităților numite“ (adică al conducerii centrale a partidului) în libera alegere a deputaților de către popor. Aici nu este vorba de un incident întîmplător, declară pe un ton sentențios tov. W. Heine, ci de „tendința“ generală „spre birocratizarea și centralizarea partidului, tendință care a existat — spune el — și mai înainte, dar care acum devine deosebit de periculoasă. Trebuie „să se recunoască în principiu că organizațiile locale ale partidului sînt purtătorii vieții lui“ (plagiat după broșura tov. Martov : „încă o dată în minoritate“). Nu trebuie „să ne obișnuim ca toate hotărîrile politice importante să emane numai de la centru“ ; partidul trebuie să fie pus în gardă împotriva „politicii doctrinare care pierde contactul cu viața“ (împrumutat din cuvîntarea pe care tov. Martov a rostit-o la congresul partidului și în care a declarat că „viața își va impune cerințele“). „...Dacă privim esența lucrurilor — își adîncește argumentarea tov. W. Heine —, dacă facem abstracție de diferendele de ordin personal, care au avut și aici, ca întotdeauna, un rol destul de important, această îndîrjire împotriva revizioniștilor (subliniat de autor, care face aluzie, probabil, la deosebirea dintre noțiunile : lupta împotriva revizionismului și lupta împotriva revizioniștilor) denotă mai cu seamă neîncrederea exponenților oficiali ai partidului față de „elementul străin“ (pe cît se vede, W. Heine nu citise încă broșura consacrată luptei împotriva stării de asediu, și de aceea recurge la un anglicism : Outsidertum), neîncrederea tradiției față de tot ce e neobișnuit, a instituției impersonale față de tot ce e individual“ (vezi rezoluția cu privire la înăbușirea inițiativei individuale, prezentată de Akselrod la congresul Ligii), „într-un cuvînt, aceeași tendință pe care am caracterizat-o mai sus ca tendință spre birocratizarea și centralizarea partidului“.
La auzul cuvîntului „disciplină“, tov. Heine se simte cuprins de o indignare nu mai puțin nobilă decît aceea a tov. Akselrod. „...Revizioniștii — scrie el — au fost învinuiți de lipsă de disciplină, pentru că scriau la «Sozialistische Monatshefte», organ căruia, deoarece nu se află sub controlul partidului, i s-a refuzat pînă și recunoașterea caracterului de publicație social-democrată. Dar însăși această încercare de a îngusta noțiunea de «social-democrat», însăși această dorință de a impune disciplina în domeniul creației ideologice, unde trebuie să domnească o libertate absolută“ (amintiți-vă : lupta ideologică este un proces, pe cînd formele organizatorice nu sînt decît forme), „denotă existența tendinței de a birocratiza partidul, de a înăbuși individualitatea“. Și mult timp încă tună și fulgeră W. Heine împotriva acestei odioase tendințe de a crea „o mare organizație unică“, atotcuprinzătoare și cît mai centralizată, o tactică unică, o teorie unică“, împotriva celor care cer „o subordonare absolută“, „o supunere oarbă“, împotriva „centralismului simplist“ etc. etc., cuvînt cu cuvînt „după Akselrod“.
Polemica inițiată de W. Heine a luat o mare amploare, și deoarece în partidul german ea nu a fost tulburată de nici o ciorovăială pe tema cooptării, deoarece Akimovii germani își arată fizionomia nu numai la congrese, ci și în articolele pe care le publică mereu într-un organ aparte, această polemică s-a redus curînd la o analiză a tendințelor principiale ale ortodoxismului și revizionismului în problemele organizatorice. Ca exponent al orientării revoluționare (acuzat, bineînțeles, ca și la noi, de tendințe „dictatoriale“, „inchizitoriale“ și de alte grozăvii) a luat atitudine K. Kautsky („Neue Zeit“, 1904, nr. 28, articolul „Wahlkreis und Partei“ — „Circumscripție electorală și partid“). Articolul lui W. Heine — declară el —„oglindește felul de a gîndi al întregului curent revizionist“. Nu numai în Germania, ci și în Franța, în Italia, oportuniștii apără din răsputeri autonomismul, slăbirea disciplinei de partid, reducerea ei la zero ; pretutindeni tendințele lor duc la dezorganizare și fac ca „principiul democratic“ să degenereze în anarhism. „Democrația nu înseamnă absența oricărei puteri — spune Kautsky oportuniștilor în problema organizatorică nu înseamnă anarhie, ci dominația masei asupra mandatarilor ei, spre deosebire de alte forme de putere, în care pretinșii slujitori ai poporului sînt în realitate stăpînii lui“. K. Kautsky examinează amănunțit rolul dezorganizator pe care-l are în diferite țări autonomismul oportunist, arătînd că tocmai aderarea la social-democrație a unui „mare număr de elemente burgheze“*9 duce la întărirea oportunismului, a autonomismului și a tendințelor de încălcare a disciplinei ; el reamintește încă o dată că tocmai „organizarea este arma cu ajutorul căreia se va elibera proletariatul“, că „organizarea este arma specifică a proletariatului în lupta sa de clasă“.
În Germania, unde oportunismul este mai slab decît în Franța și în Italia, „tendințele autonomiste se manifestă deocamdată doar prin declamații mai mult sau mai puțin patetice, îndreptate împotriva dictatorilor și a marilor inchizitori, împotriva excomunicărilor*10 și a vînătorii de erezii, se manifestă doar în nesfîrșite căutări de nod în papură și sîcîitoare ciorovăieli, a căror examinare n-ar duce decît la discuții interminabile“.
Nu-i de mirare că în Rusia, unde oportunismul în partid este și mai slab decît în Germania, tendințele autonomiste au generat mai puține idei și mai multe „declamații patetice“ și ciorovăieli.
Nu-i de mirare că Kautsky ajunge la următoarea concluzie : „Poate că în nici o altă problemă revizionismul din toate țările, cu toată diversitatea lui și cu toată varietatea nuanțelor lui, nu este atît de omogen ca în problema organizatorică“. Formulînd tendințele fundamentale ale ortodoxismului și revizionismului în acest domeniu, Kautsky folosește și el „cuvîntul teribil“ : birocratism versus democratism. Ni se spune, scrie K. Kautsky, că a da conducerii partidului dreptul de a influența desemnarea candidaților (în alegerile parlamentare) de către circumscripțiile electorale locale însemnează „o rușinoasă încălcare a principiului democratic, care cere ca întreaga activitate politică să se desfășoare de jos în sus, din inițiativa maselor, și nu de sus în jos, pe cale birocratică... Dar dacă există vreun principiu într-adevăr democratic, acesta este că majoritatea trebuie să aibă precumpănite asupra minorității, și nu invers...“ Alegerea unui deputat în parlament din partea unei circumscripții electorale este o chestiune care interesează întregul partid, care, în consecință, trebuie să influențeze cel puțin prin intermediul oamenilor de încredere (Vertrauensmänner) ai partidului desemnarea candidaturilor. „Cine găsește că acest procedeu este prea birocratic sau centralist n-are decît să propună ca desemnarea candidaților să se facă prin votul direct al tuturor membrilor de partid în general (sämtliche Parteigenossen). Din moment ce acest lucru este irealizabil, nimeni nu trebuie să se plîngă de lipsă de democratism dacă funcția amintită, ca și multe altele care privesc întreg partidul, este îndeplinită de una sau mai multe instanțe de partid“. Potrivit „uzului“ existent în partidul german, și pînă acum diferitele circumscripții electorale căutau „să se înțeleagă tovărășește“ cu conducerea centrală a partidului asupra desemnării cutărei sau cutărei candidaturi. „Dar partidul a devenit prea mare pentru ca acest uz, recunoscut în mod tacit, să fie suficient. Dreptul uzual încetează de a fi normă de drept cînd nu mai este recunoscut ca ceva de la sine înțeles, cînd conținutul său și însăși existența sa încep să fie contestate. Atunci devine fără doar și poate necesară o formulare precisă a acestui drept, codificarea lui“..., devine necesar să se treacă la o „consfințire precisă prin statut*11 (statutarische Festlegung) și, implicit, la accentuarea rigurozității organizării (grössere Straffheit der Organisation)“.
Vedem deci, în alte condiții, aceeași luptă dintre aripa oportunistă și aripa revoluționară a partidului în problema organizatorică, același conflict dintre autonomism și centralism, dintre democratism și „birocratism“, dintre tendințele de slăbire a rigurozității și tendințele de accentuare a rigurozității organizării și a disciplinei, dintre mentalitatea intelectualului nestatornic și cea a proletarului consecvent, dintre individualismul de intelectual și coeziunea proletară. Se pune întrebarea : ce atitudine a luat față de acest conflict democrația burgheză, — nu aceea pe care capricioasa istorie abia a promis s-o arate cîndva în mod confidențial tov. Akselrod, ci democrația burgheză reală, adevărată, care are în Germania reprezentanți tot atît de inteligenți și înzestrați cu tot atîta spirit de observație ca și domnii de la „Osvobojdenie“ ? Democrația burgheză germană a luat imediat atitudine față de această nouă divergență și — ca și în Rusia, ca întotdeauna, ca pretutindeni — s-a ridicat în apărarea aripii oportuniste a partidului social-democrat. Ziarul „Frankfurter Zeitung“128, un influent organ de presă al capitalului de bursă german, a publicat un fulminant articol de fond („Frankf. Ztg.“, 1904, 7 apr., nr. 97, Abendblatt*12), din care se vede că plagierea lipsită de scrupule a cuvintelor lui Akselrod devine pur și simplu un fel de boală a presei germane. Teribilii democrați de la bursa din Frankfurt biciuiesc „autocrația“ din partidul social-democrat, „dictatura din partid“, „domnia autocrată a vîrfurilor partidului“, „excomunicările“ prin care se urmărește „parcă pedepsirea întregului revizionism“ (amintiți-vă de „falsa acuzație de oportunism“), cerința unei „supuneri oarbe“ și a unei „discipline care ucide“, cerința unei „subordonări servile“, transformarea membrilor de partid în „cadavre politice“ (asta e mult mai tare decît șurubașele și rotițele !). „Orice originalitate personală — exclamă cavalerii de bursă, indignați de rînduielile antidemocratice din sînul social-democrației —, orice individualitate trebuie să fie prigonită pentru că amenință să ducă la rînduieli asemănătoare cu cele din Franța, la jaurèsism și millerandism, după cum a declarat deschis Sindermann, care a prezentat raportul asupra acestei chestiuni“ la congresul social-democraților din Saxonia.
Așadar, în măsura în care noile cuvințele ale noii „Iskre“ în problema organizatorică au vreo semnificație principială, este în afară dc orice îndoială că această semnificație are un caracter oportunist. Această concluzie este confirmată atît de întreaga analiză a lucrărilor congresului partidului nostru, care s-a împărțit în aripă revoluționară și aripă oportunistă, cît și de exemplul tuturor partidelor social-democrate din Europa, în care oportunismul în problema organizatorică își găsește expresia în aceleași tendințe, în aceleași acuzații și, mai întotdeauna, în aceleași cuvinte. Desigur, particularitățile naționale ale diferitelor partide și deosebirea dintre condițiile politice existente în diferite țări își imprimă pecetea lor, făcînd ca oportunismul german să nu semene de loc cu cel francez, cel francez cu cel italian, cel italian cu cel rus. Dar identitatea împărțirii fundamentale a tuturor acestor partide în aripă revoluționară și aripă oportunistă, identitatea modului de a gîndi și a tendințelor oportuniste în problema organizatorică apar limpede, în pofida deosebirilor de condiții pe care le-am arătat mai sus*13. Faptul că în rîndurile marxiștilor noștri și ale social-democraților noștri există numeroși reprezentanți ai intelectualității radicale a făcut și face inevitabilă prezența oportunismului — generat de mentalitatea acestei intelectualități — în cele mai variate domenii și sub cele mai variate forme. Noi am combătut oportunismul în problemele fundamentale ale concepției noastre despre lume, în problemele programatice, și totala divergență de păreri asupra țelurilor a dus inevitabil la o irevocabilă delimitare între liberali, care au pervertit marxismul nostru legal, și social-democrați. Noi am combătut oportunismul în problemele de tactică, și divergența pe care am avut-o cu tovarășii Kricevski și Akimov în aceste probleme mai puțin importante a fost, firește, doar vremelnică și n-a fost însoțită de formarea unor partide separate. Acum trebuie să înfrîngem oportunismul lui Martov și Akselrod în problemele organizatorice, care sînt, bineînțeles, și mai puțin esențiale decît cele programatice și tactice, dar care în momentul de față au apărut pe primul plan al vieții noastre de partid.
Cînd se vorbește de lupta împotriva oportunismului, nu trebuie să uităm niciodată trăsăturile caracteristice ale întregului oportunism contemporan, indiferent de domeniul în care se manifestă el. Aceste trăsături sînt : lipsa de precizie, ambiguitatea, isesizabilitatea. Prin însăși natura sa, oportunistul se eschivează întotdeauna să pună problema în termeni preciși și categorici ; el caută o linie de mijloc, oscilează între puncte de vedere care se exclud reciproc, căutînd „să fie de acord“ și cu unul și cu celălalt, reducîndu-și divergențele la îndreptări de amănunt, la îndoieli, la deziderate pioase, inocente etc. etc. Oportunist în problemele programatice, tov. Ed. Bernstein „se declară de acord“ cu programul revoluționar al partidului, și, deși ar dori, desigur, o „reformă radicală“ a acestuia, consideră totuși că acest lucru este inoportun, fără rost, mai puțin important decît clarificarea „principiilor generale“ ale „criticii“ (care constau mai ales în necritice împrumuturi de principii și formule de la democrația burgheză). Oportunist în problemele tactice, tov. von Vollmar este de asemenea de acord cu vechea tactică a social-democrației revoluționare și se limitează de asemenea mai mult la declamații, la îndreptări de amănunt, la mici ironii, fără să preconizeze vreo tactică „ministerialistă“ precis formulată129. Oportuniști în problemele organizatorice, nici tovarășii Akselrod și Martov, deși somați în mod expres, n-au formulat pînă acum nici un fel de teze principiale precise care să poată fi „consfințite prin statut“ ; și ei ar dori, fără doar și poate, o „reformă radicală“ a statutului nostru de organizare („Iskra“ nr. 58, pag. 2, coloana a 3-a), dar ar prefera să se ocupe mai întîi de „problemele organizatorice generale“ (pentru că o reformă cu adevărat radicală a statutului nostru, care, în pofida paragrafului 1, are totuși un caracter centralist, ar duce inevitabil la autonomism, dacă ar fi făcută în spiritul noii „Iskre“ ; dar tov. Martov nu prea vrea, desigur, să-și mărturisească nici lui însuși tendința sa principială spre autonomism). De aceea, poziția lor „principială“ în problema organizatorică prezintă toate culorile curcubeului ; predomină inocentele declamații patetice pe tema autocratismului și a birocratismului, a supunerii oarbe, a șurubașelor și rotițelor — declamații atît de inocente, încît este încă foarte greu să deosebești în ele semnificația cu adevărat principială de cea cu adevărat cooptaționistă. Dar cu cît te afunzi în pădure, cu atît mai multe lemne găsești : încercările de a analiza și de a defini precis odiosul „birocratism“ duc inevitabil la autonomism, încercările de „aprofundare“ și de fundamentare duc inevitabil la justificarea stării de înapoiere, la codism, la fraze girondiste. În cele din urmă, ca unic principiu realmente definit și care, de aceea, în practică iese deosebit de puternic în relief (practica merge întotdeauna înaintea teoriei), apare principiul anarhismului. Ironizarea disciplinei — autonomism — anarhism, iată scăricica pe care ba coboară, ba urcă oportunismul nostru organizatoric, sărind din treaptă în treapta și eschivîndu-se cu abilitate de la orice formulare precisă a principiilor sale*14. Exact aceeași gradație se observa și la oportunismul în problemele programatice și tactice : ironizarea „ortodoxismului“, a dreptei credințe, a îngustimii și imobilității — „critică“ revizionistă și ministerialism — democrație burgheză.
În strînsă legătură psihologică cu ura împotriva disciplinei se află și stăruitoarea, monotona tînguială de oameni jigniți, care se face auzită în scrierile tuturor oportuniștilor contemporani, în general, și în cele ale minorității noastre, în special. Ei se plîng că sînt prigoniți, oprimați, înlăturați, asediați, hărțuiți. Aceste cuvințele conțin o doză mult mai mare de adevăr psihologic și politic decît bănuia, probabil, însuși autorul drăgălașei și spiritualei glume pe tema hărțuiților și a hărțuitorilor130. Într-adevăr, citiți procesele-verbale ale congresului partidului nostru și veți vedea că din rîndurile minorității fac parte toți jigniții, toți aceia pe care social-democrația revoluționară i-a jignit cîndva pentru un motiv sau altul. Veți găsi aici și pe bundiști, și pe reprezentanții grupului „Rabocce Delo“, pe care i-am „jignit“ în așa măsură încît au părăsit congresul ; veți găsi aici pe reprezentanții grupului „Iujnîi rabocii“, care se simt profund jigniți din cauza dizolvării unor organizații, în general, și a propriei lor organizații, în special ; veți găsi aici pe tov. Mahov, care a fost jignit ori de cîte ori lua cuvîntul (fiindcă de fiecare dată se făcea pur și simplu de rîs) ; veți găsi, în sfîrșit, pe tov. Martov și pe tov. Akselrod, pe care i-a jignit „falsa acuzație de oportunism“ în legătură cu § 1 din statut și înfrîngerea suferită în alegeri. Și toate aceste amare jigniri n-au fost rezultatul întîmplător al unor glume inadmisibile, al unor ieșiri violente, al unei polemici aprige, al trîntirii ușilor și al amenințării cu pumnul, cum mai cred și astăzi foarte mulți filistini, ci rezultatul politic inevitabil al întregii activități ideologice desfășurate de „Iskra“ în decurs de trei ani. Dacă în acești trei ani n-am îndrugat verzi și uscate, ci am exprimat convingeri care trebuie să fie urmate de fapte, nu puteam să nu luptăm la congres împotriva antiiskriștilor și împotriva „mlaștinii“. Și după ce noi, împreună cu tov. Martov, care cu viziera ridicată a luptat în primele rînduri, am jignit atîta amar de lume, a fost de ajuns să-i jignim puțin, puțin de tot pe tov. Akselrod și pe tov. Martov, pentru ca paharul sa se umple. Cantitatea s-a transformat în calitate. S-a produs negarea negației. Toți jigniții și-au uitat răfuielile dintre ci, s-au aruncat plîngînd cu hohote unii în brațele altora și au ridicat steagul „răscoalei împotriva leninismului“*15.
Răscoala e un lucru admirabil atunci cînd elementele înaintate se răscoală împotriva celor reacționare. Cînd aripa revoluționară se răscoală împotriva celei oportuniste, asta e o treabă bună. Cînd însă aripa oportunistă se răscoală împotriva celei revoluționare, asta e o treabă urîtă.
Tov. Plehanov este nevoit să participe la această treabă urîtă în calitate de prizonier de război, ca să zicem așa. El caută să-și „verse necazul“ pescuind izolate fraze stîngace la autorii uneia sau alteia dintre rezoluțiile adoptate în favoarea „majorității“, iar după aceea exclamă : „Bietul tovarăș Lenin ! Buni adepți ortodocși mai are !“ („Iskra“ nr. 63, supliment).
Ei bine, tovarășe Plehanov, dacă eu sînt sărac, apoi redacția noii „Iskre“ a ajuns de-a dreptul la sapă de lemn. Oricît de sărac aș fi, n-am ajuns încă într-un asemenea hal de sărăcie neagră încît să fiu nevoit să închid ochii asupra congresului partidului și să caut în rezoluțiile unor comitete material asupra căruia să-mi exersez istețimea. Oricît de sărac aș fi, sînt de o mie de ori mai bogat decît aceia ai căror adepți nu că lasă întîmplător să le mai scape cîte o frază stîngace, ci în toate problemele — organizatorice, tactice și programatice — se călăuzesc în permanență, în mod constant, după principii opuse principiilor social-democrației revoluționare. Oricît de sărac aș fi, n-am ajuns încă pînă acolo încît să fiu nevoit să ascund publicului laudele pe care mi le aduc asemenea adepți. Redacția noii „Iskre“ este însă nevoită să facă acest lucru.
Știi d-ta, cititorule, ce este Comitetul din Voronej al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia ? Dacă nu știi, citește procesele-verbale ale congresului partidului și vei vedea că orientarea acestui comitet este pe de-a-ntregul exprimată de tov. Akimov și de tov. Bruker, care la congres au luptat pe toată linia împotriva aripii revoluționare și pe care toți, începînd cu tov. Plehanov și terminînd cu tov. Popov, i-au calificat de zeci de ori drept oportuniști. Ei bine, iată ce declară acest comitet din Voronej în foaia sa din ianuarie (nr. 12, 1904, ianuarie) :
„În partidul nostru, care crește neîncetat, a avut loc anul trecut un mare eveniment, deosebit de important pentru partid : a avut loc Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., congresul reprezentanților organizațiilor lui. Convocarea unui congres al partidului este o șa //////// foarte complicată și, în condițiile regimului monarhic, riscantă și foarte anevoioasă ; de aceea nu-i de mirare că această sarcină a fost îndeplinită într-o măsură care e departe de a fi perfectă și că însuși congresul, deși a decurs într-un mod cu totul normal, n-a satisfăcut toate cerințele pe care i le pusese partidul. Tovarășii care fuseseră însărcinați de conferința (consfătuirea) din 1902 să convoace con-greșul au fost arestați, iar congresul a fost organizat de persoane desemnate numai de unul dintre curentele existente în social-democrația rusă — de cel iskrist. Multe organizații social-democrate, dar neiskriste, n-au fost invitate să participe la lucrările congresului : aceasta este una din cauzele pentru care sarcina de a elabora programul și statutul partidului a fost îndeplinită de congres într-un mod extrem de defectuos ; chiar participanții la congres recunosc că statutul are mari lacune, «care pot duce la confuzii primejdioase». La congres, iskriștii înșiși s-au scindat, și mulți militanți de seamă ai P.M.S.D.R. care înainte păreau să accepte în întregime programul de acțiune al «Iskrei» și-au dat seama că multe concepții de-ale ei, promovate mai ales de Lenin și de Plehanov, nu sînt viabile. Deși la congres victoria a fost de partea acestora din urmă, nevoile imperioase ale vieții practice, cerințele muncii reale, la care iau parte și toți neiskriștii, îndreaptă repede erorile teoreticienilor și au și adus — după congres — corective serioase. Iskra> s-a schimbat mult și promite să-și plece atent urechea la cerințele tuturor militanților social-democrației. În felul acesta, deși lucrările congresului urmează să fie revizuite de congresul următor și deși, după cum văd cît se poate de clar chiar participanții al congres, ele nu sînt satisfăcătoare și de aceea nu pot fi considerate de partid ca hotărîri irevocabile, nu-i mai puțin adevărat însă că congresul a clarificat starea de lucruri din partid, a furnizat un vast material pentru continuarea activității teoretice și organizatorice a partidului și constituie o experiență plină de prețioase învățăminte pentru munca generală de partid. Hotărîrile congresului și statutul elaborat de el vor fi luate în considerare de toate organizațiile, dar multe se vor abține de a se călăuzi exclusiv după ele, date fiind deficiențele lor vădite.
Comitetul din Voronej, care înțelege toată însemnătatea muncii generale de partid, a manifestat un viu interes pentru toate problemele legate de organizarea congresului. Comitetul își dă seama de toată însemnătatea celor petrecute la congres ; el salută cotitura efectuată de Iskra, astăzi Organul Central (organul principal) al partidului.
Deși starea de lucruri din partid și din Comitetul Central este încă nesatisfăcătoare, credem totuși că prin eforturi comune anevoioasa muncă de organizare a partidului va fi îmbunătățită. Ca răspuns la zvonurile false care circulă, Comitetul din Voronej declară tovarășilor că nici nu poate fi vorba ca Comitetul din Voronej să se retragă din partid. Comitetul din Voronej înțelege foarte bine ce precedent (exemplu) periculos ar fi ieșirea din P.M.S.D.R. a unei organizații muncitorești cum este Comitetul din Voronej, ce reproș la adresa partidului ar însemna acest lucru și cît de dezavantajos ar fi el pentru organizațiile muncitorești care ar putea să urmeze un asemenea exemplu. Să nu provocăm noi sciziuni, ci să căutăm stăruitor să unim într-un singur partid pe toți socialiștii și pe toți muncitorii conștienți. Să nu uităm totodată că Congresul al II-lea a fost un congres ordinar, și nu unul de constituire. Excluderea din partid nu poate fi pronunțată decît de o comisie de judecată instituită de partid, și nici o organizație, nici chiar Comitetul Central, nu are dreptul să excludă din partid vreo organizație social-democrată. Mai mult, Congresul al II-lea a adoptat § 8 din statut, potrivit căruia orice organizație este autonomă (de sine stătătoare) în ceea ce privește treburile ei locale, și de aceea Comitetul din Voronej are tot dreptul să-și aplice în practică concepțiile organizatorice și să le promoveze în partid“.
Redacția noii „Iskre“, referindu-se în nr. 61 la această foaie, a reprodus din tirada citată numai partea a doua, tipărită aici cu litere obișnuite ; cît privește partea întîi, tipărită cu petit, redacția a preferat s-o omită.
I-a fost rușine.
*1 Aceste foiletoane au intrat în culegerea „«Iskra» în doi ani de apariție“, partea a II-a, pag. 122 și urm. (Petersburg, 1906). (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
*2 Vezi articolul despre „economism“ publicat de Plehanov în nr. 53 al ,.Iskrei“. În subtitlul acestui articol s-a strecurat, evident, o mică greșeală de tipar. În loc de : „Reflecții pe marginea Congresului al II-lea al partidului“, trebuie citit, desigur, „pe marginea congresului Ligii“ sau, poate, „pe marginea cooptării“. Pe cît de indicată este, în anumite condiții, o atitudine concesivă în materie de pretenții personale, pe atît de inadmisibilă este (din punctul de vedere partinic, și nu filistin) confundarea diferitelor probleme care frămîntă partidul, încercarea de a substitui noii greșeli a lui Martov și a lui Akselrod, care au început să facă o cotitură de la ortodoxism spre oportunism, greșeala veche (de care, în afară de noua „Iskra“, nu-și mai amintește astăzi nimeni) a Martînovilor și Akimovilor, care sînt poate gata să facă acum. În multe probleme de program și de tactică, o cotitură de la oportunism spre ortodoxism.
*3 Nu mai vorbesc de faptul ca, la congres, conținutul activității partidului nostru a fost fixat (în program etc.) în spiritul social-democrației revoluționare numai în urma unei lupte duse împotriva acelorași antiiskriști și împotriva aceleiași mlaștini ai cărei reprezentanți au în „minoritatea“ noastră o precumpănire numerică. În problema „conținutului“, ar fi interesant de asemenea sa comparăm de pildă, ultimele șase numere ale vechii „Iskre“ (nr. 46—51) cu cele douăsprezece numere ale noii „Iskre“ (nr. 52—62). Dar despre aceasta vom vorbi altă dată.
*4 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 7, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 24. — Nota red.
*5 Las la o parte aici, ca peste tot în acest paragraf, tîlcul „cooptaționist“ al acestor văicăreli.
*6 Examinînd diferitele paragrafe din statut. tov. Martov a scăpat din vedere tocmai paragraful care vorbește de relațiile dintre întreg și parte : Comitetul Central „repartizează forțele partidului“ (§ 6). Cum se pot repartiza forțe fără transferări de activiști de la un comitet la altul ? Asupra unui lucru atît de elementar e pur și simplu penibil să te oprești.
*7 Göhre fusese ales în Reichstag la 16 iunie 1903 în cea de-a 15-a circumscripție electorală din Saxonia, dar după Congresul de la Dresda126 și-a depus mandatul. Alegătorii din circumscripția a 20-a, în care, după moartea lui Rosenov, urmau să se facă alegeri parțiale, au vrut să pună din nou candidatura lui Göhre. Conducerea centrală a partidului și comitetul central de agitație din Saxonia s-au opus și, neavînd dreptul de a interzice formal candidatura lui Göhre, au obținut totuși ca Göhre să renunțe la candidatură. În aceste alegeri social-democrații au fost înfrînți.
*8 — „Trei luni muncitor de fabrică“. — Nota trad.
*9 Pentru a-și ilustra ideea, K. Kautsky citează exemplul lui Jaurès. Pe măsură ce oamenii aceștia deviază spre oportunism, „disciplina de partid trebuie să le apară în mod inevitabil ca o inadmisibilă îngrădire a liberei lor personalități“.
*10 Bannstrahl — anatemă. Acesta este echivalentul german al cuvințelelor „stare de asediu“, „legi excepționale“, care circulă acum la noi. Acesta este „cuvîntul teribil“ al oportuniștilor germani.
*11 Este extrem de instructiv sa examinăm în lumina acestor observații, făcute de K. Kautsky pe marginea înlocuirii dreptului uzual, recunoscut în mod tacit, printr-un drept statutar consfințit în mod formal, „înlocuirea“ care are loc în partidul nostru, în general, și în cadrul redacției, în special, în perioada de după congresul partidului. Vezi cuvîntarea rostită de V. I. Zasulici (la congresul Ligii, pag. 66 și urm.), care nu știu dacă își dă seama de întreaga semnificație a acestei înlocuiri.
*12 — „Frankfurter Zeitung“, 1904, 7 aprilie, nr. 87, ediția de seară. — Nota trad.
*13 Nimeni nu se mai îndoiește astăzi că vechea împărțire — în problemele tactice — a social-democraților ruși, împărțirea în economiști și adepți ai luptei politice, era similară cu împărțirea întregii social-democrații internaționale în oportuniști și revoluționari, deși există o mare deosebire între tovarășii Martînov și Akimov, pe de o parte, și tovarășii von Vollmar și von Elm sau Jaurès și Millerand, pe de altă parte. Tot atît de neîndoielnică este și similitudinea împărțirilor fundamentale în problema organizatorică, cu toate enormele deosebiri de condiții dintre țările politicește lipsite de drepturi și cele politicește libere. Este extrem de caracteristic faptul că principiala redacție a noii „Iskre“, menționînd în treacăt controversa dintre Kautsky și Heine (nr. 64), a ocolit cu grijă problema tendințelor principiale ale oricărui oportunism și ale oricărui ortodoxism în problema organizatorică.
*14 Cititorul care-și va aminti de dezbaterile în jurul § 1 va vedea acum clar că, dezvoltată și adîncită, greșeala tov. Akselrod și a tov. Martov în legătură cu § 1 duce inevitabil la oportunism organizatoric. Ideea fundamentală a tovarășului Martov — că oricine se poate declara membru de partid — este tocmai un fals „democratism“, este ideea ca partidul se construiește de jos în sus. Ideea mea este, dimpotrivă, „birocratică“ în sensul ca partidul se construiește de sus în jos, de la congresul partidului la diferitele organizații de partid. Mentalitatea intelectualului burghez, frazele anarhiste, arhiprofunda cugetare oportunista, codistă, — toate acestea s-au conturat încă în dezbaterile care au avut loc pe marginea § 1. În broșura sa „Starea de asediu“ (pag. 20), tov. Martov vorbește despre „munca de gîndire care a început“ la noua „Iskră“. Acest lucru este adevărat în sensul că de pe vremea dezbaterilor în jurul § 1, el și Akselrod imprimă într-adevăr gîndirii o orientare nouă. Din păcate însă, această orientare este oportunistă. Cu cît „munca“ lor va continua sa se dezvolte pe linia acestei orientări, cu cît va fi mai liberă de ciorovăieli pe tema cooptării, cu atît mai mult se vor cufunda ei în mlaștină. Tov. Plehanov a văzut clar acest lucru încă la congresul partidului, iar în articolul său „Ce nu trebuie făcut ?“ i-a prevenit pentru a doua oară declarînd : eu sînt gata chiar să vă cooptez, numai nu urmați această cale, care duce exclusiv la oportunism și la anarhism. — Martov și Akselrod n-au dat ascultare acestui sfat judicios : cum ? să nu urmăm ? să fim de acord cu Lenin că cooptarea nu-i decît o ciorovăială ? Niciodată ! Noi îi vom arăta că sîntem oameni principiali ! — Și au arătat-o. Ei au arătat tuturora în chip grăitor că, în măsura în care au principii noi, acestea sînt principii oportuniste.
*15 Această expresie surprinzătoare aparține tov. Martov („Starea de asediu“ pag. 68). Tov. Martov a așteptat momentul cînd va fi mare și tare, ca sa pornească „răscoala“ împotriva mea cînd voi fi singur. Nu prea polemizează cu îndemînare tov. Martov: el vrea să-și distrugă adversarul adresîndu-i cele mai măgulitoare complimente.
121 Este vorba de concepțiile lui P. B. Struve, reprezentant de seamă al „marxismului legal“, care în 1894 a publicat cartea „Note critice cu privire la problema dezvoltării economice a Rusiei“. Concepțiile burghezo-apologetice ale lui Struve se conturau clar încă în această lucrare a sa din tinerețe. În combaterea concepțiilor lui Struve și ale celorlalți „marxiști legali“, V. I. Lenin a prezentat în toamna anului 1894, într-un cerc marxist din Petersburg, un referat intitulat „Oglindirea marxismului în literatura burgheză“. Acest referat a servit apoi ca bază pentru articolul lui Lenin „Conținutul economic al narodnicismului și critica lui în cartea d-lui Struve“, scris la sfîrșitul anului 1894 — începutul anului 1895 (vezi Opere complete, vol. 1, Editura politică, 1960, ediția a doua, pag. 335—510). — 369. [Nota red.]
122 Este vorba de articolul lui L. Martov „Așa oare trebuie să ne pregătim articol care a fost publicat în „Iskra“ și în care autorul a luat atitudine împotriva pregătirii unei insurecții armate pe întreaga Rusie, considerînd că pregătirea unei asemenea insurecții nu este decît utopie și complotism. — 372. [Nota red.]
123 Cuvinte citate din poezia lui M. I. Lermontov „Ziaristul, cititorul și scriitorul “ (vezi M. I. Lermontov. Opere în șase volume, vol. 2, 1954, ed. rusă, pag. 147). — 373. [Nota red.]
124 Cuvinte citate din poezia satirică „Imnul socialistului rus modern“, publicată în revista „Zarea“ nr. 1 (aprilie 1901) sub semnătura „Narcis Tuporîlov“. În această poezie erau ridiculizați „economiștii“ și prosternarea lor în fața mișcării spontane. Autorul „Imnului socialistului rus modern“ era L. Martov. — 379. [Nota red.]
125 Este vorba de articolul lui L. Martov „La ordinea zilei“, publicat la 25 februarie 1904 în ziarul „Iskra“. În acest articol, Martov susținea că, în ceea ce privește componența lor, comitetele locale de partid trebuie să fie „independente“ de C.C. al P.M.S.D.R. ; totodată, el ataca Comitetul din Moscova, care, dezbătînd această problemă, a adoptat o rezoluție în care declara că, în conformitate cu § 9 din statutul partidului, se va supune tuturor dispozițiilor Comitetului Central. — 385. [Nota red.]
126 Congresul de la Dresda al social-democrației germane a avut loc între 13 și 20 septembrie (st.n.) 1903. În centrul atenției congresului a stat problema tacticii partidului și a luptei împotriva revizionismului. La congres au fost criticate concepțiile revizioniste ale lui E. Bernstein, P. Gohre, E. David, W. Heine și ale altor social-democrați germani. Într-o rezoluție adoptată de congres cu o majoritate covîrșitoare de voturi (288 contra 11) se spunea : „Congresul partidului condamnă în modul cel mai categoric tendințele revizioniste de a schimba vechea și încercata noastră tactică, bazată pe lupta de clasă și încununată de victorii, în sensul de a se renunța la cucerirea puterii politice prin răsturnarea dușmanilor noștri și de a se adopta o politică de concesii față de orînduirea existentă“ (vezi „Protokoll über die Verhandlungen des Parteitages der Sozialdemokratischen Partei Deutschlands. Abgehalten zu Dresden vom 13. bis 20. September 1903“. Berlin, 1903, S. 418). Adoptarea acestei rezoluții a avut o anumită importanță pozitivă. Totuși, congresul n-a dat dovadă de suficientă consecvență în lupta împotriva revizionismului ; revizioniștii din rîndurile social-democrației germane n-au fost excluși din partid, iar după congres au continuat să-și propage concepțiile oportuniste. — 386. [Nota red.]
127 „Sozialistische Monatshefte“ — revistă, principalul organ al oportuniștilor germani și una dintre publicațiile oportunismului internațional. A apărut la Berlin din 1897 pînă în 1933. În timpul primului război mondial (1914—1918) s-a situat pe poziții social-șovine. — 386. [Nota red.]
128 „Frankfurter Zeitung“ — cotidian, organul de presă al marilor financiari germani, a apărut la Frankfurt pe Main din 1856 pînă în 1943. În 1949 și-a reluat apariția, sub denumirea de „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ ; este purtătorul de cuvînt al monopoliștilor vest-germani. — 391. [Nota red.]
129 Tactică „ministerialistă“, „ministerialism“ (sau „socialism ministerial“, „millerandism“) — tactica oportunistă a participării socialiștilor la guvernele burgheze reacționare. Acest termen a apărut în legătură cu faptul că în 1899 socialistul francez Millerand a intrat în guvernul burghez Waldeck-Rousseau. — 393. [Nota red.]
130 Este vorba de lucrarea „Scurtă constituție a P.M.S.D.R.“, scrisă în glumă de L. Martov și publicată ca anexă la articolul său „La ordinea zilei“ („Iskra“ nr. 58 din 25 ianuarie 1904). Ironizînd principiile organizatorice ale bolșevismului și plîngîndu-se de pretinsa nedreptățite a menșevicilor, Martov vorbea în „constituția“ sa despre „hărțuitori“ și „hărțuiți“, prin care subînțelegea pe bolșevici și pe menșevici. — 393. [Nota red.]